Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-11-01 / nr. 41-42

ANUL 127 Sibiu, 1 noiembrie 1979 Nr. 41—42 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI Temeiuri ale învăţăturii noastre de credinţă Sensul vieţii creştine: Creşterea necontenită in viata în Hristos Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a mîntuit numai prin jertfa Sa pe cruce din robia păcatului, ci s-a făcut şi izvorul vieţii celei noi în toţi cei care s-au botezat şi au pri­mit harul Sfintelor Taine, prin care ne unim prin Duhul Sfînt cu Hris­tos şi cu trupul Său care este Bi­serica, devenind mădulare ale trupu­lui Său şi „un singur trup" (Gal. 3, 28; I Cor. lCh 17, 12—27). Viaţa cea nouă în Mîntuitorul Hristos are două aspecte insepara­bile: un aspect sacramental-haric, a­­dică unirea noastră cu Hristos prin harul Sfintelor Taine prin care Hris­­tos-Domnul devine „viaţa noastră" (Col. 3, 4) şi un aspect moral, de creştere necontenită în viaţa în Hris­tos, prin împlinirea poruncilor şi dezvoltarea germenilor vieţii celei noi „pînă la starea de bărbat desăvîr­­şit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Sub aspect sacramental, viaţa în Hristos îşi are începutul şi temelia ei în Sfînta Taină a Botezului, se de­­săvîrşeşte prin harul celorlalte Sfin­te Taine şi se dezvoltă apoi necon­tenit în viaţa noastră pămîntească, atingîndu-şi desăvîrşirea în viaţa vii­toare. „Viaţa în Hristos încolţeşte (germinează) în lumea aceasta şi îşi are începutul aici pe pămînt, dar nu atinge desăvîrşirea decît în cealaltă lume. Cu ajutorul Sfintelor Taine ne naştem la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip strălucit cu în­suşi Mîntuitorul nostru" (N. Caba­­sila). „Au nu ştiţi că toţi cîţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoi­rea vieţii. Căci dacă am crescut îm­preună cu El prin asemănarea mor­ţii Lui, atunci vom fi părtaşi ai învierii Lui" (Rom. 6, 3—5). „De nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele lui, nu veţi avea viaţă în voi... Cel ce mă­nîncă trupul meu şi bea sîngele meu rămîne întru mine şi eu întru el" (Ioan 6, 53—56). Sub aspect moral, viaţa noastră în Hristos este un proces şi un urcuş nesfîrşit de creştere în virtute, în dragoste şi luminare, de a umbla şi vieţui aşa cum a umblat şi trăit Ii­sus Hristos, în conformitate cu darul sfinţeniei şi purităţii primite la Bo­tez, trecînd de la starea de pruncie duhovnicească „la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătă­ţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). „Pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate cîte a trecut El, să răbdăm şi să suferim şi noi cîte a răbdat şi suferit El“ (N. Cabasila). „Cine zice că rămîne în el, dator este precum acela a umblat şi el aşa să umble" (I­­oan, 2, 6). „Cel ce mă iubeşte pe mine va păzi poruncile mele şi va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi pe el şi mă voi arăta lui" (Ioan 14, 31). „Să creştem întru toate în El, care este capul Hristos. Din El tot trupul bine alcătuit şi bine închegat, prin toate legăturile care-i dau tărie, îşi săvîrşeşte creş­terea, potrivit lucrării măsurate fie­căruia din mădulare şi se zideşte în­tru dragoste" (Ef. 4, 15—16). Trecerea de la starea de pruncie duhovnicească şi creşterea pînă la statura desăvîrşirii lui Hristos nu se face automat prin simpla primire a harului Sf. Taine, ci numai prin îm­plinirea statornică a poruncilor, prin care credinciosul se consolidează în virtute şi simte tot mai mult pre­zenţa harică activă a lui Hristos în el. „Domnul este ascuns în porun­cile Sale. Şi cei ce-l caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor... chiar de la Botez ni s-a dăruit ha­rul desăvîrşit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile pe măsura neîmplinirii e luat în stă­­pînire de păcat care nu e al lui Adam, ci al acelui ce a nesocotit poruncile, întrucît luînd puterea lu­crării, nu săvîrşeşte lucru. Drept ace­ea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pen­tru care ai luat puterea şi te pre­găteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieşte întru tine" (Marcu As­cetul). Etapele creşterii în viaţa în Hris­tos. Viaţa cea nouă în Hristos cu­noaşte trei etape: starea de prun­cie, de bărbăţie duhovnicească şi de­săvîrşirea deplină în viaţa de din­colo, în fiecare etapă Hristos-Dom­­nul făcîndu-şi cunoscută prezenţa pe măsura împlinirii poruncilor şi pro­gresului nostru în sfinţenia şi desă­vîrşirea Sa morală. a) Pruncia duhovnicească e starea creştinului după Botez, care nu şi-a cîştigat încă statornicia în virtute prin împlinirea poruncilor, trebuind să se străduiască necontenit pentru păstrarea purităţii sacramentale şi a nu mai cădea în păcat. „Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii" (Ef. 4, 14). „Dacă (prin Botez) aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pămînt" (Col. 3, 1-2). ( b) Bărbăţia duhovnicească este re­zultatul consolidării în virtute al ur­cuşului sau creşterii duhovniceşti în sfinţenia lui Hristos care nu se ter­mină niciodată în viaţa aceasta. „Pî­nă vom ajunge toţi la unitatea cre­dinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului de­săvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). „Nu că am şi luat răsplata, ori că sînt desăvîr­şit ... Eu încă nu socotesc să o fi cucerit. Dar una fac: uitînd cele ce sînt în urma mea şi tinzînd la cele dinainte, alerg la ţintă, la răs­plata dumnezeieştii chemări de sus, întru Iisus Hristos. Aşa­dar, cît, sîntem desăvîrşiţi, aceasta să gîn­­dim" (Fii. 3, 12—14). Scopul Bise­ricii este „desăvîrşirea sfinţilor" (Ef. 4, 13) şi „să înfăţişeze pe tot omul desăvîrşit în Hristos Iisus" (Col. 1, 28). c) Desăvîrşirea după har este treapta ultimă a vieţii noastre în Hristos, la care ajung drepţii în via­ţa de dincolo. „Dar cînd va veni ce­ea ce e desăvîrşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa" (I Cor. 13, 10). „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la ini­ma omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-l iu­besc pe El“ (I Cor. 2, 9). „După această viaţă noi vom înceta de a lucra virtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrîndu-se în­­dumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumne­­zeirii în noi fiind mai presus de fire, este fără hotar" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Pr. prof. Dr. Ioan I. Ică Pîine pentru suflet Lumesc şi duhovnicesc în activitatea preotului Explicînd învăţătura creştină des­pre lume şi viaţă unei străbunici, aceasta mi-a istorisit următoarea în­­tîmplare: „Cînd eram mică am greşit ceva înaintea părinţilor care m-au certat şi mi-au spus să merg în lu­me. Am pornit de acasă, prin gră­dină, pînă am ajuns la o apă şi am început să plîng pe marginea rîului. Venind un om, l-am întrebat: unde e lumea, Domnule? şi am început să-i spun cele întîmplate. Omul mi-a răspuns: Du-te acasă copilă şi te roagă să te ierte. Lumea este pen­tru tine acasă, între ai tăi, lîngă pă­rinţi şi lîngă fraţi". De atunci îmi stăruie mereu în minte întrebarea: Ce este lumea, un­de este şi cum să o privim şi să trăm în ea ca să fim mulţumiţi? Auzim uneori pe anumiţi creştini spu­nînd: „Eu nu sînt din lume. Lu­mea e plină de păcate, de aceea am plecat din lume şi nu mai vreau să am nimic lumesc în mine. Şi de aici o seamă de acuze împotriva lumii, izolare de tot ceea ce este din lume şi chiar neîmplinire a unor datorii faţă de oameni şi de societate. Asemenea creştini se simt mai pre­sus de lume, dezlegaţi de datoriile faţă de ea. Ei socotesc că lumea este de la cel rău şi că slujirea ei este în contradicţie cu voia lui Dum­nezeu. Uneori aduc în susţinerea pă­rerii lor anumite texte biblice. După ei lumea este o „iluzie", o „părere" faţă de care se simt scutiţi fiindcă se consideră mîntuiţi. Pe unul chiar l-am auzit spunînd cuvintele rostite de Iisus înaintea lui Pilat: „împă­răţia mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36). El însă uitase alte cuvinte din Sfînta Scriptură în care citim: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş­nică" (loan 3, 17). întîlnim însă şi altfel de credin­cioşi pentru care lumea e totul şi nimic in afară de ea. Ei consideră lumea ca un „mormînt" care înghi­te pe om cu totul, îl reduce pe om la limitele şi poftele ei lumeşti şi paralizează orice gînd şi dorinţă mai înaltă. Dacă pentru credincioşii de rînd se pun­e asemenea întrebări şi unii op­tează pentru un stil sau altul de viaţă — lumesc sau duhovnicesc — pentru un slujitor al altarului o asemenea problemă este de şi mai Părintele VASILE (Continuare în pag. a 2-a) . NICOLAE BĂLCESCU, purtătorul de idealuri Militantul de prestigiu pentru li­bertatea şi unitatea poporului ro­mân, Nicolae Bălcescu, s-a născut în Bucureşti, în Mahalaua Boteanului nr. 686, la 29 iunie 1819, fiind al doilea fiu al lui Barbu Bălcescu şi al Zincăi. Părintele său era mic bo­ier, cu rang de pitar, şi avea o moşie în Prahova, iar alta din par­tea soţiei, la Bălceşti, în Argeş. începutul de veac în care şi-a trăit copilăria a fost plin de clocot re­voluţionar. Una după alta s-au de­clanşat răzvrătiri izolate, la sate şi oraşe. Din aceste scîntei s-a aprins vîlvătaia din anul 1821, care a cu­prins Ţara Românească de-a lungul şi de-a latul. La chemarea lui Tudor Vladimi­­rescu, poporul s-a ridicat atunci la luptă pentru a sfărîma relaţiile de producţie feudale şi pentru a înlă­tura dominaţia otomană. Astfel, re­voluţia din 1821 a constituit înce­putul marii lupte a poporului pentru doborîrea regimului stăpînilor de pă­mînt şi pentru cucerirea libertăţii na­ţionale. După înăbuşirea revoluţiei de că­tre armata otomană, chemată în aju­tor de gruparea boierimii trădătoare, situaţia poporului s-a înrăutăţit. Domnitorii pămînteni, reinstauraţi de sultan în 1822, au apărat interese­le boierimii, care a continuat să ex­ploateze ţărănimea. Din această cauză, iureşul mase­lor din 1821 n-a luat sfîrşit odată cu uciderea mişelească a lui Tudor Vladimirescu. Ţărănimea şi-a mani­festat împotrivirea prin tot felul de forme: nesupunerea la clacă, părăsi­rea în masă a moşiilor boiereşti etc. Unii dintre foştii participanţi la re­voluţie, se constituie în cete, apucă potecile codrilor, devenind haiduci. Acest climat viforos îşi va pune pecetea asupra evoluţiei şi conştiin­ţei viitorului revoluţionar-democrat. Ajuns la vîrsta şcolară, el a început să înveţe acasă cu un arhimandrit grec. In 1832, odrasla pitarului Bar­bu se afla pe băncile Colegiului Sf. Sava. O mare înrîurire asupra sa s­au al poporului român avut-o unii dintre profesorii lui, care nutreau idei înaintate, democratice şi patriotice. Printre aceştia se afla profesorul Vaillant, francez emigrat pe pămîntul românesc, propagator al ideilor egalitare ale Revoluţiei fran­ceze. In anii de studii, tînărul Bălcescu dovedea o predilecţie deosebită pen­tru studiile istorice, şi mai ales pen­tru studiul istoriei naţionale. De timpuriu, el s-a aplecat asupra unor cronici muntene inedite, precum şi a altor­­ scrieri despre istoria noastră. Cu timpul, studiosul elev şi-a lăr­git preocupările, citind „tot ce putuse găsi pe ici, pe acolea, despre istoria noastră naţională", dar mai ales prin „studiul documentelor". Concomitent citea cu atenţie şi nesaţ lucrările istoricilor antici greci şi romani: Plu­­tarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, pre­cum şi lucrări istorice mai noi. Ca urmare,­­ încă „de pe atunci trebuie să fi încolţit în mintea lui ideea" că „istoria poate fi o armă de luptă", idee pe care, atît el şi Mihail Kogălniceanu, după cum şi întreaga generaţie paşoptistă, o vor folosi ca atare. După terminarea şcolii, el se gîn­­dea să-şi continue studiile la Paris, dar mama sa, rămasă văduvă şi strîmtorată materialiceşte, nu i-a pu­tut îndeplini această dorinţă. La vîrsta de 19 ani, Bălcescu a intrat în ^armată cu gradul de jun­­căr, pregătindu-se să devină ofiţer, aşa cum făcuseră şi alţi tineri pro- 8re­i?­'- A1-6­1*3 apreciau că armata naţională, creată prin Regulamentul Organic, era instituţia pe care urmau sa se sprijine în lupta lor pentru dobîndirea libertăţii naţionale. Pe tim­pul şcolarităţii, Bălcescu îşi petre­cea timpul liber fie citind lucrările autorilor clasici şi continuîndu-şi stu­diile istorice, fie ocupîndu-se de edu­caţia patriotică a soldaţilor. El a luat iniţiativa­­deschiderii unei şcoli „pen­tru învăţătura militarilor de rangu­ Prof. Petre I. Dan (Continuare în pag. a 4-a)

Next