Telegraful Român, 1977 (Anul 125, nr. 1-48)

1977-09-15 / nr. 35-36

Pag. 2 De vorbă cu credincioşii Despre sfinţi — Părinte, mi-aţi amintit despre sfinţi şi că ei înţeleg mai bine lucrurile cele despre Dumne­zeu. Cine sunt aceşti sfinţi? — Fiule, sfinţii sunt oameni ca şi noi, dar care cu dar de la Dumnezeu au dus o viaţă curată, unii dobîndind darul facerii de minuni. De ase­menea trupurile unora dintre ei au rămas nepu­trezite şi se arată făcătoare de minuni. Ei sunt ca un fel de fraţi mai mari, care ne ajută prin pilda vieţii şi rugăciunile lor, să mergem pe calea porun­cită nouă de Dumnezeu. Multe texte biblice vor­besc despre sfinţi şi puterea lor. Dacă luăm bine seama, observăm că nu toţi au acelaşi dar. — Aşa este, părinte, dar unii dintre noi spun că în Faptele Apostolilor 10 cu 26 se spune că Sf. Apostol Petru a ridicat pe sutaşul Corneliu, iar în Apocalipsă 19, 10 îngerul ridică pe Sf. Ioan Evanghelistul, care s-a aplecat înaintea lui. Deci, zic ei, numai lui Dumnezeu să ne închinăm. — Fiule, Sf. Apostol Petru din smerenie ridică pe Corneliu sutaşul pentru că adevărata închinare numai lui Dumnezeu o datorăm. Pe sfinţi îi cin­stim. Dacă vrei să te minunezi, mergi la unele biserici din ţara noastră şi vei vedea trupuri de sfinţi neputrezite, deşi sunt de sute de ani. La Iaşi, Cuvioasa Maica noastră Paraschi­va, la Bucureşti, Sf. Dimitrie Basarabov, la Suceava, Sf. loan cel Nou, iar la Argeş, Sf. Muceniţă Filofteia. — Mare minune este aceasta, părinte. — Mare, fiule, şi o poţi vedea şi tu şi alţii cu ochii. Mai mult, trebuie să ştii că Mîntuitorul ne învaţă să cinstim pe tot omul. Şi ce frumos este şi folositor, fiule, să cinsteşti pe oricine, căci tot omul este făptura lui Dumnezeu. Deci, dacă tre­buie să cinsteşti pe oricine, cu atît mai mult pe Sfinţi. Dar vedem pînă unde ajunge mintea noas­tră de multe ori. Că nici chiar pe Născătoarea de Dumnezeu nu o cinsteşte spunînd că este o femeie ca orice femeie. învăţătura Sfintei noastre Biserici socoteşte pe Maica Domnului cea mai sfîntă dintre toţi sfinţii. Pe ea a ales-o cerul, deci e aleasa cerului, nu e o femeie de rînd. Ea se roagă pentru noi şi e ascul­tată de către oricine. Ea a născut pe Dumnezeu. Din trupul ei s-a luat trupul lui Hristos-Domnul şi de la Duhul Sfînt. L-a crescut, l-a iubit, ca nimeni altul; toţi au fugit de lîngă cruce, a rămas numai ea, care cu adevărat îl iubea. Sfînta Scrip­tură o numeşte „Poarta Cerului“ (Facere 28, 17), o preamăreşte: „Femeie învăluită cu soarele, luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele pe cap“ (Apocalipsă 12, 1). Şi în alt loc zice: „împărăteasa stă de-a dreapta Ta îmbrăcată şi împodobită cu aur de afir“ (Ps. 44, 11). Vezi, fiule, ce frumos vorbeşte Sfînta Scriptură despre Maica Domnului. Sfînta noastră Biserică ne învaţă că ea a fost pururea Fecioară. „Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu“ (Isaia 7, 14). A rămas Fecioară în timpul naşterii. „înainte de a avea dureri ea a născut“ (Isaia 66, 7). Şi a rămas Fecioară după naştere. Şi a zis Domnul: „Poarta aceasta va ră­­mîne închisă şi nu se va deschide şi nici un om nu va intra prin dînsa, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat prin ea şi ea va fi închisă“ (Ezechil 44, 2). Deci, pe drept cuvînt, o preamărim în rugă­ciunile Sf. Liturghii: „Preacurata, Preasfînta, Prea­­binecuvîntata, Mărita Stăpîna noastră, de Dum­nezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria.“ — înţeleg, părinte, cinstea ce se cuvine Maicii Domnului. Dar azi, vorbind cu unii mi-au citit din Sfînta Scriptură că Mîntuitorul Iisus FIristos ar mai fi avut fraţi. Aşa scrie la Matei 12, 46; Marcu 6, 3; Luca 8, 19. — Este drept, fiule, că aşa scrie în Cartea Sfîntă despre fraţii Domnului. Dar trebuie să în­ţelegi cine sînt fraţii Domnului. La­ evrei, cuvîntul de frate avea un înţeles mai larg; nu numai cei de un tată şi de o mamă erau fraţi, ci fraţi se numeau şi rudele mai îndepărtate. Ascultă ce scrie Cartea Sfîntă: „Iar Avraam a zis către Lot să nu ne certăm că sîntem fraţi" (Facere 13, 8). Citeşte şi vezi că Lot era nepotul lui Avraam. Şi cu toate acestea se numesc fraţi. în alt loc se zice despre fiii lui Chiş că erau fraţi cu fiicele lui Eliazar (I Paralip. 23, 22). Cum să fie fraţi fiii lui Chiş cu fiicele lui Eliazar. Totuşi se numesc fraţi. Cred că înţelegi că pe vremea Mîntuitorului şi rudele mai îndepărtate se numeau fraţi. Apoi trebuie să iei seama că niciunde în Sfînta Scriptură fraţii Domnului nu sînt numiţi fiii Născătoarei de Dumnezeu. Aşa cum au vestit proorocii, Născătoarea nu a mai născut alţi copii. Ei sînt veri sau alte rude după trup, ale Mîntui­torului Hristos, fii ai unor rude ale Maicii Domnului. Noi rămînem deci la aceea ce ne învaţă Sfînta Scriptură şi Sfînta Biserică. Născătoarea de Dum­nezeu nu a avut alţi copii. La plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Unul născut Fiul Său, Unul născut din Femeie (Gal. 4, 4). Să rămînem dar în credinţa înaintaşilor noştri, să cistim pe cea mai cinstită decît Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decît Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvîntul l-a născut. Pr. I. Mihălţan TELEGRAFUL ROMAN Nr. 35—36 Pîinea noastră Sfînta Scriptură, în bogăţia sa de idei şi învă­ţături sfinte, nu putea să nu cuprindă şi elementul esenţial al vieţii trupeşti, de care însuşi Dumnezeu s-a îngrijit încă înainte de a-l crea pe om, „pîinea cea de toate zilele“. Desigur că în Sf. Scriptură, cuvîntul pîine are multe sensuri. Pentru evreii Vechiului Testament, pîinea era simbol al legăturii dintre Dumnezeu şi credincioşii Săi după învăţătura lor. De la Dumnezeu spre om pîinea este dar, iar de la om spre Dumnezeu pîinea este recunoştinţă. Prinosul de pîine şi vin făcut de împăratul Melchisedec lui Dumnezeu a fost inspirat de gîndul de recunoştinţă, iar pîinea de pîrgă făcea parte din prinosul adus la „Săr­bătoarea Săptămînilor". Omul credincios se simte în atenţia lui Dumnezeu; se întoarce deci către El prin prinosul adus ca jertfă Dătătorului a toate, în istoria revelaţiei, pîinea joacă un rol deose­bit. Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: „Şi vei pune pe masă pîinile punerii înainte.“ Pîinea deci este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu. Oamenii iubitori de Dumnezeu ştiau acest lucru şi de aceea ei şi-au arătat credinţa şi dragostea faţă de El prin pîine. Aşa a făcut Avram cînd a fost vizitat de cei trei tineri (Sfînta Treime) la stejarul Mamvri; el i-a întîmpinat cu pîîne şi vin. Jertfa pîinii era cea mai curată şi mai plăcută adusă lui Dumnezeu pentru că, în ea, se concentrează, se fructîfîcă darul lui Dumnezeu cu munca omului. Pîinea constituie substanţa jertfei zilnice pe care omul trebuie să o aducă lui Dumnezeu ca semn că fiecare zi o datorăm Lui şi că, din darul pri­mit, trebuie să dăm Aceluia de la care vine darul. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate.“ Din seara sfîntă a Cinei celei de Taină, pîinea capătă însă noi şi multiple înţelesuri. Ea nu mai rămîne îmbrăcată în haina simbolurilor, ci primeşte şi cununa supremă a transformării, a prefacerii în însuşi Trupul lui Iisus Hristos. Pîinea devine ast­fel element strict necesar nu numai vieţii noastre trupeşti, ci şi vieţii noastre sufleteşti, mîntuirii noastre — cea spre fiinţă, cea spre existenţă — „dă-ne-o nouă astăzi“. Metamorfoza pîinii repetă viaţa în toată com­plexitatea ei. Privind la bobul de grîu, la apa curată de izvor cu care se uneşte spre jertfă, ne gîndim la Cel din care răsar şi în care se varsă toate, ne gîndim la bucăţica de prescură învelită în pînza albă de in, cu care credincioşii noştri mai ales se îndreaptă de atîta timp spre altarul străbun, pentru înmulţirea pîinii, spre viaţă. Mîna lor este tremurîndă de truda zilnică, dar inima plină de nădejdi spirituale, pentru efectul împli­nirii darurilor, pentru împărtăşirea din propriul dar, pentru conlucrarea cu Pîinea Vieţii. Creştinul se urcă cu pîinea în mînă pe treptele vieţii veş­nice, a vieţii curate, ştiind că pîinea, pentru el, este izvor de tărie şi mîntuire. Pîinea este rugă­ciune, iar rugăciunea este pîine. Dumnezeu este iubire, este bunătate, lumină, dreptate, viaţă; prin pîinea pe care o cerem zi de zi de la El, cerem o picătură din aceste ne­preţuite daruri. Noi credem că pîinea este fructul dragostei dintre Dumnezeu, om şi natură şi de aceea Dumnezeu însuşi s-a lăsat nouă — spre unire cu El — sub forma pîinii. Aceasta este marele nostru favor, rezultat al dragostei divine faţă de propria-i creatură, de a se lăsa pe Sine creaturii spre curăţire, spre ridicare din păcat, spre îndumnezeire. După credinţa noastră, pîinea este loc de întîlnire a omului cu Dumnezeu însuşi. Pentru perpetuarea vieţii, omul trebuie să-şi îndrepte zilnic buzele spre bucăţica de pîine. Ea îi dă puteri pentru a doua zi, ea îi regenerează trupul. Cu atît mai necesară este împărtăşirea cu „Pîinea Vieţii“, cu lisus Hristos prin Sf. împăr­tăşanie, pentru a primi energia spirituală necesară urcării spre chipul „omului desăvîrşit“. Unirea directă cu Hristos-Domnul se poate face pe această cale a pîinii. Creştinul nu poate să trăiască fără lisus Hristos aşa cum trupul nu poate să trăiască fără pîine. Viaţa aceasta de unire cu Mîntuitorul Iisus Hristos este „pîinea“ zilnică a creştin­ului, este viaţa „în“ Hristos, de care Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte mereu în epistolele sale. Numai după o astfel de viaţă, hrănită în perma­nenţă cu „Pîinea Vieţii“, creştinul simte cu ade­vărat că nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el. Pentru creştin pîine mai înseamnă aducere aminte, pomenire, recunoştinţă, binecuvîntare. Pîinea este Patria, glia mumă. Pîine este zîmbetul şi lacrima noastră, pîine este sănătatea, copiii, pacea, iubirea, liniştea, rugăciunea fierbinte, glasul clopotului, munca, prietenia... „Că toată darea şi tot darul de sus este, pogorînd de la Tine, Părintele luminilor..." Tot ceea ce cerem şi tot ceea ce primim — chiar fără să cerem — este pîine, este dar spre viaţă. Chiar şi darurile coborîte asupra pămîntului şi asupra animalelor sînt date pentru om, din dra­goste pentru el, cununa întregii creaţiuni. Ce poate fi mai măreţ şi mai copleşitor decît să primeşti pe Cel Neîncăput, într-o fărîmă de pîine şi o picătură de vin, care nu mai este pîine şi nu mai este vin ci, prin rugăciunea preotului la Sf. Liturghie, şi binecuvîntarea Părintelui ceresc, sunt însuşi trupul şi sîngele Mîntuitorului Iisus Hristos. Diac. Simion Felecan Temeiuri ale învăţăturii noastre de credinţă Sfînta taină a Nunţii — „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvîntat, zicînd: fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul“ (Facere 1, 27—28). — „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu e bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el“ (Facere 2, 18). — „N-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie. Şi a zis: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amîndoi un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă. Ei i-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi s-o lase? El le-a zis: pentru învîrtoşarea inimii voastre, dar din început n-a fost aşa. Iar eu zic vouă, că oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvînt de desfrî­­nare, şi se va însura cu alta, săvîrşeşte adulter şi cine se va însura cu cea lăsată săvîrşeşte adulter (Matei 19, 4—9; Marcu 10, 11—14). — „Femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său, atît timp cît el trăieşte, iar dacă i-a murit bărbatul este dezlegată de legea bărba­tului. Deci trăindu-i bărbatul, se va numi adulter dacă va fi cu alt bărbat“ (Rom. 7, 2—3). — „Din cauza desfrînării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare să-şi aibă bărbatul său. Băr­batul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului... Celor ce sînt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămînă nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său, tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia... Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi femeia dacă are bărbat necredincios şi el voieşte să vieţuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necre­dincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7, 1—14). — „Te-ai legat cu femeie? nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie“ (I Cor. 7, 27—28). (Continuare in pag. 4)

Next