Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 6 - 72

CARTEA DE TEATRU IOAN MASSOFF : „Teatrul românesc — privire istorică" (vol. VIII) Fapt unic în istoriografia noastră de teatru : în două decenii încheiate, Ioan Massoff a tipărit vasta panoramă a tea­trului românesc. Aproape 5000 de pagini tipografice restituie biografia scenei na­ţionale, cu acribia amănuntului, dar şi cu forţa evocării cuprinzătoare a „momen­telor“ prin care capătă sens viaţa teatru­lui. Acest al optulea volum (poate cel mai greu de scris, fiindcă nu s-au stins deplin patimile, şi nu s-au aşezat deplin valorile din zbuciumatul deceniu teatral 1940—1950), încununează scrisul vigurosu­lui „diac al teatrului“, prin calitatea e­­senţială a personalităţii sale. Aceea de observator lucid, „sine ira et studio“, po­trivit adagiului tacitian. Consecvenţa exemplară cu care a înregistrat date, fap­te, personalităţi angrenate dinamic într-o lume de prefaceri adînci, fără precedent, cum este aceea a deceniului amintit, pro­bează pentru istoric tărie de caracter. Sînt o lume şi o vreme trăite de autor, şi lesne ar fi putut cădea în memoria­listică, dacă Ioan Massoff n-ar fi găsit forţa să rămînă în cadrele documentului, să comenteze cu o sobrietate, uneori ri­gidă, tot ce s-a păstrat şi tot ce are sem­nificaţie. Volumul încheie un mod pro­priu de exprimare, în istoriografia noas­tră de teatru. Este apogeul vechii istorio­grafii, întemeiată exclusiv pe „povestea“ arhivelor, cronologică şi bogat ramifica­tă spre toate punctele luminoase , drumu­ri greu de bătut de unul singur, pîndite, la tot pasul, de hăţişul documentar. Asemenea cărţi nu se pot rezuma, nu poţi comenta o idee, un capitol. Ele ilus­trează deplin tipul „instrumentului de lucru“, aflat mereu la îndemîna celor ce aprofundează fenomenul. Lucrul încheiat ne îndreptăţeşte să vedem în opera lui Ioan Massoff opera unui „bătrîn“, în sensul nobil al cuvîntului. Iar operele în­delung trudite ale bătrînilor — ştim bine — sînt roditoare. Ionuţ NICULESCU CHIKAMATSU MONZAEMON ; „Poeme dramatice" Critica niponă l-a socotit pe Chika­matsu Monzaemon un Shakespeare al Ja­poniei. Capacitatea lui de a premerge sensibilitatea modernă poate, într-ade­­văr, constitui un argument în favoarea acestei comparaţii. Dar nu este singurul. Asemenea dramaturgului elisabetan, au­torul japonez cuprinde în piesele sale toate straturile sociale şi caracterizează la fel de minuţios un samurai dedicat subtilei arte a ceremoniei ceaiului, ca şi pe barcagiul fudul şi cu vorba-n doi peri , pe curtezana tînjind după iubire şi gata să-şi sacrifice viaţa alături de bărbatul îndrăgit, ca şi pe tatăl jignit de comportarea fiicei sale, în căsnicie, pînă la a dori s-o ucidă, să-şi răzbune onoa­rea ; pe doica limbuţă şi pe soţia ce adoptă travestiul pentru a fi în preajma soţului, pe cîmpul de luptă , pe neguţă­torul ce-şi pregăteşte falimentul adunînd banii pentru răscumpărarea prostituatei iubite şi pe tînărul samurai plin de ifose şi cu vocabular gongoric , pe ţăranul a cărui inimă tremură pentru viaţa fiului său şi pe ministrul trădător de patrie. Pe scurt, cele şase piese adunate în vo­lumul editat la noi te fac să presimţi un univers dramaturgic dintre cele mai va­riate. „Pieselor domestice“ ale lui Chika­­matsu li s-a spus „ziare vii“ (p. 15), aflăm din atît de judicioasa şi documentata Prefaţă, semnată de unul dintre cei mai polivalenţi eseişti ai noştri, Dan Grigo­­rescu. Deşi unele opinii presupun că acest univers ar mai putea fi îmbogăţit (reproş ce e plauzibil a fi adresat oricărui scriitor), noi nu-i găsim, în lumea japoneză, un echivalent autorului discu­tat decît în Hiroshige, creator din alt domeniu, gravor de geniu cu care a îm­părţit (n-au fost singurii, dealtfel) inte­resul pentru Tokaido, calea ce lega Kyoto de Edo (Muzeul de Artă al R.S.R. deţine stampe de Hiroshige, din ciclul cu acest nume ; piesa lui Chikamatsu Monzaemon Yosaku din Tamba oferă unele chei, pentru înţelegerea simbolismului atribuit peisajului.) Textele acestor Poeme dramatice sînt caracterizate de un lirism, care îmbrăţi­şează natura toată. Dar, mai spe­cific este lirismul simţămintelor ome­neşti, chiar şi atunci (cît de des !), cînd ele se conformează unor coduri de onoare cumplit de rigide, pentru epoca noastră (de pildă, cînd fiul ar vrea să-şi ucidă mama, care și-a încălcat îndato­ririle matrimoniale, făcîndu-i tatăl de rușine).

Next