Teatrul, 1984 (Anul 29, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 5 - 66
CARNET lAT.C. ■ BUNĂ SEARA, DOMNULE WILDE! adaptare de Eugen Mirea şi EL Malineanu după Oscar Wilde Clasa prof. asociat SANDA MANU Adaptată de Eugen Mirea şi „muzicalizată“ de H. Mălineanu, piesa lui Oscar Wilde se instalează temeinic în categoria alcătuirilor comice în care convenţionalitatea conflictului stabilizează interesul la nivelul replicii — căutat scăpărătoare, cu ostentaţie inteligentă ; ironia deghizează sentimentele, personajele tind să fie ceea ce spun, nu să spună ceea ce sunt. Farmecul paradoxal al acestor făpturi ce inventează persoane şi vicii, identităţi şi virtuţi, vine din absoluta lor lipsă de sinceritate, din euforia dedublării, din voioasa evitare a efectelor legii gravitaţiei universale, care i-ar putea confrunta contondent cu solul realităţii. Spectacolul prezentat de studenţii anului IV actorie (clasa prof. asociat Sanda Manu, lector universitar Geta Angheluţă) are în primul rînd meritul de a expune cu claritate regula jocului şi de a i se conforma cu graţioasă seriozitate pe tot parcursul reprezentaţiei. E nevoie de mult profesionalism pentru a construi congruent aparenta superficialitate ţinînd de esenţa musicalului, e necesară multă inventivitate pentru a stabili în cadrul său relaţii posibile, evoluţii verosimile. Spectacolul încîntă prin această rigorare stilistică, transformed ceea ce ar fi putut fi un exerciţiu pe temă dată într-o compoziţie liberă a fanteziei şi a bucuriei de a juca, de a se juca. Bucuria şi fantezia înlocuiesc marea montare şi fastul — cartea de vizită a genului —, bucuria şi fantezia sunt liantul unei echipe care-şi etalează strălucirea colectivă printr-o subtilă focalizare a atenţiei asupra partiturilor individuale. Regizoarea Sanda Manu îşi ajută studenţii nu oferindu-le soluţii de teatralitate exterioară, ci plasîndu-l pe un fundal care să-i pună în valoare : cîteva elemente de recuzită, fragmente dintr-un posibil decor, costume ce ţin de convenţia genului (scenografia: Diana Cupşa- Popescu). Profesoara Sanda Manu le solicită însă la maximum disponibilităţile de expresivitate, recompune, stilizează şi fixează în rama spectacolului spontaneitatea şi farmecul interpreţilor. Etapă într-un proces de devenire, acest spectacol nu este şi nu poate fi un certificat al desăvîrşitei profesionalităţi. Părţile muzicale nu sună ca la Hollywood ; în unele scene se simte efortul de a urma indicaţia ca pe o poruncă ; uneori, cineva îşi trage răsuflarea cu cîţiva metri înainte de finalul cursei ; alteori se văd îmbinările între bucăţi care ar trebui să pară material compact. Dar, dincolo de aceste cusururi, ce ţin poate de emoţia unei seri sau de relaxarea unui matineu, spectacolul dovedeşte marea ambiţie a unui pedagog de teatru de a-şi confrunta elevii cu rigorile superioare ale măiestriei. Această ambiţie îi permite lui Carmen Trocan să-şi etaleze temperamentul scenic excepţional : ea joacă detaşat detaşarea personajului (lady Breckner), alternează cu haznicurile reale cu cele mimate, e stupidă cu inteligenţă şi răsfăţat autoritară, întrerupe, cu efecte bine calculate, seria reflexelor condiţionate, printr-o surprinzătoare tresărire a vieţii. Oana Pelea ironizează tipologia personajului reprezentat, dînd farmec individualităţii pe care o joacă (Gwendolen Fairfax). Mioapă la propriu şi la figurat, ea devine brusc clarvăzătoare şi eficientă cînd presimte amînarea sfieşitului fericit. Iar credinţa în acest sfîrşit fericit nu i-o va putea răpi nimeni. Mioara Ifrim dotează graţia încremenită a păpuşii de porţelan în haine rustice (Cecily Cardew) cu o şiretenie vitală ; candoarea ei nu se ţine decît într-un fir subţire, de-abia aşteaptă pretextul pentru a-l rupe. Şi domnul Wilde (Stelian Nistor — anul III), înţeleptul mînuitor al acestor marionete, dar, fireşte, şi sluga lor (tot Stelian Nistor interpretează rolul valeţilor Lane şi Merriman, precum şi alte apariţii necesare — diferenţiate cu o deosebită precizie comică), se grăbeşte să-i ofere prilejul. Subtila reţea de minciuni ţesută de Algernon Moncrieff (Razvan Popa) şi John Worthing (Adrian Paduraru) — doi juni-primi extrem de fluşturatici, dar în acelaşi timp foarte consecvenţi cu tabieturile lor şi conservatori în scopurile lor — mişcă această minunată maşinărie producătoare de antreu şi bunăstare spirituală. Cei doi studenţi au învăţat să alcătuiască un cuplu scenic, să-şi sublinieze reciproc afinităţile