Telegraful Român, 1976 (Anul 124, nr. 1-48)

1976-09-15 / nr. 35-36

ANUL 124 ABONAMENTUL: Pe un an: 25 lei Cont nr. 45.10.4.09.2 Nr. 35—36 Sibiu, 15 septembrie 1976 ! Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI ARTICOLELE ŞI CORESPONDENTA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cititorii din străinătate se pot abona prin ILEXIM — serviciul export-import presă — Calea Griviţei nr. 64—66, P.O.B. 2001 telex 011226 — Bucureşti. Obîrşia noastră daco-romană De la primele numere — anul 1853 — de cînd apare fără întrerupere „Telegraful Român", îndru­mat de marele vlădică Andreiu Şaguna, a luptat în coloanele sale, alături de cealaltă presă româ­nească a vremii, nu numai pentru dezrobirea popu­laţiei majoritare transilvănene româneşti de sub stăpînirea străină şi pentru Unirea cea mare cu România, ci şi pentru afirmarea obîrşiei noastre daco-romane, a romanităţii noastre pe acest pămînt de pe ambele versante ale Carpaţilor, leagăn de formare al poporului român. Ori de cîte ori, în decursul vremurilor, s-a încercat să se conteste formarea şi existenţa noastră aici, prin teorii false, „Telegraful Român" a luat atitudine împotriva denigrărilor şi mistificărilor. „Viguroasa rădăcină a romanităţii noastre", documenta recent cunoscutul istoric prof. univ. dr. docent Dumitru Tudor, nu poate fi contestată de nimeni, oricît ar încerca unii să tăgăduiască obîrşia noastră daco-romană prin falsificarea isto­riei care vorbeşte de 2000 de ani prin vestigii, prin urme de neşters pe pămîntul acesta strămoşesc, urme descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice şi al cercetărilor ştiinţifice." „Istoria patriei — accentua acelaşi istoric — pune în evidenţă, ca una din premizele de bază ale formării poporului român, procesul intens de romanizare în urma căruia străvechea Dacie s-a transformat pentru totdeauna într-un teritoriu de limbă şi cultură latină . ..“ Romanizarea Daciei — spun unii istorici de rea credinţă — s-ar fi făcut numai în regiunea din vecinătatea Dunării şi a afluenţilor ei şi numai cu elemente „străine" ... Aşadar, o romanizare cu caracter „restrîns", fără amestec cu elementul geto­­dacic. Că populaţia colonizată în Dacia nu s-ar fi putut acomoda pe acest teritoriu şi de aceea ar fi părăsit-o chiar înaintea retragerii administraţiei romane. Trebuie amintit ceea ce a scris istoricul antic Eutropius şi anume că „Traian, după ce a supus Dacia, a adus aici din toată lumea romană mul­ţimi nesfîrşite de oameni.. Un rol hotărîtor au jucat în procesul de roma­nizare şi trupele romane ocupante ale teritoriului Daciei, acele legiuni de trupe pedestre, de cavalerie şi de alte formaţiuni, cuprinzînd un număr de peste 70.000 de oameni care, în afară de paza pe care o exercitau, au construit drumuri şi poduri, iar „veteranii" după terminarea serviciului militar au rămas aici definitiv, căsătorindu-se cu femei dace, pecetluind astfel formarea poporului român. în felul acesta dacii s-au romanizat complet însuşin­­du-şi limba latină care stă şi la baza limbii noastre româneşti. Deci nu poate fi vorba de romanizarea Daciei cu elemente nelatine. Inscripţiile în piatră, tăbliţele cerate, diplomele militare etc., sunt mărturii auten­tice ca şi cele peste 2600 nume de familii păstrate de inscripţiile Daciei Felix. Ce să mai vorbim de oraşele mari din Dacia întemeiate de romani? Opt au primit rangul cel mai înalt de „colonia", trei pe cel de „munici­­pium", iar cinci din acestea avînd acelaşi statut italic, ceea ce adevereşte că aveau un puternic caracter roman. Şi ce să mai vorbim de numeroa­sele castre, castella, staţiuni vamale, tîrguri, sate, „vilae rusticae" cu nume romane de pe întreg cu­prinsul ţării noastre? Peste 3000 de inscripţii, cele mai numeroase în limba latină sînt de asemenea mărturii conclu­dente. Fără îndoială că înflorirea aşezărilor din Dacia se datoreşte tot romanizării. Marile amfiteatre, cum e cel de la Sarmisegetuza, apeductele şi ter­mele, alte construcţii, zidărie, ceramică, sculpturi în piatră, monede, toate au fost şi sunt romane. Datorită romanizării s-a dezvoltat şi activitatea economică, agricultura, zootehnia, exploatarea mi­nelor de aur din Transilvania, salinelor, carierelor de piatră şi marmură, aşa că sînt complet lipsite de temei ştiinţific şi afirmaţiile că stăpînirea romană în Dacia ar fi fost limitată în timp; că romanii ar fi fost tot gata de plecare, că ar fi staţionat aici numai 165 de ani, pînă la retragerea lui Aurelian — anul 271 — care de fapt a cuprins numai armata regulată şi administraţia. Adevărul istoric este că stăpînirea romană a continuat să-şi exercite funcţiunile în nordul Dunării pînă-n secolul al V-lea. Istoricul antic Procopius din Caesarea a arătat că romanii au păstrat în continuare însemnate capete de pod la nordul Dunării. Acest lucru mai este atestat de numeroasele cetăţi ocupate de garnizoanele romane pe întreg cuprinsul Daciei, aşa că procesul de romanizare a durat chiar 400 de ani, deoarece la finele secolului al V­­-lea, cînd slavii au pătruns pe aceste teritorii, întruchiparea daco-romană a fost definitivată, prin formarea poporului român, stăpîn pe acest pămînt. Indiscutabil că populaţia daco-romană şi pe urmă poporul român a fost capabil să se opună migratorilor, păstrîndu-şi etnicitatea şi să-şi con­solideze permanenţa pe acest pămînt. De fapt românii au şi alungat pe migratori care au plecat mai departe spre Occident. Amintind despre expediţia lui Scribonius Curio, un scriitor vechi nota: „Au venit pînă în Dacia, dar i-a înspăimîntat întunecimea codrilor“ („Dacia tenus venit, sed tenebras saltum expavit"), codrul reprezentînd un mare prieten şi aliat al poporului român în decursul zbuciumatei sale istorii. Toţi istoricii noştri în frunte cu marele Nicolae Iorga şi istoricii cinstiţi de peste hotare au scris pe baze de documente şi vestigii adevărul despre obîrşia noastră daco-romană. Vizitînd ţara noastră, Preşedintele Senegalului, D-l Leopold Sédar Senghor care, se ştie, este un mare cărturar şi mare poet de culoare, personali­tate politică deosebită care şi-a făcut studiile supe­rioare la Paris, în cuvîntul său rostit cu prilejul primirii înaltului titlu de „doctor honoris causa" al Universităţii din Bucureşti, a dat dovadă de o cunoaştere profundă a romanităţii noastre, cînd a remarcat echilibrul armonios între caracterul latin şi cel geto-dacic şi cînd a accentuat: „... lup­tele de eliberare naţională împotriva ocupaţiilor nelatine, ca şi luptele sociale împotriva structuri­lor feudale, au fost elementul indispensabil care i-a făcut pe români să aibă o conştiinţă mai clară a istoriei şi a originii lor latine. Continuitatea aces­tui caracter cultural de la colonizarea romană în Dacia a fost astfel pusă în evidenţă..., noua naţiune descoperea în trecut drepturile care i se refuzau ...“, dar care pînă la urmă au trebuit să i se recunoască. „Adevărul istoric este mai tare decit orice teorii false şi neîntemeiate. Prin geto-daci avem 3000 ani de existenţă. Prin romanizarea dacilor avem aproape 2000 ani, aniversare pe care poporul român o va prăznui cum se cuvine." Nicolae D. Găvozdea Cu privire la pocăinţă Cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos cuprinse în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie sînt cuvinte veşnice. El a zis: „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece“ (Matei 24, 35). Ele au însemnătate pentru toţi credincioşii din toate vremurile. Prin cuvintele Sale, păstrate în Sf. Evanghelie, Domnul Hristos ne vorbeşte şi nouă, aşa cum le-a vorbit celor ce au ascultat dumnezeiasca Sa învăţătură, cînd El a propovă­duit pe pămînt. Cînd ascultăm, cînd citim noi înşine sau cînd ne amintim de anumite cuvinte din cele rostite de Fiul lui Dumnezeu este bine ca pe acestea să le primim şi să le privim ca pe nişte cuvinte ce s-au spus şi pentru noi, ce s-au spus mai cu seamă pentru noi. Astfel, luînd aminte la cuvintele: „Nu ştiţi că în cele ale Părintelui meu se cădea ca eu să fiu?“, e bine să ne cercetăm în privinţa rîvnei noastre de a fi în cele ale lui Dumnezeu, de a împlini voia Lui, „precum în cer, aşa şi pe pă­mînt“. Cînd ne vin în minte cuvintele: „Se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“, e vremea să ne întrebăm: Oare sîntem noi cu destulă grijă ca să facem „toate cîte ni s-au poruncit nouă“? (Matei 28, 20). Nu cumva ne mulţumim numai cu dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, care, din cele poruncite de Lege, numai pe cele uşoare le împlineau, dînd zeciuială (chiar şi) „din izmă, din mărar şi din chimen“, trecînd însă cu vederea „părţile mai grele ale Legii. Judecata, mila şi credinţa“ (Matei 23, 23). Cîta vreme rămînem numai la cele din afară ale dreptăţii, numai la cele ce le văd oamenii, dreptatea noastră nu pri­soseşte mai mult decît cea a cărturarilor şi a fari­seilor şi, din această pricină, nici nu putem intra în împărăţia cerurilor (Matei 5, 20). Cu cît ne cercetăm mai bine în faţa sfintelor învăţături, date nouă de Mîntuitorul, cu atît ne dăm seama mai bine că „slugi netrebnice sîntem“ (Luca 17, 10) şi că nici măcar ceea ce ni s-a poruncit n-am împlinit. De aici conştiinţa că avem trebuinţă de pocăinţă. Dar ce este pocăinţa? La întrebarea aceasta ne răspunde Sf. Vasile cel Mare, spunîndu-ne că pocăinţa este aceea stare sufletească pe care o are cel ce poate spune cu Psalmistul: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar Legea Ta (Doamne) o iubesc" (Ps. 118, 63). Cel ce urgiseşte răul şi se lipeşte de ce e bine (Romani 12, 9), cel ce biruieşte răul cu binele (Romani 12, 21), cel ce se fereşte de rău şi face binele (Psalmul 33, 14), acela se pocăieşte cu adevărat. Unul ca acela împlineşte îndemnul Sf. Ioan Botezătorul, care nu spunea numai: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3, 2), ci adăuga: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă“ (Matei 3, 8). O bună lămu­rire cu privire la „roadele vrednice de pocăinţă“ ne-o dă Sf. Apostol Pavel, în Epistola către efe­­seni, unde, între altele, citim: „Cine a furat să nu mai fure, ci mai vîrtos să se ostenească lucrînd cu mîinile lui, lucru cinstit, ca să aibă să dea şi celui ce nu are“ (Efeseni 4, 28). Noi ne-am obişnuit cu gîndul că pocăinţa este părerea de rău pentru păcatele pe care le-am făcut — şi aşa este. In cuprinsul pocăinţei intră părerea de rău pentru ceea ce am făcut rău. Dar aceasta este numai o parte a pocăinţei. A-ţi părea rău pentru păcatele făcute înseamnă a privi doar spre trecut, spre trecutul care nu mai poate fi schimbat. Ori, se ştie că omul este îndreptat cu faţa spre viitor. A te pocăi cu faţa spre viitor înseamnă a dori şi a te strădui să faci cît mai mult bine, în prezent, ca să împlineşti —dacă s-ar putea — lipsurile de odinioară. Pocăinţa, înţeleasă numai ca părere de rău pentru relele de altă dată, nu e o pocăinţă deplină, pentru că ea ne încremeneşte în prezent, cu gîndul la o vreme care nu mai este (Continuare în pag. 4)

Next