Telegraful Roman, 1911 (Anul 59, nr. 1-137)
1911-01-15 / nr. 5
Anul LIX. ABONAMENTUL: pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibiiu, Sâmbătă 15/28 ianiarie 1911. Xr. 5. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și înserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhid«. Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 rândul cu litere garmond. Catehizarea la colegiul ref. din Orăștie. Ne este încă în vie memorie faptul, că în adunarea generală din urmă a universității săsești, deputații români Dr. Livin, de Lemény și Dr. Aurel Jiad au făcut propunere, ca colegiului reformat din Orăștie să i se detragă subvenția însemnată pe care o primește dela universitatea săsească, până atunci, până nu va înceta cu dorința și cu cererea, ca elevilor români dela acel institut sa li se propună religia în limba ungurească. Știm, că propunerea nu a fost admisă la vot, și astfel nu s’a primit, dar știm și aceea, că directorul colegiului din Orăștie, domnul Simon Ferencz, deputat și el al universității săsești, a declarat în adunarea generală, că s’au început anumite tratative de aplanare. Eram deci în drept a crede, că odioasa afacere a catehizării în limba maghiară va fi luată odată de la ordinea zilei, și că cei de la colegiul din Orăștie vor înceta a mai cere lucruri imposibile de la oamenii puși în serviciul bisericei noastre. Dar iată, că „Libertatea“ din Orăștie ne surprinde cu o destăinuire foarte gravă. Ne spune, că părinților celor vre-o sută de elevi gr.-or. români, cari sunt înscriși pe anul acesta la colegiul reformat din Orăștie, domnul director Simon Ferencz le-a adresat scrisoarea următoare : De la Direcțiunea Colegiului evrei. din Orăștie. In înțelesul legilor noastre, în institutul nostru toate obiectele au să se învețe înlăuntru în institut numai ungurește, — așadar și religiunea. Domnul catihet gr.oriental la începutul anului a promis, ea va propune religia cu ținerea în vedere a legilor colegiului. Așa s’au primit și elevi gr.-orientali. Nu de mult însă dl catihet a declarat, că din pricina opreliștei mai marilor săi bisericești nu poate da învățătura religiei ungurește, — ba și protestează contra faptului, ca elevii gr.-orientali să umble la altcineva, care le propune ungurește! Așa amenință primejdia, că elevii gr.-or. la mijlocul anului să nu capete calcul din religie, și își vor perde jumătatea de an! Despre asta înștiințăm pe părinți, și îi rugăm, să stăruiască și ei într’acolo, ca catihetul gr.-or. să se potrivească legilor colegiului reformat, ca astfel să se poată da calculi. Orăștie, în 6 ianuarie 1911. (Sigil) Direcțiunea. Nu știm, ce răspuns vor fi dat bieții părinți domnului director de la colegiul reformat din Orăștie, la această foarte nesocotită scrisoare, prin care se caută a se submina autoritatea superiorității noastre bisericești, — îndemnându-se părinții să exercieze drepturi pe cari nu le au dreptul de a determina ei limba catehizării, — și numai în scopul, pentru ca direcțiunea să se poată apropria de sufletele nevinovate ale elevilor de legea noastră, pe căi lăturalnice și nepermise , dar știm, că prin dl advocat din Orăștie, Dr. Aurel de Muntean, au adresat o rugare colectivă domnului ministru de culte, pentru sanarea acestui rău. In fața cazului atât de grav, credem că spre liniștirea opiniunei publice românești suntem datori să facem și noi comunicările pe cari avem autorizația a le face. Din partea superiorității noastre bisericești s’a înaintat, pe lângă altele de mai nainte, o nouă remonstrațiune energică și bine motivată dlui ministru de culte și instrucțiune publică, rugat fiind acesta în ea, să pună odată capăt șicanărilor ce ni se fac din partea numitului colegiu în chestia catehizării, pe care eleviii noștri nu o pot primi decât numai în limba bisericii noastre, care e cea românească. La remonstrațiunea aceasta se așteaptă încă răspunsul, iar pănă atunci, catihetul nostru din Orăștie a fost îndrumat, să nu se plece în fața dorinței direcțiunei colegiului reformat de acolo, și astfel să nu cedeze nimica din dreptul pe care-l are biserica noastră, de a-și catehiza tinerimea în limba românească. Superioritatea noastră bisericească e deci ferm hotărâtă, de a se opune cu toată energia, pănă la sfârșit, tuturor intențiunilor de a se viola dreptul bisericii noastre, cu privire la catehizarea elevilor de legea noastră, aflători la școli străine, — urmeze ce va urma. Suntem înțeleși. 99 In nr. 141 din anul trecut al „ Telegrafului Român ” mi-am luat voie să adresez dlui Rudolf Brandsch, profesor și deputat dietal, o scrisoare deschisă, pentru că voiam să clarific o situație de sinamăgire insuportabilă, a raporturilor dintre noi și compatrioții noștri sași. Cum nici că se putea altcum, la epistola mea deschisă — a urmat în „Bürger Zeitung“ un răspuns deschis — răspuns clar, limpede și de o neobicinuită sinceritate, — și situația, care de mult trebuia clarificată, s’a limpezit peste așteptare. Acum știm de ce avem să ne ținem, cunoaștem credeul politic și economic al fraților sași din cel mai autorisat loc — și n’avem decât să-i fim mulțumitori dlui Brandsch pentru spusele dsale, cari în esență sunt de următorul cuprins: 1. „Sibiiul și părțile cele mai multe ale comitatului Sibiiu sunt proprietate săsească, — și e datorința noastră națională să nu lăsăm nici un mijloc nefolosit — și cu toată încordarea puterilor noastre — să stăruim, ca să ținem această stăpânire pe seama noastrăil. 2. „In lupta economică ce o purtăm cu românii, dornici și năvălitori de a ne scoate din stăpânire, este glotoria noastră sfântă și națională să ne organizăm, căci învingerea va fi pe partea celui ce își organisează trupele mai bine, și de aceea nu vă dăm dreptul să ne faceți imputări, când stăruim să menținem stăpânirea avută“. Celelalte fraze din răspuns sunt floricele de stil, fără valoare practică în chestia de controversă, închipuiți-vă, dacă un bărbat luminat ca profesorul Brandsch vorbește și așterne la tipar astfel de vederi în secolul al XX-lea, ce vederi vor fi având alți compatrioți de ai Dșale mai înscriți față de noi și mai înapoiați în cultură? Așadar privilegii și prerogative vechi, Sächsischer Bezitzstandintact —ocrotirea stăpânirilor, acestea le cereți D voastră, iar legile eterne, în numele cărora cerem noi dreptate pentru toți, egalitate și frățietate, cultură și libertate, pentru Dvoastră, altcum creștini buni — sunt lucus a non lucendo. Frumos, foarte frumos! Și pănă la un loc toată dreptat ne tractați așa. Am fost „in plebs contribuens“, popor slab, neoganizat, fără pic de demnitate națională, am îngrășat pe toți dușmanii cu munca și cu sudoarea noastră, v’am făcut orașe înfloritoare și v’am ridicat industria și comerciul unde îl aveți azi — cu banii noștri pănă ce vom fi turmădiți de muls și de tuns, stăruiți m departe în direcția apucată, conderați-ne de slugi și pe Dvoastră , cotiți-vă de stăpâni — și stăruiți , lângă privilegiile vechi, pe lân „ Sächsischer Bestzstand intact“ și a favoruri, de cari vi s’a făcut pa din belșug în contul nostru. Și așa tot ne veți putea trezi din targia în care am căzut, în rafturile noastre față de D voastră, stăpânii și jupânii noștri, și ne veți face să cunoaștem și pe unul dintre ai noștri, cari umblă eu C FOIȘOARĂ. Suflet amărât. De El. Mugean Sărmana lelea Floarea! De trei zile și trei nopți n’a mai închis ochii. De când i s’a îmbolnăvit fata, nu mai știe ca ce lume este, așa e de mâhnită. Singura ei mângăere, lumina ochilor ei, îi era fata aceasta, și acum de o săptămână zace la pat sfârșită și istovită de boală. Doamne, cum s’a schimbat. N’a mai rămas decât umbra din Stănuță de altădată. Și aplecându-se spre patul bolnavei îi dete puțin șuvițele de păr la o parte de pe frunte. Bolnava se întoarse gemând spre partea ceealaltă. Sânul ei se ridică în câte un oftat lung, iar amarnica de tușă, care îi sdrențuise plămânii și-i stinsese vocea drăgălașe și blândă, îi sfredelea acum peptul plăpând. Din când în cântau glasul stins, mai cerea câte un pic de apă. Cum sta așa, ca privirea perdută în gol, cu ochii mari și negri deschiși și cu un surâs trist pe buze, părea că e o arătare de pe altă lume. Biata lelea Floarea nu-și mai lua ochii dela ea. Sta lângă patul bolnavei, cu capul între mâni și cu ochii umezi de plâns și se gândea la amarnica asta de viață, cât a fost de vitregă ea ea. Nici o bucurie, nici o teză de fericire nu i-a luminat fața ei bătută de griji și de năcazuri. Rămase de mică fără părinți, crescută de străini, fără să audă vre-o vorbă bună și fără să o mângăe dulcele gras de mamă, așa a crescut ca o floare între spini, iar când a fost mare, rudele au măritat-o după un om bolnăvicios și ursuz, care după doi ani de suferințe a trecut din valea asta a plângerilor, lăsându-i fetiți asta și un băiat. Băiatul, după o aprindere de plămâni, a murit când era de cinci ani, rămânându-i singura nădejde fetița, la care se uita ca la o sfântă, iar acum îi veghiază și ei la căpătâiu. Pe vatră mai erau vreo câțiva tăciuni aprinși, pe cari din când în când îi mai roscolea vântul șuerând prin horn. Deasupra bolnavei, Maica Domnului din icoană o privește blând și iertător, iar candela își pâlpăe flacăra argintie pe o policioară, de sub care busuiocul uscat împrăștie o mireasmă sfântă în tot cuprinsul odăii. Bolnava închise puțin ochii, iar lelea Floarea se gândi să ia puțin ciaslovul să-i mai cetească ceva, doar s’o îndura bunul Dumnezeu să-i mai aline durerile. Când deschise cartea, iată că vine mama Dumitra. Lelea Floarea îi făcu semn să pășească binișor, că de abia a închis ochii pleacă biata fată. Mama Dumitra se apropie binișor, de patul bolnavei, iar când a văzut-o, și-a făcut cruce de mirare, așa era de schimbată. — Și tot rău Stănuții, lele Floarea? — Tot maică, tot. . . Ce-o vrea bunul Dumnezeu, că eu nu mai am nici o putere. — Și din ce i-o fi venit — întrebă mama Dumitra — că iată ca ea sănătoasă și rumenă nu era în tot satul? — Apoi de ... Eu țin, că i se trage numai de când a fost la al Rădeaii la nuntă, că era tot apă de asudată, beși jucase de tare și ea nepricepută a eșit afară că era cu Dinu Dobrii, fără să spue cuiva ceva așa asudată cum era, și cum sufla vântul rece a pătruns-o pănă la oase și a doua zi a și trântit-o boala la pat. — Nu știu, lele Floarea, o fi drept ce zice lumea? Oi că Dinu Dobrii ar fi vrut sa-ți ceară pe Stanuța și cta i-ar fi spus că-i prea tinără de măritat și că nu o dai în anul ăsta. — Apoi cam așa e — zise lelea Floarea. Mă gândeam și eu, că e prea tinără de măritat, cu toate că Dinu ținea la ea mai tare ca la ochii din cap și Dumineca la horă tot pe Stănuța o juca. Dar și fata îl avea drag. Ii cususe o cămașe numai cu fluturi, iar când erau amândoi la horă, toți se uitau numfai la ei. El chipeș și voinic, ca drăgălașe și fum ca un bujor. Lelea Floarea tuși și se opri puți uitându-se la fața bolnavei. — Odorul meu, ce ai ajunși lângă area bătrânețelor mele ! Mai trase apo puțin straiul peste corpul slăbănogii bolnavei și urmă: — Și așa, cum îți spusei, Dumineca trecută am fost la al Rădeaii la nuntă. Dinu venise pe la noi și luă pe Stănuța de se duse la biserică să vadă cununia, iar eu m’am dus să mai dau mână de ajutor nuntașilor. Zice că în biserică, Dinu nu-și mai lua ochii dela Stănuța, și că i-ar fi zis: , Da ce nu suntem noi în locul’ lor ?* Din biserică au plecat cu nuntașii pleacă, și pe urmă au venit cu toții acasă la mire. După masă, începură țiganii să *i de joc, iar ei pare că nu mai aveau astâm păr. A jucat toată noptierea. Dinu se credea în al nouălea cer, așa era de fericit. Se îmbujorase la față și era vesela niciodată. Nu o mai slăbea pe Stănuța de lângă el. Numai amândoi au jucat toată noaptea. După ce au tăcut țiganii, amândoi erau numai apă. Stănuța, fără să o vadă cineva, a eșit afară așa înfierbântată, să se mai răcorească. Afară sufla vântul rece, de ai îngheța oasele. Când a venit înlăuntru, era albă ca varul. Dinuoum a văzut-o, a început