Teatrul, 1985 (Anul 30, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 5 - 8
drum mărginit de stîlpi-spînzurători, ce se continuau parcă la infinit, prin proiecţia pe fundal — montarea băimăreană a accentuat caracterul poematic, implicaţiile lirice fiind dezvoltate şi de jocul fin, sensibil al Angelei Berezniţkii în moderna Antigonă. Exact şi sigur în reliefarea sensurilor piesei, Mihai Dimiu a valorificat în spectacolul de la Teatrul Giuleşti o talentată echipă de tineri, în frunte cu Ion Vilcu, sadic şi fără milă în nazistul Krone, cu Athena Zahariade (Anti), Sabin Făgărăşanu (Zaris), Paul Ioachim. In stagiunea 1965/1966, două spectacole bucureştene, Incident la Vichy de Arthur Miller (Teatrul Mic, regia D. D. Neleanu) şi Cazul Oppenheimer de Heinar Ripphardt (Teatrul „Bulandra regia Cornel Todea, decorurile Dan Jitianu), au adus un suflu nou dezbaterii scenice inspirate din evenimentele celui de-al doilea război mondial şi ale luptei antinaziste. Credincios ascendenţei literare ibseniene, preocupat de adevărul psihologic, dar şi de valoarea de generalizare a experienţei individuale, receptiv la preocupările omului contemporan, Arthur Miller s-a apropiat în Incident la Vichy şi de dureroasele probleme legate de persecuţiile rasiale. Plasîndu-şi acţiunea în anticamera unui birou de anchetă de la Vichy, unde sunt aduşi de către poliţia franceză colaboraţionistă şi de către patrulele militare germane oameni arestaţi pe stradă întimplător, în căutarea celor cu acte false şi a evreilor ce urmau să fie trimişi în lagăre, dramaturgul surprinde varietatea reacţiilor, diferenţierea caracterelor în faţa ameninţării morţii, slăbiciunile dar şi forţa celor ce se ridică, prin curajul şi puterea lor de sacrificiu, deasupra obișnuitului. De vîrste diferite, reprezentînd diverse categorii sociale, de la afaceristul Marchand la artistul boem Lebeau, de la aristocratul austriac von Berg la un adolescent ce încă nu împlinise cincisprezece ani, personajele dezvăluie, ca într-o moralitate medievală, date fundamentale ale naturii umane, amestecul de bine şi rău, de laşitate şi curaj. Trăirile sunt integrate într-un context istoric ce le dă o valoare emoţională şi ideatică cu totul deosebită, accentuîndu-se şi tendinţa protestatară şi demascatoare a piesei,, fapt pus în lumină de spectacolul Teatrului Mic, jucat la puţină vreme după premiera mondială. Cei doi piloni ai acţiunii, von Berg, aristocratul care din motive estetice nu admite crima, dar îl salvează, sacrificindu-se, pe omul necesar luptei de partizani, şi cel salvat, Leduc, au fost interpretaţi cu forţă şi concentrare de Constantin Codrescu şi Ion Marinescu. Dacă Incident la Vichy reprezintă un argument artistic autoritar în favoarea parabolei dramatice referitoare la momente de cotitură din istoria omenirii, Cazul Oppenheimer a făcut cunoscută la noi una dintre cele mai importante direcţii ale dramaturgiei contemporane, şi anume teatrul documentar german, autorul, Heinar Kipphardt, este considerat pe bună dreptate, alături de Peter Weiss şi de Rolf Hochhuth, ca fondator al acestuia. Trei piese, scrise chiar în acei ani, Vicarul de Rolf Hochhuth (1963), Cazul Oppenheimer de Heinar Kipphardt (1964) şi Ancheta de Peter Weiss (1965) au deschis drum în teatrul mondial unui nou curent, legat în bună măsură de influenţa brechtiană, dar şi de eveniment. Avînd ca punct de pornire o pătimaşă angajare în contemporaneitate, dorinţa de a crea piese serioase, grave, capabile să zguduie conştiinţele prea liniştite, spulberînd iluzia şi sentimentalismul, cei trei dramaturgi au afirmat o nouă modalitate de apropiere de realitate ; în locul ficţiunii verosimile, ei aduc pe scenă, bazîndu-se pe documente, faptele petrecute. Spectatorii au nu numai rolul de martori ai întîmplărilor, ci devin participanţi la marele proces intentat trecutului. Aceşti autori, cărora li s-au adăugat alţii, ca Tancred Dorst, Dieter Forte — în Germania, Eric Bentley , în Statele Unite ş.a.m.d., nu au modificat faptele spre a le da o coloratură teatrală ; transfigurarea artistică se realizează prin selecţia şi montajul documentelor, şi mai ales prin modalitatea de implicare a spectatorilor, care determină actul de conştientizare şi de asumare a responsabilităţii. Cu toate că in montarea pieselor reprezentative pentru teatrul documentar german — Cazul Oppenheimer (în spectacolul menţionat), Cîntecul fantoşei lusitane de Peter Weiss (Teatrul „Ion Vasilescu“, 1971/1972), Vicarul de Rolf Hochhuth (Teatrul „Bulandra“, 1971/1972) — s-a manifestat tendinţa de a-i implica pe spectatori nu numai intelectual, ci şi emoţional, aceasta nu a impietat cu nimic asupra valorii lor demascatoare. Uneori, aceasta a fost accentuată tocmai datorită emoţiei , în spectacolul cu Vicarul, rolul lui Riccardo Fontana, tânărul prelat care, în semn de protest împotriva crimelor, hotărăşte să se alăture transportului de deţinuţi către Auschwitz şi moare alături de enoriaşii săi, a fost jucat cu fierbinte patos şi dăruire de Ion Caramitru, actorul dînd eroului său avint romantic şi înaripări poetice. In anii ’69—’70, dramelor de ficţiune plasate pe fundalul evenimentelor reale (semnate de Erich Maria Remarque, Friderich Wolf, Peter Karvas, Arthur Miller), precum şi unor scrieri de vîrf ale teatrului 8