Telegraful Român, 1921 (Anul 69, nr. 2-87)
1921-08-05 / nr. 58
Anul LXIX. Sibiu, 23 Iulie (5 August) Organ naţional-fisc Nr. 0 Procuratura de stat Abonamentul Corespondenţei str. Schewis Loco Un an 80 Lei. — Şase luni 40 Lei. Trei luni 20 Lei. Ziarul apare Marţia şi Vinerea să se adreseze Redacţiei «Telegrafului Măcelarilor Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză.— să se adreseze Administraţiei ziarului «Telegraful Ro- Articole nepublicate nu se înapoiază. mâna. Sibiu, Strada Măcelarilor Nr. 45. Viitorul sinod ecumenic Generaţia noastră, care a văzut marele răsboi, s’ar putea să aibă parte de un spectacol cu totul rar. In sferele conducătoare ale bisericii orientale s’a precizat şi creşte ideea unui viitor sinod ecumenic. Un atare sinod, în biserica noastră ortodoxă, nu s’a mai văzut de vre o mie şi două sute de ani. Cel din urmă sinod ecumenic, primit de creştinătatea ortodoxă, s’a ţinut în anii 786—787 la Niceea pe vremea împărătesei Irina. De aceea se zice că biserica răsăritului recunoaşte şi primeşte numai şapte sinoade (sau soboare) ecumenice, şi soborul împărătesei Irina este al şaptelea şi cel din urmă. Şi se pare ca în zilele noastre, după o mie şi două sute de ani, vom avea al optulea sinod ecumenic. Pentru aceasta, două biserici fruntaşe ortodoxe au început consfătuiri şi pregătirea preliminariilor din motivul că, în ceasul de faţă, scaunul patriarhal din Constantinopol este vacant. Până la ocuparea acestui scaun, afacerile patriarhiei sânt girate de mitropolitul Kesariei. Totuşi biserica Eladei este ajutată sufleteşte, la acest proect al adunării unui sinod ecumenic, de toată lumea clericală grecească, deci şi de clerul patriarhiei din Constantinopol. Câteva împrejurări fericite au contribuit la întâlnirea şi înţelegerea celor două biserici iniţiatoare, română şi elină. împrejurarea cea mai cunoscută şi cea mai sărbătorească a fost înrudirea caselor regale din cele două ţări, Elada şi România. Sânt însă şi alte împrejurări care au avut şi au importanţa lor binevenită, în situaţia bisericească a ceasului de faţă. Dar pentru teologul ortodox român este o deosebită greutate să se apropie de asemenea probleme, în faţa admirabilei necunoştinţe a cititorului de acelaş neam. Opiniunea publică grecească e mult mai orientată şi mai iubitoare de chestiuni bisericeşti. La noi, ar trebui să căutăm cu luminarea pe cei intelectuali cari să înţeleagă toată însemnătatea unui suprem congres bisericesc oriental, pus la cale, măcar în parte, de biserica română. Cei ce aparţin bisericii îşi dau însă socoteala nu numai de cinstea pe care ni-ar aduce o această reîmprospătare de viaţă bisericească printre fraţii noştri ortodocşi de alte neamuri, dar şi de feluritele consecinţe practice totdeauna nelipsite în asemenea cazuri. Pe lângă acestea biserica noastră s’ar regăsi pe calea marilor pilde, pe calea zelului prea creştin al voevozilor şi al ierarhilor români din veacurile trecute. Atâta lucru se ştie, că după căderea Constantinopolului, şi după moartea ultimului împărat bizantin, sprijinitorii ortodoxiei, ocrotitorii vlădicilor fugiţi de urgia turcescă, tipăritorii de cărţi liturgice în toate limbile pravoslavnice, ba chiar şi găzduitorii de sinoade, au fost boerii şi principii în ţările române. Pregătirea viitorului sinod ecumenic — pentru care sinodul bisericii noastre şi-a spus cuvântul — vine pe aceeaşi cale a vechei şi bunei noastre tradiţii româneşti. Dar lucrul este prea din cale afară de important ca să fie pus la cale în pripă şi fără lungi pipări prealabile. Biserica orientală a trăit atâtea veacuri triste şi copleşite! Descentralizată pe naţiuni cum se înfăţişează, ea se cunoaşte greu pe sine şi are nevoe de un răstimp de pregătire, pentru sinodul proectat. Pe când biserica Rusiei ere, atotputernică, între surorile ei ortodoxe, ideea sinodului ecumenic n’a venit la suprafaţa conştiinţii bisericeşti. Biserica rusească incarna ortodoxia. Pildele ei, hotărârile ei, ştiinţa ei erau normative şi surorile mai mici primeau totul cu respect şi cu convingere. Astăzi, privind spre odinioară falnica biserică rusească, avem strania impresie pe care o găsim în noi, când citim despre continentul Atlantidei, dus în fundul Oceanului Atlantic... Poate că şi acest gol imens Abteros simţit de lumea creştină ortodoxă, e o pricină care determină pe bisericile orientale să se apropie între ele şi să dorească marele congres al reprezentanţilor lor. Trebue însă un stadiu preparator. Mai înainte de conciliul ecumenic e nevoe de întâlnirea cărturarilor ortodocşi. De aceea, evenimentul la care vom asista este, deocamdată, întrunirea teologilor bisericii drept măritoare. Este şi firesc şi înţelept să fie aşa. Din noianul problemelor care, în diferite grade, interesează toată biserica şi apoi pe fiecare biserică naţională, în parte, trebue alese problemele capitale. Opera de discuţie, de desbatere şi de alegere se cade să fie lăsată corpului teologic bisericesc. La această adunare de specialişti pot lua parte şi vor lua parte şi clerici, şi mireni. La marele sinod — când se va deschide — nu vor lua parte, cu drept de vot, decât persoane strict bisericeşti, adică arhierei, trimişi de bisericile lor, şi excepţional preoţi şi diaconi ca delegaţi înfăţişători ai mitropoliţilor sau patriarhilor, cari nu vor fi putut veni în persoană. Unde s’ar putea întruni, întâi, congresul teologilor orientali şi apoi marele sinod general ? Nu se poate şti aşa de grabă. Dacă iniţiatorii şi purtătorii de cuvânt rămân, precum se arată, grecii şi românii, atunci între Bucureşti şi Atena lucrurile vor fi examinate şi deslegate în felul cel mai frăţesc şi mai mulţumitor. Deosebire de vederi şi neînţelegere aici nu pot să existe, cu atât mai mult cu cât cinstea de a găzdui fie o conferinţă de teologi, fie un impunător sinod ecumenic este o chestiune practică totdeauna serioasă. Iată deci, în desvăluirea vremurilor şi în năvala urmărilor nenumărate, pe care urgia răsboiului le-a adus în toată lumea, — şi perspectiva neaşteptată şi reconfortantă a unui spor de viaţă bisericească în faptul — la care contribuim și noi românii — în faptul viitorului sinod general al bisericii ortodoxe orientale. G. Galaction Noua stemă a României întregite Noua stemă se compune din trei scuturi puse unul peste altul: mare, mediu şi mic. Scutul mare are pe fondul albastru o acvilă de aur cu ciocul şi ghiarele roşii, iar un cioc o cruce de aur, pe cap coroana regală de aur. In ghiara dreaptă o spadă, iar în ce stângă un sceptru de aur, cu capul în formă de crin. Aceasta e acvila României, armele regalităţii române. Pe pieptul acvilei e scutul mediu împărţit în cinci cartiere, cuprinzând armele ţărilor surori unite. Sus în dreapta sânt armele vechiului regat al ţării Româneşti. Pe fond albastru o acvilă de aur ţinând în cioc o cruce de aur, având în dreapta un soare, iar în stânga o lună nouă, ambele de aur. In stânga sânt armele vechiului principat al Moldovei, din care făceau parte Basarabia şi Bucovina. Pe fond roşu un cap de bour negru, cu gura închisă, având între coarne o stea cu cinci raze; în dreapta o rază, iar în stânga jos o semilună, toate trele de aur. In cartierul de jos din dreapta cu fondul roşu sânt armele Bănatului românesc al Severinului, fixate acuma, şi reprezintă podul lui Traian în aur, din care se văd două deschizături boltite. Deasupra podului este un leu tot de aur. In stânga sânt armele vechiului Mare Principat al Transilvaniei, cu părţile Maramurăşului. Acest cartier e împărţit în două de o fâşie roşie îngustă. Deasupra pe făşie e aşezată o acvilă neagră cu ciocul de aur, având în dreapta un soare de aur, în stânga o semilună de argint. Dedesubtul făşiei sânt şapte turnuri crenelate, aşezate pe două rânduri: patru deasupra şi trei dedesupt. La vechea stemă aceste arme nu existau şi în acest loc erau aşezate armele Dobrogei, care acum formează un al cincilea cartier, cam in formă de triunghiu și e vârât ca un altoi în