Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 6 - 72
CARTEA DE TEATRU IOAN MASSOFF : „Teatrul românesc — privire istorică" (vol. VIII) Fapt unic în istoriografia noastră de teatru : în două decenii încheiate, Ioan Massoff a tipărit vasta panoramă a teatrului românesc. Aproape 5000 de pagini tipografice restituie biografia scenei naţionale, cu acribia amănuntului, dar şi cu forţa evocării cuprinzătoare a „momentelor“ prin care capătă sens viaţa teatrului. Acest al optulea volum (poate cel mai greu de scris, fiindcă nu s-au stins deplin patimile, şi nu s-au aşezat deplin valorile din zbuciumatul deceniu teatral 1940—1950), încununează scrisul vigurosului „diac al teatrului“, prin calitatea esenţială a personalităţii sale. Aceea de observator lucid, „sine ira et studio“, potrivit adagiului tacitian. Consecvenţa exemplară cu care a înregistrat date, fapte, personalităţi angrenate dinamic într-o lume de prefaceri adînci, fără precedent, cum este aceea a deceniului amintit, probează pentru istoric tărie de caracter. Sînt o lume şi o vreme trăite de autor, şi lesne ar fi putut cădea în memorialistică, dacă Ioan Massoff n-ar fi găsit forţa să rămînă în cadrele documentului, să comenteze cu o sobrietate, uneori rigidă, tot ce s-a păstrat şi tot ce are semnificaţie. Volumul încheie un mod propriu de exprimare, în istoriografia noastră de teatru. Este apogeul vechii istoriografii, întemeiată exclusiv pe „povestea“ arhivelor, cronologică şi bogat ramificată spre toate punctele luminoase , drumuri greu de bătut de unul singur, pîndite, la tot pasul, de hăţişul documentar. Asemenea cărţi nu se pot rezuma, nu poţi comenta o idee, un capitol. Ele ilustrează deplin tipul „instrumentului de lucru“, aflat mereu la îndemîna celor ce aprofundează fenomenul. Lucrul încheiat ne îndreptăţeşte să vedem în opera lui Ioan Massoff opera unui „bătrîn“, în sensul nobil al cuvîntului. Iar operele îndelung trudite ale bătrînilor — ştim bine — sînt roditoare. Ionuţ NICULESCU CHIKAMATSU MONZAEMON ; „Poeme dramatice" Critica niponă l-a socotit pe Chikamatsu Monzaemon un Shakespeare al Japoniei. Capacitatea lui de a premerge sensibilitatea modernă poate, într-adevăr, constitui un argument în favoarea acestei comparaţii. Dar nu este singurul. Asemenea dramaturgului elisabetan, autorul japonez cuprinde în piesele sale toate straturile sociale şi caracterizează la fel de minuţios un samurai dedicat subtilei arte a ceremoniei ceaiului, ca şi pe barcagiul fudul şi cu vorba-n doi peri , pe curtezana tînjind după iubire şi gata să-şi sacrifice viaţa alături de bărbatul îndrăgit, ca şi pe tatăl jignit de comportarea fiicei sale, în căsnicie, pînă la a dori s-o ucidă, să-şi răzbune onoarea ; pe doica limbuţă şi pe soţia ce adoptă travestiul pentru a fi în preajma soţului, pe cîmpul de luptă , pe neguţătorul ce-şi pregăteşte falimentul adunînd banii pentru răscumpărarea prostituatei iubite şi pe tînărul samurai plin de ifose şi cu vocabular gongoric , pe ţăranul a cărui inimă tremură pentru viaţa fiului său şi pe ministrul trădător de patrie. Pe scurt, cele şase piese adunate în volumul editat la noi te fac să presimţi un univers dramaturgic dintre cele mai variate. „Pieselor domestice“ ale lui Chikamatsu li s-a spus „ziare vii“ (p. 15), aflăm din atît de judicioasa şi documentata Prefaţă, semnată de unul dintre cei mai polivalenţi eseişti ai noştri, Dan Grigorescu. Deşi unele opinii presupun că acest univers ar mai putea fi îmbogăţit (reproş ce e plauzibil a fi adresat oricărui scriitor), noi nu-i găsim, în lumea japoneză, un echivalent autorului discutat decît în Hiroshige, creator din alt domeniu, gravor de geniu cu care a împărţit (n-au fost singurii, dealtfel) interesul pentru Tokaido, calea ce lega Kyoto de Edo (Muzeul de Artă al R.S.R. deţine stampe de Hiroshige, din ciclul cu acest nume ; piesa lui Chikamatsu Monzaemon Yosaku din Tamba oferă unele chei, pentru înţelegerea simbolismului atribuit peisajului.) Textele acestor Poeme dramatice sînt caracterizate de un lirism, care îmbrăţişează natura toată. Dar, mai specific este lirismul simţămintelor omeneşti, chiar şi atunci (cît de des !), cînd ele se conformează unor coduri de onoare cumplit de rigide, pentru epoca noastră (de pildă, cînd fiul ar vrea să-şi ucidă mama, care și-a încălcat îndatoririle matrimoniale, făcîndu-i tatăl de rușine).