Telegraful Roman, 1935 (Anul 83, nr. 1-53)

1935-01-01 / nr. 1

Anal LXXXm Sibiu, 1 Ianuarie 1935 Nr. 1 Telegraful Roman Organ național-bisericesc — întemeiat in 1953 de mitropolitul Andreii Șaguna fIPHRE SHPTHMHNHL Abonamentul: Un an 500 Lei. — Șase luni 250 Lei. — Trei luni 125 Lei. — Pentru străinătate un an 900 Lei. — Pentru America 8 Dolari Articole și corespondente se adresează Redacției Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se înapoiază. Prețul inserțiunilor un șir petit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit. Abonamentele și insersiunile se adresează Administrației ziarului Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45 im I ■!ttiinu WB———Mwm—■Mwa——M——fr—mmu 1—ni —mámmá win —m —— úmmmá Un an nou Nici­odată nu e omul mai me­lancolic decât în seara de Anul Nou. De ce oare? Pentru că niciodată nu ai atât de puternică senzația trecerii, a vremelniciei, a apropierii sfârșitului, a nestabilității tale, decât în această seară în care timpul se opintește pare că să treacă mai mult decât de obiceiu prin strunga momentului de față în domeniul, perdut definitiv, al trecutului. Niciodată n’ai atât de acută senzația timpului care constă în tre­cere, în curgere, în măcinarea a ceea ce este, fără să-ți dea numai decât si­guranța că după distrugerea a ceea ce mai ai, vei descoperi în viitor pe seama ta alte residuri de viață, ne­­măcinabile. «Timpul provoacă în noi senzații de mâhnire și tristețe, mâh­nire și tristețe în raport cu trecutul, mâhnire și tristețe în raport cu vii­torul. Teama de viitor se preface în teama de moarte, teama de moarte în teamă de iad» (Berdiaiev, Eu și lumea obiectelor, pg. 144). Nu te poți gândi la timp fără să fii trist. Trist pentru cele trecute, trist pentru nestatornicia clipei de față, temător față de viitor. Timpul e «purtător de moarte», tanatofor. In sânul lui duce germenele morții pentru toate câte sunt supuse lui. Oare numai laturea aceasta o are timpul? Timpul nu poate fi experiat decât cu grije, cum crede filozoful german Heidegger (Sein und Zeit)? Așa ar fi dacă timpul ar sta suspen­dat deasupra nimicului și între nimi­curi, nimic la început și nimic la sfârșit. Dacă timpul ar fi singura formă de existență, învăluită din toate părțile de moarte. N’ai putea spera atunci nimic cu adevărat. Căci spe­ranțele pentru scurte plăceri viitoare, cari trec, nu merită acest titlu. «Nu spera și nu ai teamă», ar fi cel mai înțelept sfat ce s’ar putea da omului. Anticipează moartea de acumva, fă-te apatic față de toate, dacă în curând nu ne așteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ți gândurile acestea ne­plăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea amețelii alcoolice și în paro­xismul simțurilor periferice deslănțuite! Dar nu, timpul nu e ultima re­alitate. Timpul e numai o față a vieții. E fața exterioară, fața lumii căzute ,;n regiunea trăirii spirituale. Omul pabil de viață spirituală simte mai puțin timpul. Fiecare știe din expe­riență că ceasurile fericite nu se ob­servă când trec. Dimpotrivă, suferin­țele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă și cu unitatea matematică. Iar legătura dintre aceste două forme ale timpului e foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori intern ca ceasuri întregi, iar alteori ca un mo­ment, sau pur și simplu nici nu se observă. Aceasta însemnează că veș­­ncia străbate în timp, invadează în 255, el și determină curgerea lui. Veșnicia nu avem să o concepem ca succedând la capătul viitor al timpului. Aceasta însemnează să o concepem ca ceva exterior, obictivizat, ca un timp ce se lungește continuu și prin urmare ca ceva foarte plictisitor. Timpul poate fi depășit în parte de acum. De pe acum putem scăpa de senzația du­reroasă a trecerii, de încordarea aștep­tării să vină odată ce ace știm că are să înlocuiască ceea ce este. Iar veș­nicia pe care o putem descoperi câte puțin de pe acum, nu are să fie con­cepută nici ca amețeală nici ca imo­bilitate nirvanistă, ca neinteres și neobservare a ceea ce se petrece, ci ca viață spirituală bogată în desco­periri de senzori, în experiențe ce țâșnesc una din alta, în eforturi de-a înțelege și de-a potrivi cele externe în lumina acestor senzuri duhovni­cești interioare. De stihia îngrijorătoare și înfri­coșătoare a timpului și a dispariției scapi când nu mai trăești întrerupt, cu senzația că fiecare moment dus e dus pentru totdeauna și fiecare mo­ment viitor e cu totului tot altfel de­cât cele de până acum. De timp scapi când nu mai ești întreg înfundat în fiecare clipă care trece. Ci îți câștigi senzația durabilă că rădăcinile tale se scaldă într’o trăire, care pe lângă toată mișcarea, pe lângă toată viața plină de experiențe și senzuri continuu noui, rămâne netrecătoare, fără trecut mort și fără viitor nefe­cundat și neanticipat în prezent, într’o trăire pe care n’o simți decât ca pre­zent continuu, fără să te gândești la trecut, fără să te îngrijorezi de viitor. Nu în zgomotul petrecilor scapi du­rabil de timp. Căci după petrecere te simți și mai trist, și mai părăsit. Ci în trezvia trăirii interioare cu Duhul dumnezeesc. Lumina acestei trăiri s’o revărsăm peste activitatea noastră în lume‘ Dr. D. STÂNILOAE Rânduri către Anul­ Nou — 1935 - Din mila lui Dumnezeu, An nou, te ivești în prag, coborându-te din necunoscut cu valizele pline de mister pentru a te retrage gârbov după vre­o 363 de zile și câteva ore, minute și secunde, în acelaș necunoscut din care ai ieșit. Să te salut? Să te întreb? Să te rog? Te-ai ivit în prag? Te salut ca pe orice străin, pe care nu pot re­fuza să-l primesc. Să te întreb ? Ce ai putea să-mi spui? Nici tu nu știi ce aduci! Să te rog? Asta da. Să ne dai speranțe, chiar de vei imita pe acea vestită regină a Olandei, care-și în­demna supușii de pe amvonul bi­sericii să indiguiască marea și să facă din nisip pământ fertil, că apoi îi va răsplăti cu comori regale din marea cassetă ce le-o arăta; și oamenii au muncit, lipsiți și goi și niciodată sătui, și au împlinit po­runca reginei, când la răsplată, în cassetă n’au găsit decât un singur galben. I-a mințit? Nu! Le-a dat speranța creatoare, care a făcut din Olanda un colț de rai răsplătitor îndeajuns. Vino, An nou, cu valizele pline de speranțe ziditoare, mai ales ziditoare de suflet. Căci suflet ne trebue, An nou, suflet, suflet mult și optimist, su­fletul, pe care ni l-a ucis setea după aur, după stăpânire trecătoare de „forțe" înșelătoare. Suflet adu­ ne, suflet înaripat, care să ne înalțe și să ne privească lucrurile de sus, din înalte zări albastre, așa cum le privește Dumnezeu. O, dacă ne-ai putea da suflet care să zărească și pe Dumnezeu în fiecare clipă, An-nou, ai fi cel mai blagoslovit! Atunci am avea și pace, am avea și bucurie, am avea și tot ce ne trebue. An-nou, ne poți da și acestea? Dar, An-nou, fragment din neo­bositul timp care curge ’ntruna pe lângă noi, eu te mai rog ceva. N’ai putea tu coborî pe lume un leac, care să facă să înceteze vorba fără rost și s’o înlocuiești cu fapte ? Dacă mi-ai putea da această speranță, bucuria m’ar ridica până în al șaptelea cer. Căci, An­ nou, tu ești mic și necunoscător, tu nu știi cât vorbesc oamenii, cum ne ame­țesc de cap fără rost. Ne mai având fapte, cred în vorbe. Și vorbele azi sunt ca banii de hârtie fără acope­rire metalică. Ne înecăm în vorbe! Și minte adu-ne, An­ nou, și simț curat, ceresc, și voie de a face numai binele, să nu mai umblăm după năluciri. Și dacă ne poți aduce acestea, n’ai de ce te mai osteni cu alte poveri, chiar bune fie ele; ce­lelalte ni le câștigăm noi, că a lăsat destule milostivul Dumnezeu pe acest întins și bogat pământ. Și, dragă în­ nou, — așa să te porți printre noi, încât când va fi să ne­ părăsești, să ne lași în inimi nostalgia, pe care o avem la un măreț apus de soare, să ne pară rău că pleci și să dorim să vii iară! Vezi, eu nu-ți cer schimbări de guverne, retezări de capete, re­facere de capital, nici economie di­rijată, nici aur, nici argint. Nu-i as­culta pe cei ce-ți cer de acestea. Ascultă-mă pe mine. Și pământul va fi mulțumit. Adu-ne acestea și fii binevenit. An nou, ce porți numărul 1935. Gh. Maior fin nou cu C­ristos! Creștinismul e viață, adică luptă și sângerare, poticnire și isbândă. El mobilizează toate forțele spiritului și le ține încordate sub dogoreala fo­cului ceresc. Spre purificarea de sine și spre transfigurarea materiei. Sub ploaia harului se spală josniciile noastre animalice și rămânem noi în­șine: credință, nădejde și iubire. Dar mai ales iubire. Și iubirea este tot ce are spiritul mai esențial, e puterea prin care omul poate deveni înger. Până într’atât se identifică sufletul cu iubirea, că în vorbirea comună se spune despre un om rău, fără iubire, că e un om fără suflet. Și până în­tr’atât se identifică creștinismul cu iubirea, că aceste cuvinte, creștinism și iubire devin sinonime. De altfel întreagă viața și învățătura Domnului Hristos se poate cuprinde în acest cuvânt coborât din cer, iubire. Și spuneam că puterea aceasta a iubirii o avem în noi, ca lucrul cel mai esențial al sufletului. Numai că ea e încătușată cu o sumă de legă­turi josnice și cu totul neesențiale nouă, dintre cari numesc numai pe acestea: egoismul, mândria și invidia. Iar descătușarea noastră, (a iubirii) de noi înșine, presupune o luptă con­tinuă și aprigă: o luptă sângeroasă între ceea ce esențial sântem noi și ceea ce ne-a cotropit prin căderea în păcat, între vecinicul și trecătorul din noi; aș zice o luptă între viață și moarte. Căci aceasta e iubirea, viață vecinică. Sf. apostol Pavel zice răs­picat: «Dragostea nu va pieri nicio­dată. Proorociile se vor sfârși, limbile vor înceta, iar cunoștința se va sfârși» (I Corinteni XIII, 8). Dar cătușele cu cari e ferecată iubirea aceasta prin care noi putem fi vecini ei, nu cad definitiv decât ple­­cându-ne fără încetare la picioarele lui Isus cel Răstignit. Și de ce asta? Pentru că Isus pe Cruce este tot ce a putut face iubirea mai mult, mai măreț și mai dumnezeesc. Isus pe Cruce este flacăra cea până la cer, a iubirii care se dă pe sine pentru altul, a iubirii care se arde pe sine pentru a crește mai mult și spre a fi mai mult ea însăși. Și numai sub dogo­reala acestei flăcări dumnezeești, se topesc legăturile cari încătușează iu­

Next