Teatrul, 1984 (Anul 29, nr. 1-12)
Numerele paginilor - 10-nr. 11 - 87
colului trecut, un fel de ctitor al teatrului modern din Ungaria. „A pus bazele piesei sociale moderne, definind clar calea pe care trebuie s-o urmeze dramaturgii noștri în acest domeniu", îl caracterizează un istoric, pe la 1900. S-a născut în 1842 în comuna Pîncota, lîngă Arad, s-a pregătit pentru o carieră ecleziastică, dar un debut literar încununat cu Premiul Academiei din Budapesta în 1875 îl îndreaptă spre cea scriitoricească. Se arată interesat de varietatea tipologică a epocii şi influenţat de autori ca Scribe. Labiche, Alexandre Dumasfiul, Victtorien Sardou , urmăreşte cu admiraţie producţiile acestor virtuozi ai tehnicii teatrale la Paris, şi se stabileşte la Budapesta, unde scrie o serie de comedii care aveau să-l facă celebru prin ascuţimea satirei şi abilitatea construcţiei : Paraziţii, Mukányi, Mizerie cu ifose, Caviarul, Fete frumoase, Familia Stomfay, Baloane de săpun. S-a stins în 1891, cu titlul onorific de membru corespondent al Academiei maghiare, cu funcţia de profesor la Institutul de teatru şi renumele de colaborator permanent al Teatrului Naţional din Budapesta. Comedia Paraziţii deschide seria lucrărilor scrise după „experienţa“ franceză. „Piesa lui Csiky Gergely a cunoscut aseară un succes deplin“ — consemnează o publicaţie din 1880 — ea „e chemată să deschidă o epocă în literatura noastră dramatică“. Profeţie exactă, pentru că a fost considerată curînd capodopera creaţiei autorului şi-l reprezintă fidel, cu însuşirile care i-au adus renume, dar şi cu limitele sale vădite intr-o anume lipsă de profunzime. Este o lucrare bine scrisă, cu forţă demascatoare, incisivă, cu un dialog viu şi incitant, cu un ritm alert al scenelor şi mai ales cu precizie şi varietate în portretizare. Lumea incriminată — aristocraţia, care-şi trăieşte la sfîrşit de secol crepusculul, dar reprezintă încă o aspiraţie pentru mica aristocraţie şi alte categorii sociale care mai nutresc ambiţia deşartă de a se împăuna cu titluri şi false străluciri nobiliare. Autorul îşi grupează personajele în categorii diferenţiate după greutatea pungii, semn că emblema burgheziei îşi sporea autoritatea : văduva Kamilla şi Zátonyi Bencze, de o parte, prototipuri ale aspiraţiei amintite, în stare de orice pentru a se menţine în raza amăgitoarei aureole, şi Timót Pál de altă parte, îmbogăţit prin creşterea oilor, care doreşte să-şi facă intrarea în „lumea bună“. Scriitorul se amuză şi-l proiectează ceva mai jos, în lumea scăpătaţilor Kamilla şi Bencze, şi aceştia nu vor pierde prilejul de a-i jumuli de bani, înscenînd o falsă ambianţă aristocratică şi urzind tot felul de proiecte aducătoare de profit, în numele unui principiu de un cinism zdrobitor : „Ştiam că am nume şi blazon şi că trebuie să fiu demn de ele. Dar nimeni nu m-a învăţat cum să-mi procur mijloacele pentru asta (...) M-am învăţat cu strălucirea, cu comoditatea. Mi-au devenit tot alţii de necesare ca şi aerul. De ce n-aş fi avut dreptul să jefuiesc societatea care m-a învăţat să am pretenţii, dar nu mi-a dat şi mijloacele pentru a le satisface ?“ (Zátonyi Bencze) Acuzată astfel „dinăuntru“, prin vocea exponentului ei cel mai autoritar, ticăloşia vizată de Csiky Gergely atinge un punct culminant în manifestarea ei, părînd a anihila o a treia categorie, lumea oamenilor modeşti şi cinstiţi. Dar semnele subminării se conturează tot dinăuntru, prin detaşarea unui personaj decăzut socialmente, nu şi moral, Mosolygó, cel care se ridică curajos împotriva „paraziţilor“. El devine geniul bun al unei lumi oropsite — din păcate,, palid şi insignifiant conturată aici, prin perechea Irén-Darvas. Irén, mai ales, victima tuturor combinaţiilor urzite, e redusă la monotone lamentări melodramatice. E tocmai punctul în care a acţionat energic regizorul Dan Alecsandrescu, schimbînd tonalitatea. Pe scenă se conturează un desen mai apăsat, mai aspru, satira îşi extinde dimensiuni nebănuite la lectură, timbrul dramatic se amplifică în ecouri grave. Nu mai e o comedie alertă, ci o veritabilă comedie umană, conturată cu vigoare, în care personajele capătă semnificaţii noi, iar acţiunile, valoare generalizatoare. Montarea e impunătoare : regizorul foloseşte un amplu registru de mijloace, tuşe apăsate accentuează contrastele şi ridică personajele la dimensiuni noi. Contraste de culoare (negrul costumelor pe fondul alb al decorului din ultimul tablou), de atmosferă (strălucirea seratei din actul doi şi prezenţa sumbră a valeţilor), de ton şi mai ales de caractere. Tipologia scenică este definită cu precizie, cu adîncime şi cu expresivitate. Cel mai autoritar portret — Bencze — are note malefice, aproape înspăimântătoare . Mihai Gingulescu contribuie cu o remarcabilă inteligenţă la definirea acestui personaj-chintesenţă a mefistofelismului. Văduva Kamilla, spirit pervertit şi ignobil, are în interpretarea Smarei Marcu ferocitate, umor şi spectaculoase variaţii de registru. Felină formată de Bencze în exercitarea şantajului moral, Elza apare