Telegraful Roman, 1860 (Anul 8, nr. 1-52)
1860-02-18 / nr. 7
27 - În Roma se batu cercetări riguroase asupra tineriloru din universitate, carii făcute demonstrațiuni în contra Papei. Doi din trănșii carii se aflare mai vinovați au și părăsitu Roma. Cu ocasiunea arderei adresei de loialitate cătră Papa, ce o gătisere unii tineri, au strigatu tinerimea fără sfială. Să trăiască Italia și Regele Victoru! Deal dintrelea asemenea demonstațiuni nu săntu pentru tinerimea din Roma vreun lucru raru. Înainte de doisprezece ani, cănd Contele Cavuru au sositu la Turino dintro călătorie ce o făcuse în Milano. De căndurile răsboiului pășire foarte tare înnainte, și în Turin nime nu mai are cea mai mică îndoială, despre acea, cum că răsboiul nu va erupe totul alte planuri în capul seu, se dovedește apriatu- întră altele din cuvintele ce lea îndreptatu Contele Cavuru cătră președintele comisiunei emigrațiloru - Contele Correru, îni poftește acestuia porecire spre a se potea renturna că nu mai degrab, esprimănduși speranța, cum că carnevalul anului viitoriu pentru Veneția va fi forte veselu, sperăndu totu odată că din acea veselie se va împărtăși și dănsul Cavuru. Despre pregătirile de răsboiu ce decurgu în Turinu mai aflămu întră altele. După mărturisirea călătoriloru ce sosescu din Turinu, în arsenalulu deacolo sau îmulțitu lucrătorii afară de personalulu de pănă acumu, zori noi, varii lucră ziua cu 900 de lucrănoaptea, și încă cu o asemenea grăbire și energie, încătu de aci se poate deduce siguru, cum că Sardia își bate capul după niște lucruri mari. După cumu se vorbește douăzeci de baterii de tunuri ghintuite săntu și pănă acuma gata, care voru pori cătră Lombardia. „Dritto,” nu e mulțumitu încă cu pregătirile acestea, ci pootește o răsculare generală poporală, după cum se cere la continuarea unui răsboiu de apărare, care după opiniunea dănsului i se vede a se va încorpora lăngă Știrile ce sosescu din Parisu în privința annensiunei, privescu chiesțiunea încorporărei stateloruitale cui, ca pe o chestiune realisată. De un timpu încoace sau lăutu vestea poarte, tere cum că Savoia și Nițan, cum că Regele aru fi amenințatu cu escomunicarea, sau adunatu o comisiunea compuse din Advocați, spre a se consulta, că la ce apărare de drentu saru putea face apelu în vasul acesta? Se zice că resultatul conferințeloru acestora au fostu, cum că punerea căpetenii statului suptu anatemă, numai în asemenea casa poate avea valoare și se poate elobozi în publicitate, dacă aceasta se va întămpla cu învoirea Regelui. Preotulu acela, care aru publica vreo asemenea bulă, fără a observa formalitatea aceasta, va cădea suptu pedeapsa legii, și poate chiaru suptu pedeapsă de„moarte. „Independinei” i se scrie din Roma îm 12 - cum că în urma cercetăriloru ce sau săcutu cu tinerimea, se va încuia universitatea. Tinerimea trimite Regelui vutulu o adresă de 633 de elevi. f Franția, în Parisa ca faptă sevărșită, nu numai Piemontul ci și Anglia. Oposițiunea ce se face în Franța din partea preoțimei catolice după cumu scrie „Br. Z.” au făcutu asupra Împăratului o impresiune foarte adăncă. În Bretania pe țând meditațiuni pentru Papa, la vare aleargă poporul întru'n numeru atăt de mare, învătu abia mai află locu în Biserică. Împăratul face episcopiloru propuneri totu numai în zadaru, mi spre ai liniști au concesu din nou eșirea „Universului” ce lau fostu opritu mai dăupăzi, însă suptu altu titulu. - Cadiland, Ministrul cultului și al învățămăntului slobozi un cerculariu, cu datul 17 Fevr. în care demostră cu toată agerimea și tăria independința domnitoriloru Franției, față cu patriarhul Romei, arătăndu relele ce purcedu din agitațiunile religioase. „Agitațiunea - zice - ce se rădică în jurul nostru în urma eveniminteloru din Italia, purcede din îngrijiri religioase, și patimile politice se stăruescu a le face pe acelea totu mai vii și mai adănci. Privindu cineva îndărăptu la istoria trecutului, am afla negreșitu urma acestoru agitațiuni totdeauna, de căte ori au venitu la mijlocu diecordii întră Papa și domnitori. Acelea au fostu unele chiestiuni momentoase, căci ele au atinsu sau libertatea bisericească, sau dignitatea coroanei. De amăndoă părțile se făceau aruncături amare înculpăndu unul pe altu că voesc a adula cu dreptul, fără ca să le fie succesu vreodată a se putea înțălege despre aceea, dacă interesele ce sau luatu la desbatere, săntu întruadevăru de o natură spirituală ori lumească. Părinții nostrii învățăndu din esperință, au crezut a putea scăpa poporul din periclele celi păgubitoare, prin aceea, căci au fondatu pentru Regii franțozi dreptul comun, și așa lăngă autoritatea cea nedisputabilă a bisericei preste soțietatea religiunei, au întăritu independința statului preste soțietatea cetățănească și politică. Un luvru atătu de mare nu sau putut realisa fără de timnu îndelungatu și luptă multă, și acestu lucru au străbătutu prin mai multe pericule începăndu dela pragmaticele Sf. Ludghigu și Carol VII pănă la concordatul din an. 1801. Întracea dogmele Franției despre dreptul seu comunu au triumfatu totdeauna, și noi seamu primitu pe acelea nevătămate din mănile Regiloru celoru mai creștini. Independința domnitoriului care representa statul, se cuprindea încă pe timpulu So. Ludvig în aceste cuvinte energioase: „Regele nu atărnă dela nimenea altul, decăzu dela Dumnezeu și dela lege. În declarațiunea din an. 1682, pe care eu - zice ministrul o pomenescu numai din acelu punctu de vedere a libertății, de care are statul trebuință în trebile cele lumești, totu aceetu principu se era formatu finalu, adăogăndu aci cele lumești, cum că aceiia, nici mediatu, nici immediatu nu se potu depune prin autoritatea capiloru bisericești; cum că supușii loru nu se potu scoate de suptu supunerea și îngăduința cu care le săntu datori, nice nu se potu deslega de suptu jurămăntul de a fi credincioși; că dogma aceasta vare este de lipsă pentru pacea bobște, și e folositoare de o potrivă atătu pentru Biserică căt și pentru statu, are a se observa în conglăsuire rusă, scriptură, pildele sfințiloru.” cu tradițiunile se, părinți și cu După aceasta arată, că statul în acelea anele din continuările cele mai momentoase:„Anunțămu, că Regii dumnezeească nici nu săntu sunuși prin rănduielă unei stăpâniri în trebile loru Papa au părăsitu Roma, rengorsu Contele în au fostu mișcărei. nou. bire li cea Cumcă sale ce arată ne înconjuratu, tinerimea meol. și atunci cătră pace, nutrește cu dintăiu care au pășitu în fruntea Ministeriu, Piemontul năzuințe față cu Franția, sau din de atunci știdisposițiunile care vor fi știrea ce era sositu din Turin în 18 Fevr. și chestiunea aceasta se privește timpuri spre ași țânea indepnendința sa, au adusu cu care e învoitu unele măsuri ca acelea, prin care sau mărginitu poterea preoțimei, așea s. e. Preoții franțusești chiaru și dacă primeau poruncă dela Papa, nu poteau eși afară din țară fără de voia, porunca ori slobozirea Regelui Papa, n'au pututu să judece nici să aprobeze vre o judecată în trebile acelea care au atinsu drepturile și privilegiile coroanei franțusești. Bulele, breviatele, scrisorile, copiile și ordinăciunile Papei nu sau cetitu nici sau pututu pune în lucrare fără de verificațiunea casei parlamentare și fără trecerea în protocol. A ținea vreun soboru ori consiliu în Franția, n'au fost iertatu fără de învoirea Regelui. În urmă dreptul de alegere a episcopiiloru prelăngă observarea instituțiunei canonice încă sau cuvenitu Regelui, căruia nu depuneau aceia jurămăntu pe evanghelie, cum să îi voru rămânea supuși credinciși și ascultători. Nu poțiu lăsa fără ca să nu amintescu, cumcă sf. scaunu au reclamatu și protestatu ce e dreptu cu tărie în deosebite timpuri, căndu în contra bisericei galicane, căndu în contra legiloru celoru nouă, ba chiaru și în contra aceloru printipii uare săntu recunoscute în Franția ca niște condițiuni nedisputabile spre independința cea lumeassă a domnitoriului, daru caută să adaogu, că nici Regii nici guvernele cele pouă nau vrutu a se abate dela aceasta. Cumu au înțălesu Împăratul chestiunile acestea, și cum sau portatu pre elu față cu oamenii religiunei? Aceasta e Mărite Domnule aceea, spre care provoca attențiunea preoțimei franțusești cu deosebire, pe carea vreau unii a o agita în contra guvernului seu, carele o apără și o ține în onoare. Împăratul, ca bărbatu deșteptu, și suveranu solidu în convingerea sa, nu vrea nicidecum a întrebuința religiunea de instrumentu spre scopuri politice; dănsul privindu originea cea dumnezească a religiunei și scopurile vieței soțiale au avutu alte tendințe mai sublime. Apoi în partea a doua din cerculariul acela, continuă: Este dată întră Împăratul și Papa vreo chestiune ca acea, carea aru atinge adănci consciința sufletului? Are doară Împăratul de cugetu a ataca dogmele bisericei catolice, sau a răsturna biserica și puterea cea bisericească a sf. Părinte? Ba nu nici una dintr acestea. Înmpăratulu nu stă în luptă cu Papa, varele numai suptu scutul armatei franțusești poate domni în Roma cu pace, pu e nici vorbă clară ca să i se atace drepturile lumești, și cu atătu mai puținu autoritatea bisericească, însă săntu unele eveniminte politice, în privința cărora se deosebescu opiniunile. La sfărșitu în partea II, zice ministrul: „Noi dară acuma rugămu pe Papa necurmatu- însă pentru aceea totuși ne credemu a fi catolici buni, ca să se îndure ca unu capu alu statului italianu, a lua în considerațiune evenimintele - așa precumu le aduce pre acelea însuși provedința în istoria cea mare a omenimei. Rugăndu îlu rugămu, ca pentru pacea Europei și a creștinătăței să aducă jertfele cele materiale atunci, căndu ele se poptescu neapăratu. Noi îi oferămu precumu iamu oferatu totdeauna conlucrarea noastră cea mai sinceră, spre asemenea resolvare a causeloru ce săntu cu putință. Viitoriul va judeca dacă simțimintele politice a Franției și năzuințele ei nau fostu prevăzătoare, și dacă au fostu contrare cu interesele cele adevărate a su. scaunu. Dumnezeu însă care privește în rărunchi, știe prea bine, cum că Împăratul a prus odată p'au vrutu a de nega drepturile si scaunu, aici ai atinge autoritatea morală și religioasă. ș. 4. -