Telegraful Român, 1978 (Anul 126, nr. 1-48)

1978-09-15 / nr. 35-36

ANUL 126 Sibiu, 15 septembrie 1978 Nr. 35—36 Credința noastră 69. Biserica Ortodoxă Română (VI) Cu acest articol încheiem ciclul „Biserica Ortodoxă Română“. Vom găsi sintetizate aici momente esenţiale din viaţa noastră bise­ricească. Dobîndirea autocefaliei, înfiinţarea Patriarhiei Române, refacerea unităţii de cre­dinţă şi reorganizarea învăţămîntului teologic. Cu domnia lui Cuza Vodă se des­chide o nouă epocă în viaţa Bisericii din Principatele Române. S-au pus bazele unui Sinod al Bisericii Orto­doxe Române. A fost reorganizat în­­văţămîntul teologic. Au fost seculari­zate averile mănăstireşti. A fost in­trodusă limba română în toate mă­năstirile, iar unele schituri au fost transformate în parohii. Episcopii au fost numiţi prin decret. Se lupta pe toate căile pentru obţinerea indepen­denţei Bisericii, care a şi fost legife­rată la 3 decembrie 1864. In acest scop mitropolitul Nifon al Ungro- Vlahiei a fost numit Primat al Ro­mâniei. Astfel viaţa Bisericii a trecut prin diferite frământări şi abia în 1883 s-a recunoscut Autocefalia Bise­ricii Ortodoxe Române. Dintre conducătorii mai de seamă ai Bisericii în această epocă vom aminti pe episcopul Calinic cel Sfînt de la Cernica, episcopul Rîmnicului, care a avut o viaţă model pentru păstoriţii săi. A refăcut multe mănăs­tiri şi biserici. A fost iubitor de carte şi a donat tipografia lui oraşului Rm. Vîlcea. Contemporan cu Calinic a fost transilvăneanul Dionisie Romano, episcop la Buzău, om de carte, sub conducerea căruia, în timp ce era profesor la seminar, a văzut lumina tiparului primul ziar: „Vestitorul bi­sericesc“. A tipărit numeroase manuale didactice pentru învăţămîntul elemen­tar şi teologic. In Moldova scaunul mitropolitan a fost ocupat în această perioadă de Iosif Naniescu (1873—1902), care a terminat catedrala din Iaşi şi a cum­părat o clădire pentru Seminarul de la Socola. Un alt ierarh de seamă a fost Melchisedec Ştefănescu, fost pro­fesor, apoi episcop al Dunării de Jos şi al Romanului. A fost unul dintre cei mai de seamă clerici din secolul trecut. A scris numeroase manuale didactice şi mai ales lucrări de istorie care îşi păstrează valoarea pîrnă azi. Pentru bogata sa activitate, a fost ales membru activ al Academiei Ro­mâne. A murit în 1892. In Transilvania, dintre urmaşii marelui mitropolit Andrei Şaguna vom aminti pe Miron Romanul, care a purtat grijă şcolilor şi Bisericii în timpuri vitrege. A ridicat în 1896 o clădire pentru Tipografia care este folosită şi azi (Consistoriul mitropo­litan Sibiu). Urmaşul său, Ioan Me­­ţianu, a ridicat catedrala mitropoli­tană din­ Sibiu in numai patru ani (1902—1906). Această monumentală catedrală a fost construită cu un fond creat în acest scop din timpul lui Şaguna, la care se adaugă marea dragoste şi jertfelnicie a românilor, care au dorit să aibă și ei biserică în cetate. Tot în timpul lui a fost ridicată actuala clădire a Institutului Teologic, care şi-a Înnoit catedrele cu o seamă de profesori destoinici cu un însemnat rol în istoria culturii noastre: Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir ş. a., toţi participanţi la Unirea din 1 Decembrie 1918. După unirea realizată la 1 De­cembrie 1918 scaunul de Mitropolit Primat al României a fost ocupat de Miron Cristea, cel care participase la măreţul act de la Alba lulia şi făcuse parte din delegaţia trimisă la Bucu­reşti pentru a prezenta actul Unirii Transilvaniei cu România. S-a trecut la organizarea Bisericii, alcătuindu-se un singur Sinod la Bucureşti din care făceau parte şi ierarhii din Transil­vania. S-a întemeiat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgată în 1923. La baza acestui Statut a stat Statutul şagunian. Tot în anul 1923 Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. In 1927 a fost semnat de rege Concordatul cu Vati­canul, care punea în inferioritate Bi­serica Ortodoxă Română. Despre a­­cest Concordat s-a aflat mai tîrziu şi a fost combătut cu vehemenţă ca şi Legea Cultelor, apărută tot atunci, de către mitropolitul Ardealului, Ni­colae Bălan. Miron Cristea a trecut la cele veşnice în 1939, fiind urmat de Nicodim Munteanu, pînă atunci mitropolit al Moldovei, un mare căr­turar, traducător al Bibliei în româ­neşte. După realizarea Unirii de la 1 De­cembrie 1918 a început reorganizarea Bisericii noastre pe toate planurile. Intre ierarhii de seamă se numără Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealu­lui, Nicolae Ivan, episcopul Clujului. (Continuare în pag. a 4-a) ÎN CAPITALA ŢARII. O nouă şi prestigioasă instituţie de cultură — Muzeul colecţiilor de artă S-a petrecut recent la Bucu­reşti un eveniment care a fost primit cu o bucurie unanimă. S-a inaugurat, de către Pre­şedintele Nicolae Ceauşescu, „Muzeul colecţiilor de artă“, într-o clădire de pe Calea Vic­toriei, care evocă prin stilul său arhitectural Bucureştiul ce­lei de a doua jumătăţi a seco­lului trecut. Sînt reunite aici colecţii de o inestimabilă va­loare, dintre care amintim: co­lecţia „Elena şi Anastase Simu“ cuprinzînd lucrări ale pictori­lor de la 1848 şi ale cîtorva artişti de la începutul perioa­dei moderne (C. D. Rosenthal, C. Lecca, Sava Henţia, N. Ver­mont, H. Strîmbu, etc.); colec­ţiile „K. H. Zambaccian“, „Acad. George Oprescu“, „Ele­na şi dr. Iosif N. Dona“, „Eli­­sabeta şi Moise Weinberg“, „Victor Eftimiu“, care cuprind un larg evantai al unor capod­opere create de Grigorescu, An­­dreescu, Luchian, Petraşcu, Pal­­lady, Tonitza, Steriade, Dărăs­­cu, Şirato, Lucian Grigorescu, Ciucurencu, Ţuculescu, Baba; colecţiile „Alexandru Phoebus“, „Iosif Ker“, „Serafima şi Gh. Răut“, care s-au structurat în jurul creaţiei cite unui artist; colecţia „Garabet Avakian“, care cuprinde valori ale artei folclorice româneşti şi colecţii­le „Beatrice şi Grandt Ava­kian“, „Marcu Beza şi soţii Hortensia şi Vasile George Be­za“, care însumează numeroase piese ale artei orientale şi ex­trem orientale. Clădirea dispune de spaţii care vor cuprinde cu timpul şi pe alţi colecţionari contempo­rani. Pentru noi şi pentru ge­neraţiile care vor veni, acest prestigios aşezământ va fi un centru viu de educaţie şi înăl­ţare spirituală. LA SIBIU: Al III-lea Colocviu româno-american de istorie Oraşul de pe malul Cibinu­­lui a găzduit între 30 aug.—4 sept. a. c. al III-lea Colocviu româno-american de istorie, desfăşurat sub genericul „60 de ani de la formarea statului na­ţional unitar român“. La aceas­tă importantă reuniune, care urmează celor de la Colorado (S. U. A.) şi Suceava, au parti­cipat cunoscuţi istorici români şi americani. între comunicările înscrise în program amintim: „Lupta po­porului român pentru formarea statului naţional unitar“ (acad. prof. Ştefan Pascu); „1918 — consideraţii contemporane“ (St. Fischer-Galaţi din S. U. A.); „Naţionalităţile conlocuitoare şi actul unirii: rezolvarea pro­blemei naţionale în România socialistă“ (Carol Gölner, Ko­vács József); „Relaţiile econo­mice americane cu România după 1918“ (Robert Forrest — S. U. A.); „Recunoaşterea inter­naţională a dreptului poporu­lui român la unitatea sa sta­tală, pentru crearea statului na­ţional unitar român“ (Florin Constantin, Al. Bolintineanu), etc. DE PE PLAIURILE ŢĂRII Sărbătoare în Mărginimea Sibiului „La cîteva ceasuri de Sibiu — măr­turisea marele nostru istoric Nicolae Iorga în anul 1902 — se află, într-o frumoasă cîmpie, în vederea munţi­lor, bogatul sat Săliştea, cu desăvîr­­şire românesc. E una din cele mai frumoase înfăţişări ale vieţii poporu­lui nostru de la ţară. Case bine ţinute, curţi îmbelşugate de toată bogăţia gospodarului bun de la ţară, oameni isteţi, sprinteni ... porturi frumoase şi simple, care îmbracă atît de bine această sănătate mîndră şi aleasă. Cine vede învîrtindu-se cu toată orînduiala timpurilor înţelepte, hora săliştenilor, îşi întăreşte cre­dinţa că în poporul nostru ... se află un fel de iscusinţă în alegerea podoabei, de măsură subţire cu miş­cări şi vorbe.“ Săliştea este un „eşantion de viaţă românească ce durează din eternitate şi duce la eternitate“. Realizările ei de prestigiu şi capacitatea de creaţie a locuitorilor ei au ridicat-o de-a lun­gul timpurilor la rangul de centru al vieţii româneşti din acest ţinut, în perioada în care, în Transilvania, naţiunea românească, autohtonă şi majoritară, era frustată de drepturi politice, Săliştea „a fost unul din locurile cele mai active în care a continuat să funcţioneze, în compo­nentele sale esenţiale, mecanismul vieţii naţionale al cărui spirit de continui­tate n-a putut fi niciodată înfrînt de asupritori.“ Nominalizată, Săliştea, satul cel mare al românilor (magna villa valachicalis) apare atestată în documente pentru prima dată în anul 1354. După întemeierea Ţării Româ­neşti şi mai ales pe timpul lui Vlaicu Vodă, Săliştea împreună cu alte pa­tru sate româneşti (Galeş, Vale, Ca­­cova şi Sibiel) au trecut sub suzera­nitatea românească, ele constituind nucleul unei autonomii de sate ro­mâneşti care, indiferent de regimul lor ulterior, au rămas întotdeauna în relaţie economică şi politică directă cu Ţara Românească. Pe lîngă Sălişte, Galeş, Vale, Cacova şi Sibiel, Mircea cel Bătrîn, în timpul domniei sale, obţine şi satele Tilişca, Săcel, Amnaş şi Aciliu, formîndu-se aici, în „Măr­­ginime“ o zonă care a reuşit să sin­­tetizeze, cel mai bine, caracteristicile culturii materiale şi spirituale ale poporului, un focar de iradiere şi de menţinere peste veacuri a fiinţei na­ţionale, a specificului ei, începînd cu anul 1469, cînd scau­nul de Sălişte este predat de către regatul maghiar „Universităţii Săseşti“, Săliştea devine scaun filial al Sibiu­lui. Din acea vreme, peste instituţia cnezială românească de tradiţie băş­tinaşă, s-a suprapus modul de orga­nizare german. Săliştea centru al ţi­nutului, ducatului şi al scaunului, a avut întotdeauna conducători ataşaţi ţărănimii, care nu au încetat nicio­dată să lupte pentru păstrarea drep­tului românesc (ius valachicum), con­tribuind la întărirea legăturilor eco­nomice, politice şi culturale ale ro­mânilor ardeleni cu cei de dincolo de Carpaţi. Istoria acestor locuri a dovedit, aşa cum arată Ion Moga, trăinicia de neînvins a acestor grii­(Continuare în pag. a 4-a)

Next