Teatrul, 1983 (Anul 28, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 4 - 10
numai 11 actori) , există, în Europa..., o serie de dificultăţi, deloc uşor de surmontat, care aparţin înseşi structurii operei. Arhitectura ei este aproape aleatorie, asumîndu-şi libertăţi de construcţie ce desfid regulile tradiţionale. Scriitura versificată — într-o intonaţie prozodică ce aminteşte de cea maiakovskiană — nu simplifică, nici ea, sarcina lectorului (sau a interpretului), căci nu o dată rigorile de rimă impun forţarea topicii normale. Momentele de „teatru în teatru“, „aparté“-urile către spectatori, deriziunea continuă sub care sunt deformate mai toate siluetele acestui scenariu (subintitulat de autor „comedie politică“) şi, în special, canavaua istorică — relativ puţin cunoscută de către public — pe care sunt brodate conflictele (este greu de vorbit doar despre un singur conflict...), toate aceste elemente contribuie la o anume încifrare a sensurilor, impun, mai mult decît oricînd, o viziune regizorală sigură, vădind personalitate, capabilă să desluşească şi să materializeze tot ceea ce pare ceţos, fragmentat, nefinit. Europa, aport — viu sau mort! este nu numai o piesă incitantă, dar chiar captivantă. A o povesti înseamnă — pentru un cronicar — a se lansa într-o capcană, pe care, personal, prefer să oevit. (René Clair spunea, la începutul carierii sale, că un scenariu bun poate fi povestit în două fraze, dar tot el, ajuns la vîrsta deplinei respectabilităţi, afirma că un scenariu bun nu poate fi povestit.) Este, în fond, această scriere, o parabolă despre neputinţă. Neputinţa, ineficacitatea unui uriaş aparat de represiune (este vorba despre sistemul poliţienesc habsburgic), incapabil nu numai să izoleze şi să anihileze un om, o idee revoluţionară (Bălcescu), dar incapabil — şi aici intervin ridicolul şi absurdul situaţiei — să-i sesizeze importanţa reală, ca şi dimensiunile primejdiei pe care o reprezintă. Gigantic fiind, sistemul se sufocă prin propriile sale proporţii, într-o încercare desperată de a stăvili revărsările de nestăvilit. Piesa are un ritm trepidant (oarecum anevoie de urmărit), este scrisă cu nerv şi cu ironie acidă, muşcătoare. Dramaturgul nu se sfieşte să-şi persifleze personajele (chiar şi pe cele mai celebre, vezi Metternich) pînă la caricatură. Nu îl interesează prea mult adevărul lor istoric, ci credibilitatea lor în postura de instrumente ale demonstraţiei care se desfăşoară, ceea ce îi reuşeşte pe deplin : imaginea rizibilă şi totuşi emoţionantă a lui Iohannes Cajoni face parte din această categorie. Trecerile acţiunii de la o epocă la alta, de la un spaţiu geografic la altul, sunt rapide, uneori neaşteptate, dar demonstrând un remarcabil simţ al ritmului. Sîntem în faţa unei scrieri dramatice de o teatralitate evidentă, care-l provoacă parcă pe virtualul director de scenă la un pariu al imaginaţiilor creatoare. Pariu pe care, la Bîrlad, l-a acceptat (reuşind cel puţin un rezultat de egalitate) încă tînărul regizor Matei Varodi. Ceea ce a izbutit el cu deosebire a fost să creeze în scenă un echivalent halucinant al invenţiei debordante din text, o întruchipare aproape palpabilă a sterilităţii şi decadenţei. Redozînd amalgamul stilistic meticulos elaborat al lui Chitic, Varodi amestecă dezinvolt grotescul şi bufonada cu teatrul agitatoric, ceremonialul, cu jocul în mijlocul spectatorilor, într-o viziune barocă presupunînd o necontenită mişcare. Salturile la care mă refeream mai sus sînt şi mai şocante, căci interpreţii trec demonstrativ, cîteodată la vedere, dintr-un rol în altul, dintr-un loc şi un timp al acţiunii în cu totul altele, schimbînd caractere şi măşti cu frenezia unor iluzionişti. Acest spectacol al transformărilor este pasionant de urmărit, dar şi uşor derutant pentru publicul, cum spuneam, destul de neinformat asupra detaliilor de istorie ce se succed în cascadă. întregul nu este lipsit de hiatusuri şi nici de vizualizări sofisticate, în coduri prea succint expuse și definitiv închise pentru a fi percepute cu claritate. Aceste neajunsuri ale montării răspund unor date concrete din text; o altă regie, mai abilă, le-ar fi făcut poate neobservabile. Important este că întregul, imperfect, are viabilitate artistică, este, la rîndul lui, Marina Banu, Constantin Petrican și Marcel Anghel