Teatrul, 1987 (Anul 32, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 2 - 47

bale neologismele întâlnite în text, în faţa unui Jupân Dumitrache foarte receptiv, rămânând însă amândoi stupefiaţi la „a mânca“ şi „sufragiu“ şi eliberîndu-se în deplin consens admirativ prin­­binecunos­cuta traducere. Faţă, însă, de pregnanţa celorlalte interpretări, evoluţia celor doi actori, fără să fie ştearsă, ni se pare mai estompată. O interpretare întru totul originală ne-o oferă în Rică Venturiano Dragoş Pâslaru. Iată-l intrând în semiobscuritatea încă­perii venind din fundalul întru totul obscur al stradei fără lampe gazoase — unde Spiridon, mai inventiv, se orienta ataşînd la căciulă un lămpaş, ca mine­rii —, iată-l înaintând orbecăit, dar cu îndrăzneală, şi abordînd-o pe Vera, as­cunsă sub masca-i cosmetică, cu îngîm­­farea celui ce se pune pe sine mai presus de semeni (și, astfel, Rică Venturiano se arată a fi în primul rând un aspirant la un loc bine situat în ierarhia socială, în cadrul căreia, sîntem siguri, se va ridica repede, căci „combate bine“). Iată-l uti­lizând monoclul pentru a-şi da seama de confuzie şi cerând iertare în formula cu­noscută „să am pardon“ — fără prea multă convingere, desigur, căci e gata să-l bată pe jupîn în propria-i casă, dacă acesta îi va ameninţa preţioasa-i viaţă, dar retrăgîndu-se cu atât mai precipitat şi reclamând imperios salvarea cînd aude de Chiriac. Iată-l revenind murdar de var, chibzuind destul de sigur pe sine, împărţit între o confidenţială solicitare de proteguire la icoana sfântului Andrei şi o oglindă (situate la arlechini), în ape­le căreia îşi reface nu atât ţinuta, cu­ fi­zionomia , pentru ca, imediat, speriat de Spiridon, să caute în zadar, în buzuna­rele goale (şi, în prelungire, prin serta­rele bufetului din salon), o amărâtă de rublă, preţ al salvării. în fine, iată-1 atacat, bruscat, cărîmdu-şi refugiul, în­grozit, în­tr-un şifonier (sau o vitrină), de unde se va întoarce la urmăritorii săi (ce, în sfîrşit, îl recunoscuseră), în mînă cu puşca — argument hotărâtor în refacerea demnităţii festen­te — pe care Veta i-o înmânase într-un moment prielnic. De-a­­cum, vocea sa va rosti, cu tăbi­a-i bine cu­noscută, „Familia este patria cea mică...“ etc., în faţa unei asistenţe infinit bine­­vioitoare şi atât de dornică să-l felicite. Felicitările odată terminate, societatea se retrage. în scenă, Jupîn Dumitrache pare să dormiteze în fotoliul adus pen­tru Rică Venturiano. Priveşte la arlechini, unde sânt situate camera Vetei şi cea a lui Chiriac, şi ne întrebăm dacă ştie ce se­­petrece în casa lui. Igar, nu ! Bleste­mata de legătură ! Aproape că uitasem de ea. Desigur, e a lui Chiriac. în sfîrşit, casa se linişteşte de-a binelea, pentru un­­somn profund, legănat în dulcile tonuri ale romanţei lui G. Sion. Să părăsim, la rîndu-ne, această feri­cită familie, devenită mult mai puterni­că prin cooptarea cumnatului Rică, re­tras şi el, cu­­Ziţa, in odaia lui Spiridon. iLăsăm în urma noastră casa împăcată­­cu sine, înţesată de schele­ şi plină de grămezi de moloz şi de găleţi cu var, pe care Spiridon o va meremetisi, pro­babil, la infinit, aruncând câţiva stropi din bidinea, aşa cum are obiceiul, şi pe tavanul pictat, ce arată un cer nocturn, luminat de lună "(decor : Sică Rusescu). Constantin RADU-MARIA TEATRUL NAŢIONAL DIN TIRGU MUREŞ Secţia maghiară JOCUL DE-A VACANJA de Mihail Sebastian Data premierei: 12 decembrie 1986. Regia: DAN ALECS­ANDRESCU. Scenografia: ALEXANDRU URSU. Distribuţia: LOHINSZKY LORÁND (Bogoiu) ; BOER FERENC (Ştefan Valeriu); SZÉKELY M­ ÉV­A (Ma­dame Vintilă); TARR LÁSZLÓ (Maiorul); BÁLINT MÁRTA, ÁDÁM ERZSÉBET (Corina) ; BU­ZOGÁNY BÉLA (Jeff); DEBRE­­CZENI GABI (Agnes); RÉTHI ÁRPÁD (Telefonistul); KARP GYÖRGY (Domnul); BILUSKA ANNAMÁRIA (Doamna). Există posibilitatea de a face un lucru nou, fără să încerci să fii nou cu tot dinadinsul şi să vrei să epatezi prin asta. Piesa lui Mihail Sebastian are alte virtualităţi decît acelea ce se caută în mod obişnuit pentru noutate, în datele exterioare. Am văzut, cîndva, o asemenea

Next