Telegraful Roman, 1937 (Anul 85, nr. 1-52)
1937-01-01 / nr. 1
Nr. 1 gere şi urare de necazurile împreunate cu sbuciumul şi greutate zileor şi să întărească, primeniţi sufleteşte, pentru o viaţă creştină şi naţională, aşa cum o porunceşte ortodoxia noastră şi toate învăţămintele trecutului, ca şi ale prezentului. Sărbătorile Naşterii Domnului în Sibiu In prima zi de Crăciun sfânta Liturghie a fost săvârşită de înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae cu un sobor de preoţi. Corul mixt al catedralei, condus de venerabilul profesor î. r., părintele T. Popovici, a dat precis şi impresionant răspunsurile liturghice, în toate cele 3 zile ale Naşterii Domnului. La sfârşitul sfintei liturghii înalt Prea Sfinţia Sa a ţinut ca totdeauna o predică de mare folos sufletesc, desfăşurând ideile cuprinse şi în pastorala Sa de Crăciun din anul acesta. In a doua zi de Crăciun, la sfânta liturghie a slujit Prea Sfinţitul Arhiereuvicar Vasile, înconjurat de un sobor de preoţi şi a predicat, ascultat cu multă cucernicie, părintele Z. Oancea. A treia zi de Crăciun a predicat părintele rector Dr. D. Stăniloae. Biserica noastră catedrală a fost cercetată, în cursul acestor sărbători, de un imposant număr de credincioși, cărturari și popor. Abonament la Telegraful Român Invităm onoraţii noştri abonaţi ca, înoindu-şi abonamentul pentru anul 1937, să stăruiască, în cercul cunoscuţilor lor cititori, pentru lăţirea cât mai mare a acestui vechi organ naţional bisericesc, care intră acum în al 85-lea an de neîntreruptă existenţă. Preţioşi colaboratori, vechi şi noi, vor contribui, şi de aici înainte, — cu articole, note şi informaţii de interes obştesc, — cât mai mult la desăvârşirea muncii purtate în o slujbă necurmată pentru biserică şi neam. Abonamentul se face prin mandat poştal trimis la adresa: Administraţia Telegraful Român, Sibiu. Numele abonatului, locuinţa, poşta ultimă să fie scrise legibil şi corect. Red. şi Administr. Telegrafului Român. A vorbi despre Hristos, o poţi face şi fără să te afli „In Hristos*. Dar nu vorbirea despre Hristos e ceea ce se cere dela noi. Căci aşa ceva şi dracii pot face, ca unii cari „şi cred* (Iacob 2, 19). Propovăduirea despre Hristos, ca să rodească folosinţă ascultătorilor, trebue să fie făcută „în Hristos*. Altfel, e hulă. Ori „în Hristos* nu poate binevesti decât cel care viază „întru Hristos*. Deci dară, hristologul trebue să fie hristofor. Intr’aceasta stătea tăria Bisericii vechi; într’aceasta zace slăbiciunea incolorului creștinism modern. Căci de ne vom întreba care din acestea două le-au avut mai întâi creştinii, un savant de statura lui A. Deissmann ne va spune că pentru cuvântul xPiat0^Y°S n’are nici un document vechiu, pe când ytpiato^apo? este un cuvânt cunoscut creştinismului primar (uraltchristlich), ca unul care se găseşte la sfântul Părinte apostolic Ignatie al Antiohiei, în Epistola cere a trimis Efesenilor (9, 2) (Paulus, 2 1925, p. 108 nota 3). Vremea noastră l-a cam uitat. Ci iată că rău a făcut. Căci dacă oamenii nu sunt aşa de desăvârşiţi cum i-a vrut Hristos, nu Evanghelia-i de vină, ci tot noi. Poate că se potriveşte aici cuvântul: înapoi la înţelepciunea celor trecute vremi ! Să fim mai Întâi hristofori şi atunci hristologosul nostru va căpăta irezistibila forţă a cuvântului paulin sau, ca să fim mai modeşti, cel puţin tunetul predicii hrisostomice: sine. Lumea se împarte în două curente: aderenţii materiei şi aderenţii spiritului. Rezultatele domniei unuia sau celuilalt sânt diametral opuse şi se cunosc în deajuns. Vidul spiritual nu va putea rămânea vid, ci se va înlocui cu materia, dacă din bună vreme nu vom introna în fiecare din noi domnia spiritului cu imperativul lui. Spiritul nu trebue să rămână o simplă idee abstractă, ci o putere de determinare asupra vieţii noastre. Vom începe cu premisele spiritului, cu dragostea dintre noi; — aceasta ne duce la adevăratul spirit, deci la Dumnezeu: „Dacă zice cineva: eu iubesc pe Dumnezeu, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-1 vede* (Ioan 4, 20). Dragostea dintre noi ne duce la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, deci la dragostea faţă de Dumnezeu, „căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui* (1 loan 5, 3), nu ştiţi că păharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, este împărtăşirea sângelui lui Hristos şi pânea pe care o frângem împărtăşirea trupului lui Hristos? (I Cor. 10, 16). Au oare nu ştiţi că chemaţi sunteţi să fiţi temple ale lui Dumnezeu în care Duhul Lui aşteaptă să se sălăşluiască ? (I Cor. 3, 16). Au nu ştiţi că chiar Domnul a dat porunca aceasta? Doar spune măritul apostol Pavel, că de la Domnul a primit ceea ce ne-a dat şi nouă: „cum că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut, a luat pâne şi mulţumind a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu, carele se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi întru pomenirea mea. Asemenea şi paharul luând, a zis: Acest păhar este legea cea nouă întru sângele meu... (comp. I Cor. 11, 23-25). Dar vă îndemn, dragii mei, să nu mâncaţi pânea şi să nu beţi paharul Domnului cu nevrednicie, ca să nu cădeţi in vină. Drept aceea „cerceteze-se, deci, omul pe sine“, şi numai aşa să mâncaţi această pâne şi să beţi din acest păhar. Căci ştiut este: cine mănâncă şi bea fără să-şi dee socoteală de trupul Domnului, mănâncă şi bea osândă sieşi (comp. I Cor. 11, 27—29). Să nu fie! Sângele lui Hristos să spele, şi Trupul Lui să întărească sufletele pe cari dragostea mea faţă de voi s’a nevoit să le înalţe. Diacon Grigorie T. Marcu TELEGRAFUL ROMAN Sincere compătimiri Aceasta e atitudinea cea mai umană pe care o putem avea faţă de tot mai jalnicul mod de a judeca al confraţilor din presa catolică românească sau să zicem românească. Puţinătatea intelectuală prezumţioasă trezeşte totdeauna râsul irezistibil. Dar noi ne reţinem. Suntem creştini cu înţelegere pentru situaţiile de năcaz ale bieţilor oameni. Iată o mostră de logică suspectă: A fost de ajuns, ca să încrestăm, într’un număr al ziarului nostru, observaţia că nu e necesar să aşteptăm mii de ani efectul rugăciunilor pentru a uni religios părţile unui neam care nu e desbinat decât formal sau administrativ, ca să vedem fluturându-se, cu o curioasă satisfacţie şi inzistenţă, din toate tipăriturile catolice, reproşuri ipocrite de necredinţă la adresa unei Biserici şi laude nesmerite despre neîncetatele lor rugăciuni. Bieţii oameni n’au fost în stare să înţeleagă — să nu fi vrut ? — că nu e în acele rânduri nici un cuvânt de scădere pentru puterea rugăciunii. Ci s'a spus doar atât: Dacă paralel cu rugăciunea nu se validitează şi voinţa de-a nu crea, cu iluzia, nu ştiu ce prăpăstii de netrecut între noi, efectul rugăciunii e mereu anihilat sau îndepărtat de voia noastră, de încăpăţinarea noastră, sau rugăciunea însăşi nu e sinceră nefiind ajutată de toate puterile, dimpotrivă ridicându-i în cale pe veci cari nu există. Nu e aceasta învăţătura corectă creştină? Dacă s'a exprimat vre-o îndoială în rândurile noastre, a fost nu în rugăciune ca atare şi în necesitatea ei, ci în siguranţa că noi oamenii ne vom ruga astfel încât să mutăm şi munţii. Nu ne rugăm pentru unirea creştinătăţii cu toţii din vechime? Rezultatul care este? Mai mult ne dezbinăm decât ne apropiem. Se vede că nu ne rugăm cum trebue. Dovadă sunt marile rele morala în cari s’a cufundat omenirea tot mai mult. Putem fi siguri că ne vom ruga cu toţii aşa fel — continuu, sincer, intensiv — încât să se facă prin rugăciunea noastră unirea neamului ? Omul nu poate fi sigur de sine — „cine crede că stă, să ia aminte să nu cadă“ — dar încă de majoritatea semenilor săi. Dar chiar dacă am avea această siguranţă (care nu poate exista când e vorba de fiinţe libere), e lipsă să trecem încă prin nenumărate împrejurări grele, interne şi externe, desbinaţi? Poporul românesc nu este despărţit religios, acesta este adevărul sincer, şi recunoaşterea de câtre toţi a acestui adevăr , calea care duce mai repede la înlăturarea desbinării formale, fără ca să se excludă rugăciunea. Dar lucrul cel mai simplu e destul de complicat pentru o minte obişnuită de scolastică să rămână mereu minoră. Confuzelor elucubraţii ale sărmanului „Român unit“ de la „Farul Nou“, certat cu cele mai elementare noţiuni de cultură, ce putem să le răspundem, când frâna conştiinţii nu-l păzeşte nici măcar de-a vorbi cu impietate de sfinţii unei Biserici şi de cultul ei în care e prezent însuşi Hristos al Sf. Liturghii şi al Tainelor Ne rugăm lui Dumnezeu să-i ierte neputinţa şi să-l vindece. Vorbeşte cu o naivitate atotştiutoare de renaşterea catolică a Spaniei, a Portugaliei şi a Austriei. (De ce nu şi de-a Mexicului, Franţei, Italiei pe care nu catolicismul a scăpat-o de comunismul iminent). De Spania ce să zicem? Sângele ce se varsă acolo ni se pare că-l are şi catolicismul puţin pe conştiinţă. Iar despre Austria îl îndrumăm binevoitor pe neinformatul „apărător* al catolicismului să cetească ce scrie recent arhiepiscopul din Salzburg Dr. Waitz în foaia sa diecezană, recunoscând că catolicismul se dovedeşte neputincios de-a da un conţinut real formulei de stat catolic al Austriei. Stările morale şi sociale sunt cu mult mai rele decât sub socialism, se vaită învăţatul arhiepiscop, deşi Biserica are toată latitudinea să lucreze la schimbarea lor. Ei, dar iată-ne antrenaţi în controversă cu „Românul unit*. Să nu fim prea cruzi! Să ne oprim. . Intre spirit Materia şi spiritul sânt două elemente în luptă perpetuă. Istoria ne este mărturie: popoarele, al căror spirit conducea materia, se ridicau deasupra celorlalte. Spiritul caută să întemeeze în lume împărăţia iubirii; materia, dimpotrivă, caută să birue spiritul, ba chiar să desfiinţeze realitatea lui. Preceptelor iubirii, ce sânt caracteristica spiritului, materia le răspunde cu egoismul cel mai feroce ce transformă lumea în haită de lupi. Aceste timpuri le trăim de fapt: Rusia, in decurs de 5 ani, a executat 6000 învăţători, 5000 medici, 4000 ofiţeri, 260 000 soldaţi, 105.000 ofiţeri de poliţie, 48.000 jandarmi, 12 000 funcţionari, 355.000 intelectuali, 192.000 lucrători, 815.000 ţărani, 15.000 preoţi şi călugări, 248 ierarhi bisericeşti... Spania de azi petrece zile la fel: tot ce spiritul acestui popor, bătrân în ale culturii, a propus, se nărue sub iataganul celor ce divinizează materia. La porţile Franţei bat aceleaşi evenimente cu triste urmări. Republicele îndepărtate, ale Americii de sud, nu sânt departe de acest val de potop ce încearcă să le pătrundă. Galbena Chină este ameninţată cu revărsarea aceluiaşi roşu răsvrătitor şi păgubitor. Fenomenul comunist este expresia socială a fenomenului materialist. Materia prin comunism şi-a câştigat cea mai ascuţită sabie în răsboiul împotriva spiritului. Pentru ca, din acest răsboi, cel din urmă să iară biruitor, se cere înarmare. In ce constă înarmarea? Fericirea omului depinde de raportul ce există Intre spiritul şi materia din el, dintre psihic şi fizic. Dacă acestea stau In raport de echilibru, armonia vieţii ar fi asigurată. Statul este totalitatea de indivizi. „Meritul unui stat nu este, în cele din urmă, decât meritul indivizilor ce-l alcătuesc* (John Stuart Mill); dacă în indivizi predomină spiritul, întregul stat este condus de spirit, — armonia în stat este deci atinsă. Spre stabilirea acestui raport au tins aproape toate sistemele filosofice şi concepţiile de viaţă Înainte de Hristos. Adevărata şi cea mai înaltă concepţie de viaţă, este însă aceea a creştinismului. Creştinismul este cea mai desăvârşită întruchipare a împărăţiei spiritului, care în ultimă esenţă este Dumnezeu. Dragii mei, viaţa în Hristos, trăirea în Hristos e rânduiala fundamentală a ortodoxiei noastre, o rânduială specific ortodoxă. Să n’o uităm. Să n’o nesocotim. Să n’o necinstim, căci ne necinstim legea noastră şi ne agonisim nouă pe lumea aceasta neisbutire în apostolatul nostru şi osândă pe lumea cealaltă. Că aşa este, ne lămureşte acelaş mare învăţat pomenit, (A. Deissmann op. cit. 122—123 n. 1), când zice că nu Luther şi Calvin au fost primii cari au înţeles trăirea în Hristos a sfântului Apostol Pavel, ci înainte de ei, la părinţii bisericeşti răsăriteni, l-a găsit pe marele apostol viu (lebendig). Dovadă scrierea mistică a lui Nicolae Cabasilas (sec. XIV) întitulată „Viaţa în Hristos* (Nspi ujs âv Xptarqj Zf&r\z).* Academia noastră teologică, ţinând seamă de cele ce aţi auzit altădată dela colegii profesori seniori, de astă dată şi dela mine, a rânduit aceste zile spirituale, pentru ca să vă dea prilejul de a primi pe Hristos, cât mai des, în sufletele voastre. El nu vi se dărueşte de sus, ca odinioară lui Saul pe drumul Damascului, ci de pe masa altarului sfintei Sale Biserici, al cărei Cap este, ale cărei mădulare suntem. Hristos aşteaptă să potrivească în sufletele voastre hristoforia. Să fie aceste exerciţii duhovniceşti orice altceva decât împlinirea farisaică a unei prescripţii regulamentare. Să le trăiţi cu toată fiinţa voastră. Au oare şi materie Legea fundamentală a creştinismului este legea iubirii, — ea este însăşi viaţa. „Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne In moarte* (1 loan 3, 14). Creştinismul vede în materie un simplu mijloc al vieţii, nicidecum un tezaur de care să-ţi lipeşti inima. „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră* (Mat. 6, 21). Superioritatea spiritului faţă de materie reiese şi mai clar din cele spuse de Mântuitorul: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăcă. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?* (Luca 12, 22-23). Creştinismul stabileşte deci pacea mult căutată dintre cei doi duşmani. Dominarea spiritului însemnează existenţa armoniei; suprapunerea materiei însemnează începutul anarhiei. Aprofundarea unei vieţi creştine însemnează ridicarea potenţialului spiritului; aceasta din urmă însemnează o apropiere de Dumnezeu, pentru că „Duh este Dumnezeu şi cine se închină Lui, sa I se închine cu Duhul şi cu adevărul». In raportul dintre indivizi predomină deasemeni spiritul: „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi* (Ioan 4, 12). Soluţiile de înarmare reies deci de la Ajunşi aci, nu ne vom teme de a ajunge în robia materiei, pentrucă: *In dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica*. Am aflat astfel mult căutata armonie, fericirea vieţii; am pus pe Dumnezeu, cu nesfârşita Lui înţelepciune, să ne conducă; am înlocuit intunerecul cu lumina, minciuna cu adevărul, ura cu iubirea, răul cu binele, moartea cu viaţa; am biruit lumea, pentru că: „Oricine este născut din Dumnezeu, birueşte lumea, şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră*, (1 loan 5, 4). Pr. Ion Sabău