Telegraful Român, 1973 (Anul 121, nr. 1-48)

1973-09-15 / nr. 35-36

__L ANUL 121 Sibiu, PREŢUL INSERŢIUNILOR: Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. I DiBLiurELA/;A5IRA" [____Sibiu. ro septembrie 1^/3 Nr. 35—36 ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 lei Pe 6 luni: 12 lei Cont nr. 49.8.01 i1 Din sfaturile, îndemnurile şi îndrumările date de mitropolitul Andrei Şaguna fiilor săi duhovniceşti (b) Dacă era firesc ca episcopul Şaguna să muncească cu zor în primul rînd pentru ridicarea Bisericii strămoşeşti din starea umilă în care se afla, asigurîndu-i posibilitatea de a activa cu succes în mijlocul credincioşilor, el n-a cheltuit mai puţină energie pentru ridicarea culturală, prin mijlocirea şcolii, a românilor ortodocşi pe care îi păstorea. Timotei Cipariu, marele învăţat din Blaj, înfăţişa, în editorialul ziarului „învăţătorul Poporului“ din 12 mai 1848, situaţia culturală generală a românilor transilvăneni, scriind: „Din toate popoarele Ardealului, ca să nu zic ale Europei, Românul singur e fără şcoale, fără învăţători şi fără foi scrise în înţelesul lui“, într-un răspuns dat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice, mitropolitul Şaguna putea arăta cărui fapt se datora această situaţie, scriind: „Statul ardelean nu s-a îngrijit întru nimic pentru treaba şcolară a poporului nostru credincios, ci l-a ţinut în cătuşele feudalismului celui mai greu... acest adevăr se documentează prin sentinţa legii „ţăranul n-are nimic afară de plata muncii sale“ (circ. 95 din I/VII 1870). în cererea trimisă de Sinodul prezidat de Şaguna în 1850, stăpînirea era rugată ca, ţinînd seama de numărul mare al românilor, să înfiinţeze pe seama acestora şcoli de diferite grade, arătînd tratamentul master aplicat acestora chiar şi în trecutul apropiat, întrucît „pînă acum din partea guvernului celui vechiu nu numai nu s-a făcut nimic, ci rîvna poporului pentru ridicarea şcoalelor, prin toate mijloacele o au împiedicat. Ba încă şi moşiile comunelor noastre (parohiilor ortodoxe) din care se susţineau şcoalele, au lăsat a nu se răpi de alte confesiuni religioase.“ De aceea, Şaguna care a avut partea sa de contribuţie la formularea revendicărilor naţional-culturale din Marea Adunare din 1848 de la Blaj şi mai avea convingerea fermă că „Biserica nu se poate închipui fără şcoală, iar şcoala este o parte întregitoare a Bisericii“, a lucrat cu toată inima pentru ridicarea nivelului cultural al credincioşilor prin mijlocirea şcolii, dovadă despre aceasta fiind numeroasele circulare şcolare, cu mulţimea sfaturilor, îndemnurilor şi directivelor sale, în circulara din 24 IV 1852, după ce aminteşte de cererea Soborului din 1850, trimisă stăpînirii, în legătură cu crearea şi felul de organizare a şcolii româneşti, pentru rezolvarea căreia a intervenit personal „de cîteva ori“, Şaguna îndrumă pe protopopi şi prin ei şi pe preoţi, zicîndu-le: 1) Să vă nevoiţi ca fiecare obşte bisericească să-şi facă şcoală ... 2) Dascăli să fie de religia noastră ... 3) Veţi priveghea ca dascălii să înveţe... din cărţile cele tipărite în Tipografia Dieces. 4) Dascălii să aibă de la Ep. „atestat despre hărnicia lor .. .“. 5) „Toate rapoartele despre şcoală să fie trimise episcopului“. Fiindcă din 1838 şcolile poporale ortodoxe au fost supuse inspecţiei supreme a episcopului romano-catolic din Alba Iulia, care frîna progresul cultural şi astfel încă şi Sinodul din 1850 s-a preocupat de scoaterea lor de sub această tutelă, şi pentru aceasta la pct. 6 din aceeaşi circulară cere protopopilor să-i „arate fără întîrziere şcoalele acelea, care s-ar afla sub inspecţiunea vreunui şef de altă confesiune“, cu gîndul de a înlătura această stare nefirească, unde mai exista, în circulara din 7 septembrie 1853, laudă strădania protopopilor şi a preoţilor care au înduplecat comunităţile noastre bisericeşti „la ridicarea, datarea şi susţinerea şcoalelor, înzestrată pe acestea cu învăţători harnici. . . animară pe creştini ca să-şi deie copii la şcoală, însufleţiră pe învăţători, ca să fie cu rîvnă întru purtarea diregătoriei lor sfinte“. în continuare, Şaguna îndeamnă pe toţi aceia care, cu tot zelul depus, n-au obţinut astfel de rezultate din cauza sărăciei credincioşilor, ca să nu descurajeze, ci să continue cu îndemnurile lor, la ridicarea şi susţinerea de şcoli. El îi povăţuieşte să le arate păstoriţilor folosul mare atît personal, cît şi naţional pe care-l aduc şcolile. Dacă din cauza prozelitismului, sprijinit şi de stăpînire, episcopul Şaguna stăruia ca fiecare comunitate ortodoxă să-şi aibă şcoala sa proprie, în interesul promovării culturii credincioşilor săi, pentru comunele mixte, unde ortodocşii nu puteau ridica şi susţine singuri o şcoală, a făcut abatere de la acest principiu. El îi îndemna să se asocieze cu consătenii lor „de altă lege spre ridicarea unei şcoli“. îi îndruma însă cum să fixeze prin contract în mod precis drepturile de proprietate, ca şi sumele cu care contribuie fiecare parte — precum şi principiul: „în asemenea şcoale mestecate, nu trebuie să se vîrască între obiectele învăţăturei materii religioase; învăţătura religiei o va asculta fiecare parte la respectivul său paroh.“ După ce constată rezultatul satisfăcător pe care l-au dat şcolile centrale înfiinţate în unele protopopiate, în Circulara din 25 aprilie 1860 sfătuieşte clerul şi bătrînii bisericilor, să îndemne pe credincioşi să ridice „astfel de şcoale, care mai multe comunităţi bisericeşti mici şirisipite le înfiinţează laolaltă, care sînt de mai mare folos pentru popor decît nişte şcoli a unor singuratice comunităţi mici, care de-abia pot da dascălului leafa de 20—30 florini ..." Datorită stăruinţei episcopului Andrei Şaguna, a clerului şi poporului, şcolile confesionale populare puţine la număr şi slab organizate, existente la începutul pastoraţiei acestui ierarh, au sporit an cu an, încît în circulara din 2 august 1862 se pomeneşte de un număr de peste 600. Ce însemnează acel „peste 600“, reiese dintr-un conspect păstrat în biblioteca Institutului Teologic din Sibiu, întocmit pentru stăpînire cu nr. oficial 116/1858, în care sînt înşirate 691 localităţi cu şcoală ort, dîndu-ne şi numele învăţătorului din fiecare localitate. în dispoziţia arhierească din 10 august 1854 privitoare la şcoalele poporale, Şaguna scria: „Lucru cunoscut este, că noi în treaba şcolară avem lipsă de o sistemă şi rînd bun şi că fără aceasta nu putem înainta creşterea cea bună a poporului nostru“. Pentru aceea dă el programa analitică pentru şcolile populare cu 3 clase, avînd cîte două despărţăminte fiecare. Pentru clasa a treia despărţămîntul II, prescrie şi învăţarea limbii germane, ca românii să poată ocupa şi ei funcţii în administraţia statului şi a comunelor. Tot aici se dau îndrumări cum să se facă controlul învăţămîntului, privind purtarea dascălului şi progresul la învăţătură al elevilor, iar cele constatate să fie consemnate în protocolul şcolar, în circulara din 1 septembrie 1870, trimisă protopopilor ca inspectori districtuali, dispune ca: 1) „Prelegerile să înceapă regulat la 1 octombrie, avînd durata de 8 luni la sate şi 9 la oraşe“. 2) „Un învăţător să n-aibă mai mult de 80 elevi, iar în localităţile unde elevii ar trece peste acest (Continuare în pag. 2) Tămîia în cultul divin creştin ortodox Tămîia este un fel de clei care provine din sucul unor arbori răşinoşi, care cresc mai ales în India, Arabia, Egipt şi Etiopia. Sucul acestor arbori în contact cu aerul se încheagă sub forma unor lacrimi mai mari sau mai mici şi au o culoare gălbuie sau galbenă. Pusă pe cărbuni aprinşi dă un miros foarte plăcut. Se întrebuinţează, împreună cu o altă substanţă, smirna, care este şi ea răşina unui arbore, la tămîierea bisericilor. Smirna e o substanţă galbenă-cafenie, solidă şi în vechime se ducea ca dar împăraţilor şi persoanelor înalte. Citim în Evanghelia Sf. Matei că magii de la Răsărit au adus pruncului Iisus daruri: „aur, tămîie şi smirnă“ (Matei 2, 11). Tămîia a fost în uz în cultul păgîn şi în cultul mozaic al Vechiului Testament. în cartea Ieşirii (30, 8), citim: „Pe el (pe jertfelnic) Aron va arde tămîie mirositoare în fiecare dimineaţă, cînd pregăteşte candelele“. Tămîia a fost considerată ca o jertfă veşnică înaintea Domnului, foarte plăcută înaintea Lui (Lev. 2, 2; 2, 15; 16, 12; Luca 1, 10; Isaia 60, 6; Ps. 140, 2). Profetul Maleahi zice că în timpurile mesianice se va arde tămîie „de la răsăritul soarelui şi pînă la apusul lui“ (Maleahi 1, 11). Cei dintîi creştini n-au întrebuinţat tămîia în cultul lor fiindcă le aducea aminte de cultul păgîn care le era odios. Tămîierea în faţa idolilor păgîni era semnul apostaziei sau al lepădării de credinţă. Numai începînd cu secolul al II-lea, creştinii au început să folosească tămîie, mai ales în cultul morţilor. După biruinţa Bisericii, dezvoltîndu-se cultul creştin, tămîia primeşte o întrebuinţare mai largă. Sf. Apostol Pavel, influenţat de cultul Vechiului Testament, cînd vorbeşte despre unele momente importante din istoria mîntuirii neamului omenesc, le aseamănă cu tămîierile cultului iudaic. Astfel jertfa adusă de Mîntuitorul Hristos pentru păcatele noastre a fost — după Sf. Ap. Pavel — „prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă“ (Efes. 5, 2). Şi în Apocalipsă e întrebuinţat cuvîntul tămîie şi cădelniţă. Se spune anume că a venit un înger şi a stat la altar, avînd cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămîie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului (Apoc. 8, 3). Tămîia este simbolul faptelor bune şi al rugăciunii. Psalmul 140, 2 grăieşte: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămîia înaintea Ta“. Cădirea este simbolul văzut al rugăciunii şi al cererii noastre. Noi ne rugăm ca rugăciunea noastră să se înalţe la Dumnezeu aşa cum se înalţă fumul de tămîie şi să fie bine primită de El ca o jertfă. Totodată mirosul de tămîie este simbolul văzut al harului dumnezeiesc, care se coboară asupra noastră, prin rugăciunea pe care o înălţăm lui Dumnezeu. Acest lucru îl înţelegem şi din formula sacramentală pentru binecuvîntarea tămîiei: „Tămîie îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întrumiros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul preasfîntului Tău Duh“. Prin mirosul lui plăcut, fumul tămîiei se ridică în sus către ceruri fiind astfel semnul cinstirii şi al adorării noastre adusă lui Dumnezeu. Fumul de tămîie predispune la rugăciune şi la adorarea lui Dumnezeu. Tămîierea se face, în cadrul cultului divin, mai ales la acele acte şi rugăciuni prin care ne expunm Continuare în pag. 2)