Telegraful Roman, 1902 (Anul 50, nr. 1-146)
1902-09-26 / nr. 107
Ar. 107 Sibila, Joi 26 Septembre "(9 Octobre) 1902.’ Anul L ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarchia pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE: J Pentru odată 14 fii, — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rondul cu litere garmond De la comitat. Sibiiu, 8 Octobre n. Curenda comitatului Pojon, trimisă tuturor municipiilor din țară pentru a se alătura la rugarea adresată din a sa parte parlamentului ungar în chestia urgentei modificări a legii de naţionalităţi, a format obiect de discuţie şi în congregaţia comitatului nostru, în şedinţa ţinută luni înainte de amiazi. Cu plăcere facem constatarea la locul acesta, că curendei i s’a dat răspunsul cel mai potrivit care întră împrejurările de faţă putea să-i fie dat. Comitatul nostru nu s’a alăturat la cererea comitatului Pojon, nici n’a luat numai simplu la cunoştinţă circulariul ce i s’a trimis din partea patrioţilor din Pojon, aşa cum au făcut alte comitate, şi cum făcuse propunere şi comisiunea permanentă a comitatului nostru, ci a mers un pas mai departe: a decis trimiterea unei representaţiuni la dieta terii, în care se seceră cu insistenţă luarea de măsuri, ca legea de naţionalităţi să fie esecutată în mod conştiincios în toate amănuntele ei. Suntem de părerea acelora, cari au accentuat în congregaţie, că resultat practic decisiunea aceasta nu va avea, pentru că stările de lucruri sunt de aşa în ţara ndstră, încât ar fi minune mare dacă dieta ar da ascultare unei representaţiuni de acest cuprins. Şi totuşi e bine că s’a luat decisiunea aceasta, pentru ca să se vadă şi să se ştie, că cele două naţionalităţi din cari e compusă poporaţiunea acestui comitat, cea română şi cea sasă, deşi n’au astăzi nici un folos de legea de naţionalităţi, ciuruită fiind ea întrega de gloanţele îndreptate în contra ei de cătră alte legi, aduse mai târziu, ţin totuşi la ea cu sfinţenie, fiindcă e lege sancţionată de Domnitoriul ţării, şi pănâ nu e abrogată, esecutată are serie. Ideia trimiterii unei representaţiuni la dietă a venit din partea clubului român comitatens, în numele căruia domnul Dr. C. A. de Preda a făcut propunerea, motivându-o cu aceea, că faţă cu sistematica neobservare şi violare a disposiţiunilor cuprinse în legea de naţionalităţi, e necesar să se fee odată poziţie energică, în înţelesul propunerii făcute. In numele Saşilor a vorbit domnul Dr. Wolff, şi din motivul, că aceea ce se intenţionază din partea domnului Preda nu se va ajunge, a făcut propunerea, ca curenda celor din Pojon să se iee numai la cunoscinţă, însă eu regretă, că necontenit se clatină la temeliile legii de naţionalităţi, şi prin acesta se mitresce nemulţumirea printre cetăţenii patriei. Au urmat două magistrale discursuri, unul rostit de domnul Dr. R. Schuller, altul de domnul L. de Lemeny, şi apoi, la propunerea dlui profesor Dimitrie Comşa congregaţia primesce ambele propuneri, — a dlui Dr. Wolff şi a dlui Dr. Preda, — sunând decisiunea votată astfel : „Curenda comitatului Pojon, prin care se face propagandă pentru modificarea legii de naţionalităţi, se ia cu regrete la cunoştinţă, fiindcă prin ea se clătină la legea acesta şi se nutresce nemulţămirea printră cetăţenii patriei; totodată însă se va adresa representative cătră dieta ferii, în acel înţeles, ca să facă disposiţiuni, ca determinaţiunile legii de naţionalităţi din anul 1868 să fie exact şi cu stricteţă observate Cum am spus, răspuns mai potrivit nu se putea da patrioţilor din Pojon la curenda cunoscută a lor; şi suntem convinşi, că şi poporaţiunea comitatului nostru va primi cu satisfacţie ştirea despre energicul pas întreprins din partea congregaţiei din Sibiiu în favorul legei de naţionalităţi, dată naţionalităţilor nemagiare din patrie de nişte urieşi pe cari epigonii politici de astăzi nu-i înţeleg. FOIŞORĂ Cuvent funebru rostit la înmormântarea pedagogului Leonida JPop, de Ioan JPascu, pedagog. Zilele mele ca umbra s’au plecat şi eu ca iarba m’am uscat. Psalm 101 vers 12. Jalnici ascultătorii Indurerate-s inimile noastre, dese şi grele-s suspinele şi oftările nóastre, car’ ochii isvore de lacrimi ne sunt. Şi cum nu, când înaintea nostra avem în acest sicriu un tiner care încă ori alaltăeri era viguros şi plin de viaţă, car’ azi e mort, neînsufleţit. „Zilele mele ca umbra s’au plecat şi eu ca iarba ixi’am uscat“ ne şoptesce din tristul seu lăcaş mortul Leonida. Bujorul ce’l aveam în grădina ndstră, floarea de care ne plăcea atât de mult, iată, că de abia începuse a i se îndoi spre desfacere primele petale, şi bruma morții o ajunse. A vesteifit-o, a nimicit o, car’ grădinariul o privesce plângând, şi e silit s’o îngrope, se despre grădina de decorul ei. O! Leonida! blânduie Leonida! când te vom mai vedea și când te vom mai auzji ? Niciodată! Brațele tale sunt reci și înțepenite, gura ta mută, ochii stânşi, fața galbină ca turta de galbină ceva. Te duci de la noi, Leonida, — și noi toți am venit să ne luam rămas bun de la fine. Au venit părinţii tăi, a venit vărul tău, cunoscuţi şi necunoscuţi, am venit toţi să te petrecem pănă la pragul mormântului, de unde cu durere în inimă ne reîntoarcem, care pe tine te lăsăm singur pe drumul cel necunoscut al veeiniciei. „Cu adevărat, deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis“. Aşa aud corul funebru cântând, aşa aud clopotele glăsuind,aşa îmi şoptesce umeda ţărână, aşa negrul tău mormânt. Şi ca un echo cutremurator răsună şi în adâncul sufletului meu cuvintele: deşertăciune, vista să zică, îndeşert sunt toate străduinţele noastre, în deşert toate bunurile noastre pâmântesei, căci cel mai scump tesaur ce ’1 avem, viaţa — e numai un vis. Privesc, privesc acest sicriu şi de toate acestea mă încredinţez. Şi pentru ca toţi să vedeţi, jalnicilor ascultători, că intr’adever vieța nostra e numai vis şi lucrările noastre deşertăciune, vă voiu onora în câteva cuvinte viaţa acestui tiner şi străduinţele nimicite ale părinţilor, pe cari îi vedeţi acum sdrobiţi lângă sicriu. Era în 21 Septembre, anul 1882, când dl paroch Petru Pop din comuna Silia maghiară şi soţia Veronica se învredniciră de bucuria de a li se nasce primul copil Leonida. Nopţi nedormite, griji, ostenele, tate Ie suporta mama, cu abnegaţiunea şi iubirea pe care numai mamele o ştiu avea, până ce puse pe micuţul Leonida în picioare şi aurii din gura lui prima-era dulcile cuvinte de mamă. După ce crescu mai mare, pentru ca se primiască o instrucţiune cât mai bună, îi duseră părinţii încă de tiner la şcolla elementară din Dicső Szt.-Márton, de unde apoi, terminând, îl duseră la gimnasiul din Blaj. Prin blândeţa sa, spiritul seu deştept, prin purtarea sa atragetoare pe toţi şi-i câştigă sieşi de prietini, şi nime nu s’a plâns vre-odată în contra lui. Terminând a cincia clasă gimnasială, inima lui l’a îndemnat să-şi alegă de scop al vieţii luminarea celor din întunerec, şi cu aceasta dorinţă în inimă a venit în seminariul nostru spre a se cualifica pentru cariera de înveţătoriu, însufleţit de sublimitatea acestei cariere, încălzit de dragostea pentru neamul său, îndemnat de umanism, se dedică cu trup şi suflet acestei cariere. Face cursul prim ca elev ordinar, apoi voind ca cât mai curând să potă veni într’ajutoriul părinţilor săi, ca cât mai curend se potă lucra pentru binele neamului său românesc, face cursul al doilea pe cale privată. Câtă muncă și câtă stăruință nu i-a trebuit bietului coleg pană ce ie-a făcut acestea toate. Și acum, când putea să se bucure, — iată, sortea ce a voit. Dar’ cine s’ar fi cugetat la aceasta ? Care dintre noi, iubiții și îndurerații mei colegi, s’ar fi cugetat la aceasta, când voioși îi gratulam mult regretatului defunct pentru reușita esamenului ? Care dintre noi se putea gândi, că nu va trece o lună și toate de pa lume lui Leonida nu îi vor mai folosi nimic ? Că nici o lună nu va trece şi el ne va părăsi, nu pe o zi, nu pe un an, ci pentru totdeauna? Că ochii în cari strălucea bucuria isbândei, ochii cei plini de viaţă, peste o lună vor fi stînşi, închişi pentru totdeauna ? Că gura care cânta cântări de bucurie, va fi pe veci amuţită, car’ corpu care tresărea de mulţămire, că face prin diliginţa sa bucurie părinţilor săi, va fi rece şi nemişcat ? (Va urma.) Simţemintele morale. » De Dr. Iosif Ioiaga. (Fine.) După multe silinţe de a lucra conform noţiunii şi legilor morale, după multe şi varii făptuiri în practicarea binelui, după ce am luat obiceiul a lucra tot corect, ne rămâne sufletul, atât cătră noi cât şi cătră semenii noştri, cu o pornire internă de a face totdeuna binele, aşa fel, că dându-ni-se o pasiune de a-l practica, simţim o plăcere în inimă. Ba cu timpul ajungem de chiar şi numai când ne vedem în faţa cerinţei de a face bine, simţim, deja anticipative, plăcerea; dar’ dacă ne încurcăm cumva să comitem vre-o faptă imorală, ne pare îndată rău de ce am făcut’o. Acest stadiu de desvoltare invederază fiinţa conştiinţei morale, întărirea bunului simţ din noi, puterea menită a chezăşui de aici încolo vieţuirea conform cu principiile de viaţă morală. Cu timpul se tot înmulţesc şi se şi cultivă, tot prin deprindere, simţămintele morale ale omului, până ajunge a practica binele şi a ocoli răul de câte ori i se presintă ocasiunile, în mod inconştiu. Din deprinderea îndelungată în a practica binele şi ocoli răul resultă adecă simţământul de datorinţă, în virtutea căruia omul e împins a lucra totdeuna în concordanţă cu principiile şi cerinţele vieţii, fără a-şi mai da sămă de acestea, lucrăză întemeindu-se pe bunul seu simţ. Dacă cineva s’a deprins d. e., după un timp îndelungat, a-şi zice săra, înainte de culcare, rugăciunile — dacă îi viază conştiinţa morală în privinţa aceasta, şi le zice ca condus de un instinct; şi dacă i se întâmplă odată, că, preocupat de alte gânduri, să se pună în pat fără a şi le fi zis, îi vine imediat în minte între lăsarea datorinţei şi trebue să se scule să şi le zică. Când ne observăm adecă necorecte faptele noastre proprii, constatând nearmonia între prescripţiile principiilor vieţii şi făptuirile noastre, ni se manifestă: mustrarea conştiinţei, care e cu atât mai viuă, cu cât mai puternice ni au fost ideile morale. După ce şi-a dobândit omul basa recerută pentru viaţa sa morală, îşi poate completa cultura morală ulterior şi pe cale teoretică, prin aperceperea principiilor şi macrimelor morale. Instruit însă omul numai prin lecţiuni teoretice, nu i se cultivă moralul. De aceea sarcina cultivării morale rămâne în deosebi pe sema familiei, care mai mult decât orice altă instituţie de instrucţie şi educaţie, are şi puterea şi ocazia de a face, ca să se deprindă copiii la practicarea binelui. Individul imoral, fie în urma lipsei de bună educaţie, fie în urma puternicilor disposiţii rele înăscute, în loc să degajeze simţăminte morale, va degaja simţăminte imorale, din ură, invidie, nerespect ş. a. Aceste defecte morale se pot oltcum sălăşlui forte uşor în fiinţa omenească. Când individului i se dă să simtă, că deaproapele îi face rău, ori că îl împedecă în valoarea sa, încolțesce prea uşor în inima lui mobilul de a lucra contra aceluia de la care se simte răul. Coriolan iubia în mod sublim patria sa, până ce acesta îi oferia intrământul recerut de mândria înăscută lui; când însă nu i s’a permis să se valoreze conform cu imboldurile sale firesci, inima lui iubitoare i s’a schimbat în resbunatare, în aşa grad, că n’a pregetat a merge în tabăra celor mai înverşunaţi duşmani ai patriei sale. Câţi indivizi nu se strică moralicesce în urma tratamentului greşit, aplicat lor de cătră părinţi, fraţi, educători ş. a. D. e. sămânţa urii mai totdeauna părinţii o aruncă în sufletul copiilor şi de regulă tot sub influenţa familiei se desvolta. E destul, ca părintele nepriceput să gugulescă pe un copil mai mult decât pe altul, pentru ca în cel din urmă să se samene ură, oar’ în cei dintâiu îngâmfarea. Şi unde nu se practică acest procedeu nesocotit de iubire ori de pedepsă ?! Dar’ alte procedeuri ? Las’ apoi, că în atâtea caşuri se întâmplă că părinţii linguşesc