Telegraful Roman, 1908 (Anul 56, nr. 1-142)

1908-08-05 / nr. 86

Nr. SS Sibiiu, Marți 5/18 August 1908. Anul LVI TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 8 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserținnile iă se adreseze Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 4B] INSERȚIUNILE. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articole nepublicați nu se înapoiază. Pentru odată 14 fii.. — de două ori 24 fii.. — de trei ori 80 filj rândul cu litere garmond. Tâlcuirea „fericirilor“. II. Fericiți cei blânzi... Când oamenii sunt înșiși „săraci cu duhul“ și viața lor e de așa, că trebue să fie deplânsă, când oamenii înșiși sunt insolvenți și nu pot să apară înaintea tribunalului supremei dreptăți, căci nu pot se satisfacă ce­rințelor acesteia: pot ei oare să fie severi și cu pretensiuni față de alții?.. Atunci, când noi înșine avem trebuință de ajutor și de compăti­mire, nu putem să fim altcum față de semenii noștri, decât cu milă și cu blândeță. Toți suntem, ca cum am fi venit de pe câmpul de răz­­boiu, plini de rane, sdrobiți de viață și bolnavi în sufletul nostru. Noi toți avem urgentă trebuință de o tra­tare cruțătoare, blândă și plină de iubire, pe care o așteptăm unii de la alții. Toți avem trebuință de un milos samaritean, ca omul din ase­mănarea evangelică, înbolnăvit în cursul călătoriei. Și evangelia pro­­poved­ește și pretinde o astfel de tratare a oamenilor între olaltă. Ea ne provoacă se fim blânzi, căci: „Fe­riciți sunt cei blânzi. Aceia vor mo­șteni pământul“. A fi blând nu înseamnă însă a fi de tot sdrobit, cu mânile în sân și neputincios față de răul care a pus stăpânire asupra noastră. Nu. Blândeță e un eroism mai înalt, e o forță, în stare, nu numai să în­vingă inimicul, ci chiar și să-l re­nască, săi schimbe de tot, prefă­­cân­du-l în amic. E o forță, care are darul de a preface răul în bine. In biografia Sfântului Macarie din Egipet se povestește, cum s’a reîntors el odată cu un învățăcel al seu, cu un tinăr ascultător, la lo­cuința sa din pustie. Mergeau la deal. Tinărul învățăcel mergea cu câțiva pași înaintea maestrului său încărunțit, și la o întorsătură de drum, la o răspântie, întâlnește un preot păgân. „Dute din calea mea, tu slujitor al diavolului“, — strigă tinărul înflăcărat și mânios peste măsură. Preotul păgân se măniă, și lovi cu putere mare cu bastonul în tinărul care l’a ofensat. Tinărul căzu la pământ, amețit. Preotul păgân plecă mai departe și întâlni pe Ma­carie. Acest om al lui Dumnezeu, fără se aștepte salutul din partea celuialalt, îi strigă : „Dzeu să-ți ajute, iubite frate, și să-ți ușureze călăto­ria“. Preotul păgân rămase emoțio­nat și adânc pătruns de o astfel de întimpinare, știind bine, că sfântul Macarie e creștin. „Că doară eu sunt păgân, — răspunse el, — cum de mă numești tu frate? Afară de aceasta, tocmai mai nainte am trântit la pă­mânt cu o lovitură de baston pe u­­nul dintre învățăceii tăi, îmi vei pu­tea tu dori și acuma o călătorie u­­șoară ?“ — „Acum cu atât mai vârtos îți doresc drum bun, după ce ai apu­cat pe un drum rău, pe drumul rău­tății și al răsbunării. Iar frate te nu­mesc, pentru că toți avem un tată, pe Dumnezeu domnul, ai cărui fii suntem toți, deci între noi suntem frați­. . . Vorbirea moșneagului a capti­vat pe preotul păgân. A întrat în o lungă schimbare de vorbe cu Maca­rie, și sfârșitul a fost, că a cerut să fie — botezat și încreștinat! In lume oamenii au o purtare dură, animalică. O altă putere mai înaltă, puterea binelui și a iubirei, puterea blândeței și a îngrijirei cru­țătoare față de deaproapele, — nu cu­nosc oamenii. Puterea aceasta tre­bue să le fie arătată, și asta e mi­siunea cu care a trimis Mântuitoriul în lume pe învățăceii săi. — „Vă trimit, ca pe niște oi între lupi, — zice el. Fiți înțelepți ca șerpii­­ străbateți adecă cu mintea voastră în mod serios în toate păr­țile și aparițiile vieții, și nu scăpați din vedere nici cele mai neînsăm­­nate nimicuri ale ei) dar fiți toto­dată și blânzi ca porumbii*, — adecă se știe anume, dacă a fost rănit sau omo­rât vre­unul din ei. Știm numai atâta, că satul Cacova, în această nouă cercetare și „vălătaș“ a fost trimis ca deputați ai săi pe judele Coman Stoia și cu jurații Coman Nimu (astăzi Parotă?) Stanciu Pârțogiu și Dana Lațcu, Moga Manta, Coman Gruia, Oprea Jogărean și Oprea Lebb. Procesele s’au ținut lanț apoi pănă aproape în zilele noastre. Mai ales Aleman Nan și Ioan Bârsan, Petru Zeici și Oprea Milea din Săliște, și Oprea Găvozdea din Tilișca au alergat mult „pentru dobândirea pierdutei slobozenii”. La cheltuielile înpreunate cu aceste procese au stat toate comunele în ajutor, fiecare după putința sa. Așa aflăm din un protocol, că numai dela anul 1824 — 1835 Săliștea a cheltuit 34.898 Rfl. 46 cr. Tilișca 9917 Rfl. 56 cr. Galeșul 3794 Rfl. Valea 4002.42 Sibielul 4505 Cacova 4315 46 Rf.*) La 1841 procesul s’a reluat de nou. In 1861 și în 1868 interesele satelor ro­mânești au fost apărate dl I. cav. de Pu­­șcariu, întâi prin un memorand unguresc, apoi prin unul înaintat la dietă, scris ro­mânește, (la 1868 6 iulie) iscălit de repre­zentanții tuturor comunelor. Din Cacova găsim aici iscălit pe Coman Stoia ca jude, pe loan Hanzu și Savu Banciu ca jurați, iar Constantin Popoviciu ca notar. Proce­s­ Vezi „Protocolumul pentru cheltuelile, care leau făcut Szelistyea și scaunul tizelistyei în proce­sul cu 7 judices și cietatea Szibilului dela anul 1824 pănă la anul 1885 pentru slobozenie“, iară căutate, fără fățărnicie. Cu alte cuvinte, învățăceii lui Cristos aveau în fața tuturor aparițiilor vieții, în fața tuturor răutăților, nedreptăților și ilegalităților, se fie blânzi, să se poarte cu neîntreruptă blândeță plină de iubire. Și Mântuitoriul o spune aceasta învățăceilor săi pentru toate timpurile în mod clar și categoric: „Fiți ca și mine, pentru că eu sunt blând și smerit în inima mea“. Nu trebue să ne temem, că în­­tr’un asemenea cas, blândeță necon­diționată evangelică va face, ca rău­tatea se iase deasupra și dreptatea, iubirea, binele se fie învins și nimi­cit. In sufletul omenesc există sim­­buri pentru sentimente bune și pen­tru sentimente rele. Viața omului s’a desvoltat, ce e drept, astfel, că răutatea are teren liber în inima o­­menească, pe când binele se lovește de pedeci în desvoltarea sa pretu­­tindenea. Simburii binelui sunt înă­dușiți și împedecați să încolțască. Acest bine, înădușit în om, trebue deci adus de nou la viață. Trebue lucrat, ca tot ce e bun și sfânt în om, dar a rămas nedeșteptat, neîn­colțit, se fie reînviat și prin razele iubirei încălzit, ca apoi stropit cu apa dătătoare de viață a adevărului divin și îngrijit bine, să se poată desvolta. In locuințele oamenilor este obi­ceiul, că se decorează cu flori și cu plante camenule cele mari. Și asta nu se face numai pentru împodobi­rea camerei. Plantele cele vii dau și alt folos însemnat: curăță aerul. Aceea ce respiră oamenii, aceea ce iasă din corpul lor, strică, înveni­nează aerul. Oamenii se pot îneca în el. De aceea se folosesc plantele cele vii. Partea stricată a aerului o sug in ele și în locul ei dau părți curate de aer. In viață se cere un asemenea proces, o asemenea muncă. Sunt oameni, cari nu respiră decât numai răutate, numai nedreptate, cari înveninează viața cu aceea ce scot din ei. Trebue deci să vină alții, cari se curețe aerul, ca plantele cele vii, să isoleze tot ce e rău. Drept răspuns la urletul animalic și la scrâșnirea dinților de lup, ei au să intoneze cântarea blândă a păcii, cântarea iubirei și a armoniei. Cân­tarea aceasta va suna mai puternic decât răutatea și dușmănia oameni­lor, va deștepta în­ oameni senti­mentele cele mai clare și îi va în­văța pe toți să urmeze puternicei chemări a evangeliei, de a întemeia împărăția lui Dumnezeu. De aceea zice deci Mântuitoriul: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul* ... Discursul de deschidere al adunării generale a „Asociațiunei“ din Șimleu, rostit de viceprezidentul Andrei Bârseanu, la 7 August n. a. e. (Fine), împrejurările și poate și hărnicia personală, ne-au făcut pe unii mai învă­țați, mai avuți sau mai cu vază decât pe fratele nostru, rămas la coarnele plugului. Nu trebue însă să uităm, că pentru a ajunge la învățătura, la averea și la vaza de care ne bucurăm astăzi, părinții, sau dacă nu ei, moșii noștri au jertfit aproape tot avutul lor, ba adeseaori și-au tras chiar și bucătura de la gură, numai ca să ne vadă „domni“ și să putem duce o viață mai ușoară, cum judecau ei cu min­tea omului mâncat de iobăgie, lăsând astfel de cele mai multe ori în lipsă pe frații noștri de acasă, rămași și mai de­parte în suman și opinci. Ar fi un păcat strigător la cer, dacă am da uitării aceste jertfe și dacă nu am căuta să întoarcem fratelui nostru de la țară, aceea­ ce părinții noștri au luat dela el, ca să ne poată crește pe noi. De aceea, între cărturarii noștri și între săteni nu poate să fie nici o deose­bire de interese, nici o deosebire de as­pirați­uni. Cu toții suntem fiii aceleiași fa­milii, vaza unuia este vaza tuturor, binele unuia este și binele celuialalt, iar durerea orișicăruia din membrii familiei, se res­­frânge asupra familiei întregi. Cu toții am răsărit din aceeași tul­pină, deși unele ramuri au rămas mai jos, iar altele s’au înălțat mai sus; toate însă se hrănesc din acelaș suc dătător de viață, supt din pământ de aceleași rădăcini. Când aceste rădăcini se vor putrezi, sau 113.*) Și d­acă numărul acesta nu e al sufletelor, ci al familiilor, al gazdelor unite, atunci combinându-l cu numărul de 92 de gazde din anul 1722, rezultă, că întreaga comună era trecută la unire.**) Dar după 1744, după ce a călătorit prin părțile acestea călugărul Visarion, în­­torcătorul la ortodoxie, și mai ales după luptele cele înverșunate ale popii Ioan din Aciliu, care prin anii 1750—1758 a cutre­­erat toata satele din prejur, îndemnând oamenii la statornicie în legea strămoșească, starea aceasta de lucruri s’a schimbat cu totul. Astfel din conscripția făcută de epi­scopul Dionisie Novacovici la anul 1761 aflăm, că pe atunci mai erau în Cacova numai 2 popi și 5 locuitori uniți, iar neuniți 212. După hotărârile mai înalte, biserica se cuvenea să fie tot a uniților, deși nu­mărul lor era atât de mic. Dar aceștia văzând, că ei sunt atât de puțini, încât nici nu mai pot susținea biserica, o lasă în stăpânirea neuniților (pănă la o altă hotărâre împărătească), cari și de altfel o luaseră cu puterea pe la 1757. Dar se ho­tărâse a se face o capelă cuviincioasă pen­tru uniți și dacă s’ar afla nescai fonduri bisericești acelea să fie tot ale uniților.***­ FOIȘOARA. Din trecutul comunei Cacova. (Prelegere poporală ținută în Cacova la ad. generală a despărț. V (Săliște) al Asociațiunei nr 6ț­9 iulie 1908. De Dr. Ioan Lupaș. (Fine). Când poporul din toate satele adu­nat la Siliște înaintea casei judelui Ale­man Nan, unde sosise și o companie de cătane, a năvălit cu pietrii și sburături asupra miliției, rănind și doi dintre ofițeri, atunci au bubuit puștile și vre-o 20 de Români au fost scăldați în sânge, 10 din­tre ei au murit, iar ceialalți au rămas schi­lavi. Astfel încercarea de răscoală fu înă­bușită în sânge, cei mai însemnați dintre sfătuitorii poporului, fiind urmăriți au luat lumea în cap, lăsânduși casele pustii, iar femeile și copiii lor au gemut mai multă vreme în temnițele Sașilor din Sibiiu. Asupra satelor a venit în curând altă co­misie, — însoțită astădată de 3 companii de cătane și 2 tunuri, — au călcat casa judelui Aleman, au spart toate lăzile cu gândul, că vor găsi acolo scrisori și docu­mente cu dreptățile Românilor, dar n’au găsit­ nimic. In toate învăluirile acestea, chiar și în sângeroasa învolburare din Săliște, și au figut, firește, partea lor și Văcovenii. Na­sul s’a încheiat abia la 1874, recunoscân­­du-lise Mărginenilor temeiul lor de drep­turi din vechime și restituindu-li-se pier­duta lor slobozenie^... Tot atât de sbuciumată este în vea­cul a XVIII-lea și viața bisericească a sa­telor noastre. Pe când în veacurile mai depărtate Românii în biserica strămoșească puteau găsi un loc de liniște și adăpost, un fel de mângăere pentru multele neajun­suri ale vieții lor strâmtorate din atâtea părți, după anul 1700, aproape un veac întreg, pacea și liniștea bisericuțelor noa­stre a fost zdruncinată cu totul. Din lo­curi menite pentru rugăciune și închinare, pentru odihna și alinarea gândurilor, foarte multe din aceste bisericuțe au devenit arene de luptă între fiii aceluiaș neam, locuri de ceartă, de vrajbă și de frămân­tări, adeseori foarte dureroase, între frații de acelaș sânge. Chiar la începutul veacului al XVIII- lea 2 protopopi ai Săliștii: Sava la 1700 și urmașul său prot. Toader la 1701 trec și ei, dimpreună cu 15 preoți, la unire. In­tre acești preoți au fost de­sigur și cei din Cacova. Și cu timpul se vede, că după trece­­rea preotului s’au socotit trecuți toți oamenii din sat. Statistica episcopului loan Inocențiu Klein de la 17BB arată, că în Cacova sunt 3 preoți uniți: Popa Șandru, popa Oprea, popa Petru, iar neuniți nici unul. Dintre locuitori sunt arătați ca uniți *) Dr. Aug. Bunea: „Episcopul loan Inocențiu Klein“ pg. 365. **) Cf. și „Șematismul ven­ cler al Arhid. metr. gr.-cat. române de Alba-Iulia și Făgăraș“ Blaj, 1900 pg. 556. ***­ N. Iorga: „Scrisori și inscripții ardu­ene și maramurășm“ pg. 215—246,

Next