Telegraful Roman, 1902 (Anul 50, nr. 1-146)

1902-09-26 / nr. 107

A­r. 107 Si­bila, Joi 26 Septembre "(9 Octobre) 1902.’ Anul L ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 lu­ni 3 C. 50 fii. Pentru monarchia pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE: J Pentru odată 14 fii, — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rondul cu litere garmond De la comitat. Sibiiu, 8 Octobre n. Curenda comitatului Pojon, trimisă tuturor municipiilor din țară pentru a se alătura la rugarea adresată din a sa parte parlamentului ungar în chestia urgentei modificări a legii de naţiona­lităţi, a format obiect de discuţie şi în congregaţia comitatului nostru, în şe­dinţa ţinută luni înainte de amiazi. Cu plăcere facem constatarea la locul acesta, că curendei i­ s’a dat răs­punsul cel mai potrivit care întră îm­prejurările de faţă putea să-i fie dat. Comitatul nostru nu s’a alăturat la cererea comitatului Pojon, nici n’a luat numai simplu la cunoştinţă cir­­culariul ce i­ s’a trimis din partea pa­trioţilor din Pojon, aşa cum au făcut alte comitate, şi cum făcuse propunere şi comisiunea permanentă a comita­tului nostru, ci a mers un pas mai departe: a decis trimiterea unei re­­presentaţiuni la dieta terii, în care se se­ceră cu insistenţă luarea de mă­suri, ca legea de naţionalităţi să fie esecutată în mod conştiincios în toate amănuntele ei. Suntem de părerea acelora, cari au accentuat în congregaţie, că resultat practic decisiunea aceasta nu va avea, pentru­ că stările de lucruri sunt de aşa în ţara ndstră, în­cât ar fi minune mare dacă dieta ar da ascultare unei representaţiuni de acest cuprins. Şi totuşi e bine că s’a luat deci­siunea aceasta, pentru­ ca să se vadă şi să se ştie, că cele două naţionalităţi din cari e compusă poporaţiunea ace­stui comitat, cea română şi cea sasă, de­şi n’au astăzi nici un folos de legea de naţionalităţi, ciuruită fiind ea în­­trega de gloanţele îndreptate în contra ei de cătră alte legi, aduse mai târziu, ţin totuşi la ea cu sfinţenie, fiind­că e lege sancţionată de Domnitoriul ţării, şi pănâ nu e abrogată, esecutată are se­rie. Ideia trimiterii unei representa­­ţiuni la dietă a venit din partea clu­bului român comitatens, în numele căruia domnul Dr. C. A. de Preda a făcut propunerea, motivându-o cu aceea, că faţă cu sistematica neobservare şi violare a disposiţiunilor cuprinse în legea de naţionalităţi, e necesar să se fee odată poziţie energică, în înţelesul propunerii făcute. In numele Saşilor a vorbit dom­nul Dr. Wolff, şi din motivul, că aceea ce se intenţionază din partea domnu­lui Preda nu se va ajunge, a făcut pro­punerea, ca curenda celor din Pojon să se iee numai la cunoscinţă, însă eu regretă, că necontenit se clatină la te­meliile legii de naţionalităţi, şi prin acesta se mitresce nemulţumirea prin­tre cetăţenii patriei. Au urmat două magistrale dis­cursuri, unul rostit de domnul Dr. R. Schuller, altul de domnul L. de Le­­meny, şi apoi, la propunerea dl­ui pro­fesor Dimitrie Comşa congregaţia pri­­mesce ambele propuneri, — a dlui Dr. Wolff şi a dlui Dr. Preda, — sunând decisiunea votată astfel : „Curenda comitatului Pojon, prin care se face propagandă pentru modi­ficarea legii de naţionalităţi, se ia cu regrete la cunoştinţă, fiind­că prin ea se clătină la legea acesta şi se nutresce nemulţămirea printră cetăţenii patriei; totodată însă se va adresa representa­tive cătră dieta ferii, în acel înţeles, ca să facă disposiţiuni, ca determina­­ţiunile legii de naţionalităţi din anul 1868 să fie ex­act şi cu stricteţă obser­vate Cum am spus, răspuns mai po­trivit nu se putea da patrioţilor din Pojon la curenda cunoscută a lor; şi suntem convinşi, că şi poporaţiunea comitatului nostru va primi cu satis­facţie ştirea despre energicul pas între­prins din partea congregaţiei din Sibiiu în favorul legei de naţionalităţi, dată naţionalităţilor nemagiare din patrie de nişte urieşi pe cari epigonii politici de astăzi nu-i înţeleg. FOIŞORĂ Cuvent funebru rostit la înmormântarea pedagogului Leonida JPop, de Ioan JPascu, pedagog. Zilele mele ca umbra s’au plecat şi eu ca iarba m’am uscat. Psalm 101 vers 12. Jalnici ascultătorii Indurerate-s inimile noastre, dese şi grele-s suspinele şi oftările nóastre, car’ ochii isvore de lacrimi ne sunt. Şi cum nu, când înaintea nostra avem în acest sicriu un tiner care încă ori alaltă­­eri era viguros şi plin de viaţă, car’ azi e mort, neînsufleţit. „Zilele mele ca umbra s’au plecat şi eu ca iarba ixi’am uscat“ ne şoptesce din tristul seu lăcaş mortul Leonida. Bujorul ce’l aveam în grădina ndstră, floarea de care ne plăcea atât de mult, iată, că de abia în­cepuse a i­ se îndoi spre desfacere primele petale, şi bruma morții o ajunse. A vesteifit-o, a nimicit o, car’ grădinariul o privesce plân­gând, şi e silit s’o îngrope, se despre grădina de decorul ei. O! Leonida! blânduie Leonida! când te vom mai vedea și când te vom mai auzji ? Nici­odată! Brațele tale sunt reci și înțepenite, gura ta mută, ochii stânşi, fața galbină ca turta de galbină ceva. Te duci de la noi, Leonida, — și noi toți am venit să ne luam rămas bun de la fine. Au venit părinţii tăi, a venit vărul tău, cunoscuţi şi necunoscuţi, am venit toţi să te petrecem pănă la pragul mormântului, de unde cu durere în inimă ne reîntoarcem, care pe tine te lăsăm singur pe drumul cel ne­cunoscut al veeiniciei. „Cu adevărat, deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis“. Aşa aud corul funebru cântând, aşa aud clopotele glăsuind,aşa îmi şoptesce umeda ţărână, aşa negrul tău mormânt. Şi ca un echo cutremurator răsună şi în adâncul sufletului meu cuvintele: deşer­tăciune, vist­­a să zică, îndeşert sunt toate strădu­inţele noastre, în deşert toate bunurile noastre pâmântesei, căci cel mai scump tesaur ce ’1 avem, viaţa — e numai un vis. Privesc, privesc acest sicriu şi de toate acestea mă încredinţez. Şi pentru­ ca toţi să vedeţi, jalnicilor ascultători, că intr’adever vieța nostra e numai vis şi lucrările noastre deşertăciune, vă voiu onora în câteva cuvinte viaţa acestui tiner şi străduinţele nimicite ale părinţilor, pe cari îi vedeţi acum sdrobiţi lângă sicriu. Era în 21 Septembre, anul 1882, când dl paroch Petru Pop din comuna Silia­ ma­­ghiară şi soţia Veronica se învredniciră de bucuria de a li­ se nasce primul copil Leonida. Nopţi nedormite, griji, ostenele, tate Ie suporta mama, cu abnegaţiunea şi iubirea pe care numai mamele o ştiu avea, până ce puse pe micuţul Leonida în picioare şi aurii din gura lui prima-era dulcile cuvinte de mamă. După­ ce crescu mai mare, pentru­ ca se primiască o instrucţiune cât mai bună, îi duseră părinţii încă de tiner la şcolla elemen­tară din Dicső Szt.-Márton, de unde apoi, terminând, îl duseră la gimnasiul din Blaj. Prin blândeţa sa, spiritul seu deştept, prin purtarea sa atragetoare pe toţi şi-i câş­tigă sie­şi de prietini, şi nime nu s’a plâns vre-odată în contra lui. Terminând a cincia clasă gimnasială, inima lui l’a îndemnat să-şi alegă de scop al vieţii luminarea celor din întu­­nerec, şi cu aceasta dorinţă în inimă a venit în seminariul nostru spre a se cualifica pen­tru cariera de înveţătoriu, însufleţit de subli­mitatea acestei cariere, încălzit de dragostea pentru neamul său, îndemnat de umanism, se dedică cu trup şi suflet acestei cariere. Face cursul prim ca elev ordinar, apoi voind ca cât mai curând să potă veni în­­tr’ajutoriul părinţilor săi, ca cât mai curend se potă lucra pentru binele neamului său ro­mânesc, face cursul al doilea pe cale privată. Câtă muncă și câtă stăruință nu i-a trebuit bietului coleg pană ce ie-a făcut aces­tea toate. Și acum, când putea să se bucure, — iată, sortea ce a voit. Dar’ cine s’ar fi cugetat la aceasta ? Care dintre noi, iubiții și îndurerații mei colegi, s’ar fi cugetat la aceasta, când voioși îi gratulam mult regretatului defunct pentru reușita esamenului ? Care dintre noi se putea gândi, că nu va trece o lună și toate de pa lume lui Leonida nu îi vor mai folosi nimic ? Că nici o lună nu va trece şi el ne va părăsi, nu pe o zi, nu pe un an, ci pentru totdeauna? Că ochii în cari strălucea bucuria isbândei, ochii cei plini de viaţă, peste o lună vor fi stînşi, închişi pen­tru totdeauna ? Că gura care cânta cântări de bucurie, va fi pe veci amuţită, car’ corpu care tresărea de mulţămire, că face prin di­­liginţa sa bucurie părinţilor săi, va fi rece şi nemişcat ? (Va urma.) Simţemintele morale. » De Dr. Iosif Ioiaga. (Fine.) După multe silinţe de a lucra con­form noţiunii şi legilor morale, după multe şi varii făptuiri în practicarea binelui, după ce am luat obiceiul a lucra tot corect, ne rămâne sufletul, atât cătră noi cât şi cătră semenii noş­tri, cu o pornire internă de a face tot­­deuna binele, aşa fel, că dându-ni-se o pasiune de a-l practica, simţim o plă­cere în inimă. Ba cu timpul ajungem de chiar şi numai când ne vedem în faţa cerinţei de a face bine, simţim, deja anticipative, plăcerea; dar’ dacă ne încurcăm cumva să comitem vre-o faptă imorală, ne pare îndată rău de ce am făcut’o. Acest stadiu de desvol­­tare invederază fiinţa conştiinţei morale, întărirea bunului simţ din noi, puterea menită a chezăşui de aici încolo vie­ţuirea conform cu principiile de viaţă morală. Cu timpul se tot înmulţesc şi se şi cultivă, tot prin deprindere, simţă­mintele morale ale omului, până ajunge a practica binele şi a ocoli răul de câte­ ori i­ se presintă ocasiunile, în mod inconştiu. Din deprinder­ea înde­lungată în a practica binele şi ocoli răul resultă adecă simţământul de da­­torinţă, în virtutea căruia omul e îm­pins a lucra totdeuna în concordanţă cu principiile şi cerinţele vieţii, fără a-şi mai da sămă de acestea, lucrăză întemeindu-se pe bunul seu simţ. Dacă cineva s’a deprins d. e., după un timp îndelungat, a-şi zice săra, înainte de culcare, rugăciunile — dacă îi viază con­ştiinţa morală în privinţa aceasta, şi­ le zice ca condus de un instinct; şi dacă i­ se întâmplă odată, că, preocupat de alte gânduri, să se pună în pat fără a şi­ le fi zis, îi vine imediat în minte între lăsarea datorinţei şi trebue să se scule să şi­ le zică. Când ne observăm adecă necorecte faptele noastre proprii, constatând nearmonia între prescripţiile principiilor vieţii şi făptuirile noastre, ni­ se manifestă: mustrarea conştiinţei, care e cu atât mai viuă, cu cât mai puternice ni­ au fost ideile morale. După­ ce şi-a dobândit omul basa recerută pentru viaţa sa morală, îşi poate completa cultura morală ulterior­ şi pe cale teoretică, prin aperceperea principiilor şi macrimelor morale. In­struit însă omul numai prin lecţiuni teoretice, nu i­ se cultivă moralul. De aceea sarcina cultivării morale rămâne în deosebi pe sema familiei, care mai mult de­cât ori­ce altă instituţie de in­strucţie şi educaţie, are şi puterea şi ocazia de a face, ca să se deprindă co­piii la practicarea binelui. Individul imoral, fie în urma lip­sei de bună educaţie, fie în urma pu­ternicilor disposiţii rele înăscute, în loc să degajeze simţăminte morale, va de­gaja simţăminte imorale, din ură, in­vidie, nerespect ş. a. Aceste defecte morale se pot oltcum sălăşlui forte uşor în fiinţa omenească. Când individului i­ se dă să simtă, că deaproapele îi face rău, ori că îl împedecă în valoarea sa, încolțesce prea uşor în inima lui mo­bilul de a lucra contra aceluia de la care se simte răul. Coriolan iubia în mod sublim patria sa, până ce acesta îi oferia intrământul recerut de mân­dria înăscută lui; când însă nu i­ s’a permis să se valoreze conform cu im­boldurile sale firesci, inima lui iubitoare i­ s’a schimbat în resbunatare, în aşa grad, că n’a pregetat a merge în ta­băra celor mai înverşunaţi duşmani ai patriei sale. Câţi indivizi nu se strică moralicesce în urma tratamentului gre­şit, aplicat lor de cătră părinţi, fraţi, educători ş. a. D. e. sămânţa urii mai totdeauna părinţii o aruncă în sufletul copiilor şi de regulă tot sub influenţa familiei se desvolta. E destul, ca pă­rintele nepriceput să gugulescă pe un copil mai mult de­cât pe altul, pen­­tru­ ca în cel din urmă să se samene ură, oar’ în cei dintâiu îngâmfarea. Şi unde nu se practică acest procedeu ne­socotit de iubire ori de pedepsă ?! Dar’ alte procedeuri ? Las’ apoi, că în atâtea caşuri se întâmplă că părinţii linguşesc

Next