Telegraful Roman, 1889 (Anul 37, nr. 1-141)

1889-01-28 / nr. 11

42 Revista politică. Marți s’a încheiat o parte din actul tragic, de care a fost lovită monarchia austro-ungară, prin așezarea rămășițelor pământeșci ale archidi. Rudolf epre eternă odih­nă. Nu s’a pus prin acesta capăt și jalei profunde, ce a cuprins nu numai pe mem­brii curții și poparele din monarh­ia nostră; ea va mai dura încă mult timp, și acesta se accentueza cu atât mai tare, cu cât acum, după morte, se simte mai mult locul ce­l mare, ce l lasă gol și care, cine scie cine-l va înlocui și cum ’l va înlocui. Nu s’a pus capăt nici splrilor despre martea subită a cli­­ronomului, și lumea sale se scotă la ivelá multe, de­­ tot multe versiuni, cari le presentă, ca adevărate motive ale morții. Cele rămase dela principe nu sunt suficiente să împace curiositatea lumei și dife­ritele presupuneri, ce se ridică din tote părțile. Foile vienese aduc per extensum intrega miș­care, ce s’a putut observa cu ocasiunea înmormân­tării principelui de coróna și din ele apare și trans­piră în totă claritatea iubirea nemărginită, ce o au nutrit vienesii pentru acela, care se spera să țină frânele guvernării și să înalțe și mai tare glo­ria casei habsburgice; cr­ădirile telegrafice sosite din tote părțile, atât din monarh­ie, cât și mai ales din capitalele statelor străine sunt o dovadă puternică despre simpatiile, ce au soiut să­ le câștige principele de coronă in tote părțile. In tote bise­ricile, nu numai în monarh­ie, dar și in capitalele și orașele mai însemnate din străinătate s’au oficiat și și-au unit rugăciunile cu acelea, ce s’au făcut în biserica capuținilor în ultimele momente sguduitore de despărțire. Eri, Vineri s’au început în dieta ungară din Budapesta desbaterile asupra proiectului de lege mi­­litariu. Lumea așteptă cu ochii încordați să vadă resultatul acestor desbateri, mai ales acum, după­ ce mulți presupun, fără a lua în considerare asigură­rile d-lui TiBza, că premieriul va mai ceda din per­­severanța de pănă acuma, după cașul trist de ne­norocire și că proiectul va eși incă modificat. Lu­mea aștepta, bazându-se și pe asigurările deputa­ților din oposițiune și prin afirmațiunile deputatului Ugron, carele voind să liniștască furia junimei tur­bulente, a promis sărbătorescu, că proiectul se va res­­spinge la desbaterile speciale. Cu acesta ocasiune nu putem trece să nu dăm însemnătatea cuvenită unor mișcări, ce s’au provocat In provincie. In mai multe cercuri electorale, alegătorii au fost convocați și au hotărit să provoce pe deputații lor, cari merg cu guvernul, că privitoriu la proiectul de lege mi­­litariu să voteze contra lui. Soirile, cari circulau în z­ilele din urmă în Pa­ris despre o crisa ministerială, se adeveresc. Mini­strul president Floquet, in urma învingerii rapor­tate de Boulanger in departamentul Senei, își dă silința să compună un astfeliu de cabinet, care să corespundă mai mult situațiunei politice, care s’a manifestat de atâtea ori și în camera franceză. In urma acestora preșidentul republicei franceze, dl Carnot, a și primit demisiunea, ce și-a inaintat o ministrul de justiție Ferrouillat, precum și a subsecreta­rului de colonii de la Porte și a și denumit pe deputatul Paul Guyot Dessaigne de ministru al justiției. Despre motivele, ce a indrumat pe nu­mitul ministru a-și da demisiunea se afirmă, că el nu s’a opus numai ministrului de externe Goblet, dar precum se vede intregei majorități a cabinetului pen­tru modificarea art. de lege 87 a codicelui penal. Acest articlu hotăreste, că ori­ce atentat, care ar intenționa a răsturnă guvernul, sau a introduce o schimbare în regim ori a agita pe civil contra au­torității statului să se pedepsescă cu morte. In pu­blicitate n’a pătruns insă nimic mai lămurit pănă acum asupra stărilor de lucruri. Camera deputaților din România a hotărit amâ­narea desbaterilor asupra tuturor interpelațiunilor și să se ocupe mai cu dinadinsul asupra proiectului de lege, referitoriu la vânzarea moșiilor în loturi mici sătenilor. La 3% ore începu plecarea membrilor casei imperiale spre biserica capuținilor. Intre cei dintâiu, cari au pă­răsit curtea a fost bătrânul arh­iduce Albrecht, arh­id. Elisabeta și familia, urmară apoi arh­iducii Ludovic, Victor, Wilhelm, marele duce de Toscana și în urmă arh­id. Carol Ludovic cu fii­iăi. Pe timpul acesta membrii mai restrinși ai casei imperiale: împăratul, împărătesa, Stefania, ficele împăratului și regele și regina Belgiei petreceau ultimele momente împreună în apartamentele împărătesei. Aici se și hotărâră ca imperátesa, princesa de coronă Stefánia și Maria Valeria să rămână în capela iosefină, obosite fiind de strapatele și chinurile, ce le-au suferit în zilele din urmă. Aprópe la 4 ore pleca și monarh­ul, având în drepta pe princesa Gisela. Monarh­ul își opria la­crămile cu o cârpă albă, capul descoperit ’1 mișca din când în când, mulțămind publicului îndesuit, care ’1 saluta. Când sosi monarh­ul la mănăstire, scena fu de tot mișcătore, întreg publicul din apro­piere isbuni în plâns amar. Conductul pe strade a fost grandios. Miliția de onore s’a presentat în cea mai strălucită ținută, cr mul­țimea și mii de gemete ale publicului îndesuit înso­­țiau pe înaltul defunct. Când carul funebral ajunse înaintea porții bisericei de la cap­ Uțini, lacheii luară sicriul, care fu primit de cardinalu­l Gangelbauer și de preoțimea întrega sub conducerea lui. In biserica capuținilor erau adunate somitățile străine și locale, ambasadorii și representanții tuturor curților. Magnații maghiari erau în portul de gală Intre toți mai mult atrăgea privirile representatul chinez, carele a venit din Berlin anume numai pentru înmormântare, și care era îmbrăcat in por­tul național din cele mai scumpe mătăsării. El nu și descoperi capul, pe care avea o căciulă forte bogat ornată: împăratul țrna sicriul în biserică, având la braț pe regina Belgiei și să­puse in fața altariului, apoi veni regele Leopold și în sfârșit membrii familiei, împăratul era pătruns de durere, dar se ținu puter­nic făr­a șovăi trăsurile feții însă dau la ivela tot, și arătau, că monarh­ul incătera 4^0 a îmbătrânit forte mult. El ținea privirea ațintită numai pe coș­ciug. Când cardinalul întona „Miserere“ capul mo­­narh­ului că nu pre mâni, regele Belgiei își perdu consciința un moment, cr regina prin jos; publi­cul izbucni în plânset. După terminarea ceremonialului în timpul că­reia monarh­ul îngenunchia lângă sicriu, lacheii ridicară de nou sicriul și se îndreptară cu el spre locul de odihnă vecinică pe trepte la criptă. Mo­narh­ul se sculă apoi, și însoțit de membrii fami­liei urma sicriul pe drumul cel greu. In acest mo­ment Maj. Sa se cutremură odată adânc și după ce în criptă cardinalul ma­i binecuvânta încă odată rămășițele pământesci, se petrecu o scenă înfioră­tore: monarh­ul pătruns de durere cá4a în genunchi lângă sicriu, plânse amar și sărută coperișul sicriu­lui, în care erau închise tóte speranțele ce le nutria. Acest act provocă o mișcare sfășietore între mem­brii familiei, cari se uitau pre ferestrá la cele ce se petreceau în criptă. Nu s’a mai pomenit ca un monarh­ să petreca mortul în criptă. Fiindu­se la 4Va actul funebral, membrii fami­liei se reîntorseră, trecând prin mulțimea îndesuită, care i­au așteptat cu capetele descoperite. Numai după mai mult timp a început publicul să se mai ră­rescá­­ricanilor. Nu se dă un alt popor pe fața pămân­tului, carele să cerască atâta cât americanul. Presa periodică în întrega Germanie se ridică la cifra ro­tundă de 2500 jurnale, pe atunci în Statele libere ale Americei de Nord încă la 1870 apăreau la 5858 de diferite ziare. Cetatea Chicago, înainte de in­cendiul cel de pe urmă avea 115 foi, mai multe ca Berlinul astăzi. Dela 1870 încoce, numărul ziarelor americane s’a ridicat preste 8000. Gordon Bennet a vândut primul exemplar din 4iariul său, pe un poloboc de ținut farm­ă, a murit însă ca proprietariu la 4iariul „Herald“ și milioneria. In America nu cetesce însă numai cel avut, sau literatul, ci gustul de cetire a pătruns în cele mai de jos straturi ale populațiunei, ceea ce se pote arăta cu mii de exemple. R. Elb­o ne comunică interesante date în asta privință. Pe timpul resbelului civil american — dân­sul petrecea între morboșii armatei de asediare de la cetatea Vicksburg. Lângă patul seu zăcea un soldat june din Minesotta. In o $t junele soldat începu a spune despre vila frumosă, unde a trăit el timp de 3 ani cu părinții săi, dar pe carea o vându tatăl său Junele a descris localitatea și ținutul ei, ca un paradis, din carele nu a lipsit nimic. R­ald­o îl întreba pe tânăr, pentru­ ce a vândut tatăl sau bu­nul — acel mic Eldorado? Morbosul june, îi răs­punse plin de confidență: „Localitatea frumosă — durere — a fost situată la un atare loc, unde nu puteam primi 4>are, și fără ciare totuși nu póte trăi omul.“ Când s’a predat fortărața Vicksburg, asediații rupți de fume, nu întrebară pe cei ce aduseră pro­­viant după­ pâne, ci îi întrebară după ziare, prima dată. Fraser — omul sculei — engles, ne povestește că: „Un student de la universitatea din Howard, pe tim­pul seriilor, mergând în satul seu la biblioteca șcó­lei, a cerut să-i dea „Istoria căderei Nederlandei“. Custodele bibliotecei îi răspunse că: acesta carte o cetesce spálátorésá familiei lor!“ Studentul cere cartea apoi de la spálátorésa, acesta însă îi răspunde: „Cartea nu pot să o dau, pănă nu o cetesc, că ne entusiasmeza.“ Eu voiu aduce-o odată cu cămeșile. Pentru american lectura este așa de neapărat de lipsă, ca și ameza sa, și pe ambele le înghite cu asemenea poftă. Cunoscutul călătoriu Hipeau narată, cum în New- York o femeie bătrână, vindea lemnușe, și totodată cetia istoria lui „Longfelow.“ Americanul este un model, în ceea­ ce priveșce cetitul. Nu numai noue, dar și altor popore li se par mai multe narațiuni și fabule, cele ce se scriu despre americani, în ce privesce cetitul.“ Germanii, poporul cel cult, se plâng, că au ră­mas îndărătul altor popore în ce privesce cetitul însă­și presa germană, cu deosebire cea peda­gogică —­ deși relativ — este spriginită totuși să plânge de indiferentismul om­enilor de șcală, și cele a celor chemați, ca să divulge gustul de cetire în mai estinse cercuri. O fóie germană bine redactată își ia adio dela cetitorii săi în următoriul mod: „Cât de amar m’am înșelat! Mulți învățători nu au timp și poftă a se ocupă cu mine, mulți me refulară, pentru unii am fost pré ultramontan, pentru alții pré liberal, pen­­tru unii pro omnilateral, pentru alți unilateral. Cu inima sângerândă trebue să constat, că amicii mei s’au împuținat — or librariul a devenit trist.“ Nu ne vom mai revede.“ Nu mai vorbim de maghiari, cari in ce privesc e cetitul nu stau mai bine ca noi, și dacă fondurile de disposițiune, ar lipsi ziaristica lor și literatura am vede-o redusă în mod necred­ibil. Cine a călă­torit prin lăcuime scie, că poporul acolo tocmai atâta ceresce cât și românul. Mergi apoi prin orașe, prin bibliotece, pe la librării, și te vei uimi de ceea ce-ți comunica librarii și bibliotecarii. Ei dară să nu ne doră pe noi capul de alții. Să vedem, cum stăm noi. Din masa mare a poporu­lui nostru puțini abia acum au început să cetescá. Cărțile menite pentru popor — bune — avem puține eșite în timpul din urmă. Dar totuși s’a făcut un început. Este vorba însă de inteligință. Să vorbim de învățători și de preoți și alți cărturari, cât ce­tesc aceștia? Răspunsul este greu de dat, și ar fi un mare merit pentru cel ce ar pute­arăta cu date valabile câți preoți d­­e­ câți învățători, tot astfel cu câți inși din deosebitele brand­e ale inteliginții nóstre ce­tesc? Când seim, că 4iare ca: „Archivul“ dlui Cipariu, „Organul Pedagogic“ de Popescu, „Amicul Poporu­lui“ de Roman, „Magazinul pedagogic,“ apoi „Scala română,“ „Scala practică“ a dlui Petri etc. etc. au apus din lipsa de abonenți — deși erau bine redac­tate — nu ne putem face altă conclusiune decât­ că puțin s’a cetit la noi pănă în timpul din urmă. Cum o duce ziaristica nostră astăzi, o stim cu toții. Abonații sunt puțini preste tot. Călătoresci tracte protopresbiterale întregi, și abia afli în tot­ i Arhhidu­cele Rudolf. In 5 Februariu n. după am­ezi masele publicului unduiau greoia pe stradele principale cătră Hof­burg. Nu s’a mai vă­zut de multă vreme atâta mul­țime de lume, care îndesuită, aștepta să-și ia ultimul adio de la principele de coronă, căruia înainte cu 7 anii îi urau viață îndelungată, când pe acelea­și strade se întorse dela actul cununiei. Pe timpul acesta familia imperială petrecea încă lângă sicriul scumpului decedat. La 1 oră eși miliția la actul funebrariu, și s-a început adunarea participanților la Înmormântare, apoi pregătirile pentru înmormântare. TELEGRAFUL ROMAN Ceva și despre cetit. în numerii precedenți ai „Telegrafului Român“ s’a vorbit despre bibliotecele paroh­iale și despre cele poporale, — despre însemnătatea lor! Un bun cunoscătoriu al stadiului de desvoltare, în care ne aflăm, mi reflectă plin de satiră: „cine să-ți cerască cărțile din bibliotecă, să le cumperi, ca să le mânce moliile și pulberea?“ — Ba! nu­ observai scurt și îndesat. Să nu fim pesimiști. Trebue să cunoscem și alte popore în ce privesce desvoltarea gustului de cetire, și apoi să vedem, dacă avem cau să o des­peră, sau nu ? Fără îndoilă poporul german în general ce­­tesce mult, gustul de cetire este desvoltat în grad mare —­­zicem noi. Era însă, ce scrie o fóie germană în asta privință. „Magazinul unui librariu, este cu drept cuvânt, locul, unde patria mulțămitore ține încuiați și prinși omenii sei cei mai­ iluștrii. Dacă Lessing, Schiller, Feuerbach ar fi inventat un nou inel de ciubote, ei ar fi devenit bogați, grași și bă­trâni; așa au devenit mari și au murit....... numai bogați, nu­ în Francia întreba pe servitoriul de casă și-ți va spune că: „Alesandru Dumas este om cu mult spirit.“ Intrabă apoi pe un servitoriu german cine e Gutzkow — și el îți va răspunde, că un ser­vitoriu de casă. In asta privință germanul, cât și austriacul stau departe în­dără­tul francesilor, și și mai departe îndărătul englesilor, — îndărătul ame­

Next