Telegraful Român, 1974 (Anul 122, nr. 1-48)

1974-09-15 / nr. 35-36

ANUL 122 Sibiu, 15 septembrie 1974 Nr. 35—36 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA DE ALBA-IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENTA ABONAMENTUL: V« an* 60 bani pentru o dată; dacă se publică se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român. Pe un an: 25 lei de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cont nr. 49.8.01 Credinţa noastră Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este dreptate, în Dumnezeu iubirea şi dreptatea se împreună. Aşa trebuie să fie şi în viaţa noastră: dreptatea şi iubirea să se unească. Dreptatea să fie însufleţită de iubire şi iubirea să ţină seamă de dreptate. Aşa cum Dumnezeu este iubire şi dreptate, tot aşa omul — chip al lui Dumnezeu — trebuie să fie dreptate şi iubire. In acest înţeles vom prezenta pe scurt — dreptatea. Iubirea Tatălui faţă de noi e nemărginită. Ea ne cheamă să iubim şi noi pe tot omul (Matei 5, 43—48). Dar totodată Dumnezeu ne judecă după dreptate. La judecata din urmă vor fi răsplătiţi cei ce au ajutat din iubire pe cei în suferinţă. Această răsplată o dă Dumnezeu din iubire dar şi după dreptate, pentru că e drept ca aceia care au făcut bine semenilor lor să fie răsplătiţi după cu­viinţă. De aceea şi noi sîntem chemaţi să facem binele din iubire şi după dreptate. în ce măsură ajutăm pe semenii noştri mai mult din iubire sau mai mult din dreptate nu se poate stabili, pentru că sunt cazuri şi cazuri. Ceea ce este clar e că întotdeauna iubirea şi dreptatea sunt împreună. Astfel după dreptate s-ar putea să aplicăm celor ce au greşit o pedeapsă mai mare, care ţine seama numai de faptă. După iubire însă ţinem seama şi de om, ca să nu-l distrugem, şi ne apropiem de inima lui, ca să-l mişcăm sufleteşte şi să-l aducem la calea cea bună. Nu trebuie însă să ne limităm numai la legătura dintre persoane, la dreptatea iubitoare şi la iubirea dreaptă dintre doi sau trei oameni. Aceasta pentru că noi nu sîntem izolaţi, ci trăim împreună într-o obşte, într-o societate. Această trăire în societate este posibilă tot prin împreunarea iubirii cu drep­tatea. E un fapt cunoscut că omul nu se dezvoltă prin izolare, ci prin încadrarea în familie, la baza căreia e iubirea, dar şi dreptatea (legea), încadra­rea în satul, comuna, oraşul, ţara din care face parte, în toate acestea împletindu-se dreptatea cu iubirea. Dreptatea e a da fiecăruia ce i se cuvine. Adică a da semenului, celor din familie, obştei şi poporu­lui ce li se cuvine. Dar totodată şi semenul, fami­lia, obştea şi poporul să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine. Este astfel o reciprocitate după dreptate între oameni şi în viaţa socială. Această dreptate însă nu exclude iubirea. Astfel ajungem de la dreptatea interindividuală, adică între persoane, la dreptatea socială, adică la rînduiala după drep­tatea societății. Aceasta este mai însemnată decît dreptatea individuală. Dreptatea socială e în strînsă legătură cu dreptatea individuală, care de­altfel e cuprinsă în dreptatea socială. De aceea se poate afirma că acolo,unde nu există dreptate so­cială nu există nici dreptate individuală, în cazul cel mai bun e o „dreptate“ de „tocmeală“, de în­şelăciune. Se ştie astfel că de-a lungul secolelor au existat orînduiri sociale nedrepte, în care „dreptatea“ era numai de partea celor puternici şi poporul era subjugat, neavînd nici un drept. Aşa a fost orîn­duirea sclavagistă, în care sclavii nu aveau nici un drept şi puteau fi schingiuiţi şi ucişi fără milă. A venit apoi orînduirea feudală în care stăpînii de moşii întinse, grofii şi boierii, exploatau pe iobagi. De aici răscoalele iobagilor împotriva stăpînilor feudali. E destul să amintim răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, de revoluţia din 1848, ca şi de răscoala ţăranilor din 1907, ca să ne dăm seama ce grele poveri apăsau pe umerii poporului. Astfel, prin luptele de veacuri poporul a ajuns la bi­ruinţă. Astăzi poporul e stăpîn pe soarta sa şi îşi făureşte într-un ritm accelerat o nouă viaţă, o nouă ţară — sub îndrumarea Conducătorilor iubiţi, ridicaţi din sînul poporului şi identificaţi cu poporul şi cu năzuinţele lui. Dreptatea socială şi solidaritatea tuturor oamenilor muncii sunt o realitate vie. Omul e preţuit pentru ceea ce dăru­ieşte poporului, pentru rodnicia muncii lui, pen­­­tru faptul că îşi pune capacităţile creatoare în slujba patriei, pentru ca această patrie să se înalţe cît mai sus între celelalte popoare ale lumii. Drep­tatea e o realitate vie şi rodnică prin faptul că fie­care este răsplătit şi cinstit după munca lui, după felul cum îşi îndeplineşte datoria obştească acolo unde se află. Şi fiecare e preţuit după vrednicia OP­HP • w di. lama în înşirarea obişnuită a Sfintelor Taine, ultima este Sf. Taină a Maslului. Ea este Taina Sfîntă, în care — prin ungerea bolnavului cu untdelemn de către preoţi, însoţită de rugăciuni — se coboară Harul dumnezeiesc şi vindecă bolile lui trupeşti şi sufleteşti. Mărturia clasică despre practicarea Maslului ca Taină încă pe timpul Sf. Apostoli o avem la Sf. Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mîntui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5, 14—15). Din cuvintele acestea rezultă clar şi cert că este vorba despre o ceremonie a ungerii cu untdelemn, căreia îi revine un caracter de Taină. Este vorba aici despre un act extern: ungerea cu untdelemn, de care se leagă o lucrare mai presus de fire, adică tocmai ceea ce constituie fiinţa Tainei. Pe de altă parte, dacă considerăm faptul că Iacob nu putea orîndui de la sine o lucrare cu astfel de roade, precum şi că convingerea cu care vesteşte efectele ei supranaturale nu se poate explica altfel, decît prin aceea că Sf. Apostol știa că ungerea biseri­cească cu untdelemn este un act orînduit în Biserică de către Iisus Hristos, ne dăm seama că avem în locul acesta o mărturie suficientă despre originea sau instituirea dumnezeiască a acestei Sf. Taine. (Andrutsos Hristu: Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Trad. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 426 sq.) Că Sf. Taină a Maslului a fost instituită de către Mîntuitorul şi practicată de către Sf. Apostoli, fap­tul acesta rezultă din spusele Sf. Scripturi despre Sf. Apostoli: „Şi ieşind, ei propovăduiau să se po­­căiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu unt­delemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau“ (Marcu 6, 12—13). La porunca Mîntuitorului, Sf. Apostoli practicau ungerea cu untdelemn, prin care se îm­părtăşea darul vindecător al Sf. Duh. Ceea ce însemnează că este o Sf. Taină. Sf. Taină a Maslului este săvîrşită de către mai mulţi preoţi (temeiuri: Marcu 6, 12—13 şi Iacov 5, 14). După predania veche a Bisericii, pentru săvîrşirea Sf. Maslu trebuiesc şapte preoţi, care închipuiesc cele şapte daruri ale Sf. Duh (Is. 11, 2—3; IV Regi 4, 34—35; Iosua Navi 6, 13—16; III Regi 18, 42—45). La nevoie, însă, poate fi săvîrşit şi de mai puţini preoţi: trei (pentru numă­rul Sf. Treimi) sau cel puţin doi. Dar un singur preot nu poate săvîrşi Sf. Taină a Maslului, căci lui. De asemenea, iubirea de patrie e o realitate vie, care uneşte întregul popor şi îl însufleţeşte pentru noi realizări. în felul acesta, dreptatea so­cială şi iubirea frăţească se împreună pe întreg cuprinsul ţării, dînd un avînt deosebit dezvoltării vieţii celei noi în unitatea nezdruncinată a tuturor fiilor ei. Biserica noastră a îndrumat şi îndrumează pe credincioşi — în temeiul Evangheliei lui Iisus, care e iubire, dreptate şi pace — ca ei să fie mereu buni fii ai patriei noastre scumpe şi să aducă ne­contenit contribuţia lor la propăşirea poporului, căci aceasta e porunca vremii noastre şi chemarea lui Iisus Hristos la iubire şi dreptate, pentru ca viaţa să se îmbogăţească şi să se desăvîrşească fără contenire. Fie ca la „dreapta judecată“ să primim de la Domnul Hristos împărăţia cea veşnică a iubirii, dreptăţii şi bucuriei! (Matei 25, 31—46). 1 NICOLAE Mitropolitul Ardealului a Maslului Sf. Apostol ne spune să chemăm pe „preoţii Bise­ricii“ (Iac. 5, 14), întrucît prin Sf. Taină a Maslului se împărtă­şeşte nu numai tămăduirea de bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor, această Sf. Taină se poate săvîrşi nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei sănă­toşi şi nu numai odată, ci de mai multe ori. Ea se săvîrşeşte şi pentru cei ce au vreo boală sufletească sau sufăr urmările vreunei astfel de boli în viaţa lor. Pentru că cuvîntul „bolnav“ din textul clasic de la Iacov 5, 14 nu exprimă numai o boală tru­pească, ci în aceeaşi măsură şi o boală sufletească. Cu atît mai mult, cu cît aici este vorba şi despre „mîntuire“ şi despre „iertarea păcatelor“, alături de vindecarea de vreo boală trupească (ridicarea din pat). Cu toate că are aceste temeiuri în Sf. Scriptură, unii credincioşi creştini neagă Sf. Maslu caracterul de Taină Sfîntă şi îndreaptă împotriva lui urmă­toarele obiecţiuni (Le prezentăm după: Prof. Dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, p. 415—417): 1. Sf. Scriptură nu ne spune nicăiri că Sf. Maslu ar fi fost instituit de către Mîntuitorul ca Taină Sfîntă. De aceea, Sf. Maslu nu poate fi admis şi mai ales nu poate fi socotit ca Taină Sfîntă. Este adevărat că nu există în Sf. Scriptură măr­turii directe despre instituirea Sf. Maslu de către Domnul Iisus Hristos. într-adevăr, Sf. Scriptură nu ne aminteşte direct despre data şi împrejurările instituirii acestei Sf. Taine. Dar această instituire rezultă indirect şi cert din: a) faptul că această Sf. Taină a fost săvîrşită de către Sf. Apostoli, care au avut direct însărcinarea de a o săvîrşi chiar ei (Marcu 6, 12—13); b) faptul că a fost practicată încă pe vremea Sf. Apostoli, întrucît Sf. Apostol Iacob ne vorbeşte despre ea ca despre ceva existent şi cunoscut (Iacob 5, 14—15). Nu ne putem închipui că Sf. Apostoli ar fi orînduit de la sine o lucrare cu astfel de efecte şi nici că ar fi săvîrşit ceva ce n-ar fi avut temei în cuvintele Mîntuitorului sau în orînduirea aşezată de El. 2. Maslul n-a fost o Sf. Taină, ci numai o sim­plă ungere simbolică sau şi numai o punere a mîinilor de către Sf. Apostoli pe cei bolnavi spre a le împărtăşi acestora darurile vindecării pe care le aveau. De aceea, vindecările puteau fi săvîrşite şi fără untdelemn. Căci lucrul principal era rugă­ciunea. Untdelemnul putea fi folosit şi putea fi omis, pentru că vindecări s-au săvîrşit şi fără unt­delemn (Marcu 16, 18; F. Ap. 28, 8 ş. a.). (Continuare in 4) în- dreptatea

Next