Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)
1979-11-01 / nr. 41-42
ANUL 127 Sibiu, 1 noiembrie 1979 Nr. 41—42 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI Temeiuri ale învăţăturii noastre de credinţă Sensul vieţii creştine: Creşterea necontenită in viata în Hristos Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a mîntuit numai prin jertfa Sa pe cruce din robia păcatului, ci s-a făcut şi izvorul vieţii celei noi în toţi cei care s-au botezat şi au primit harul Sfintelor Taine, prin care ne unim prin Duhul Sfînt cu Hristos şi cu trupul Său care este Biserica, devenind mădulare ale trupului Său şi „un singur trup" (Gal. 3, 28; I Cor. lCh 17, 12—27). Viaţa cea nouă în Mîntuitorul Hristos are două aspecte inseparabile: un aspect sacramental-haric, adică unirea noastră cu Hristos prin harul Sfintelor Taine prin care Hristos-Domnul devine „viaţa noastră" (Col. 3, 4) şi un aspect moral, de creştere necontenită în viaţa în Hristos, prin împlinirea poruncilor şi dezvoltarea germenilor vieţii celei noi „pînă la starea de bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Sub aspect sacramental, viaţa în Hristos îşi are începutul şi temelia ei în Sfînta Taină a Botezului, se desăvîrşeşte prin harul celorlalte Sfinte Taine şi se dezvoltă apoi necontenit în viaţa noastră pămîntească, atingîndu-şi desăvîrşirea în viaţa viitoare. „Viaţa în Hristos încolţeşte (germinează) în lumea aceasta şi îşi are începutul aici pe pămînt, dar nu atinge desăvîrşirea decît în cealaltă lume. Cu ajutorul Sfintelor Taine ne naştem la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip strălucit cu însuşi Mîntuitorul nostru" (N. Cabasila). „Au nu ştiţi că toţi cîţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii. Căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi ai învierii Lui" (Rom. 6, 3—5). „De nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele lui, nu veţi avea viaţă în voi... Cel ce mănîncă trupul meu şi bea sîngele meu rămîne întru mine şi eu întru el" (Ioan 6, 53—56). Sub aspect moral, viaţa noastră în Hristos este un proces şi un urcuş nesfîrşit de creştere în virtute, în dragoste şi luminare, de a umbla şi vieţui aşa cum a umblat şi trăit Iisus Hristos, în conformitate cu darul sfinţeniei şi purităţii primite la Botez, trecînd de la starea de pruncie duhovnicească „la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). „Pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate cîte a trecut El, să răbdăm şi să suferim şi noi cîte a răbdat şi suferit El“ (N. Cabasila). „Cine zice că rămîne în el, dator este precum acela a umblat şi el aşa să umble" (Ioan, 2, 6). „Cel ce mă iubeşte pe mine va păzi poruncile mele şi va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi pe el şi mă voi arăta lui" (Ioan 14, 31). „Să creştem întru toate în El, care este capul Hristos. Din El tot trupul bine alcătuit şi bine închegat, prin toate legăturile care-i dau tărie, îşi săvîrşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste" (Ef. 4, 15—16). Trecerea de la starea de pruncie duhovnicească şi creşterea pînă la statura desăvîrşirii lui Hristos nu se face automat prin simpla primire a harului Sf. Taine, ci numai prin împlinirea statornică a poruncilor, prin care credinciosul se consolidează în virtute şi simte tot mai mult prezenţa harică activă a lui Hristos în el. „Domnul este ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-l caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor... chiar de la Botez ni s-a dăruit harul desăvîrşit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile pe măsura neîmplinirii e luat în stăpînire de păcat care nu e al lui Adam, ci al acelui ce a nesocotit poruncile, întrucît luînd puterea lucrării, nu săvîrşeşte lucru. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieşte întru tine" (Marcu Ascetul). Etapele creşterii în viaţa în Hristos. Viaţa cea nouă în Hristos cunoaşte trei etape: starea de pruncie, de bărbăţie duhovnicească şi desăvîrşirea deplină în viaţa de dincolo, în fiecare etapă Hristos-Domnul făcîndu-şi cunoscută prezenţa pe măsura împlinirii poruncilor şi progresului nostru în sfinţenia şi desăvîrşirea Sa morală. a) Pruncia duhovnicească e starea creştinului după Botez, care nu şi-a cîştigat încă statornicia în virtute prin împlinirea poruncilor, trebuind să se străduiască necontenit pentru păstrarea purităţii sacramentale şi a nu mai cădea în păcat. „Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii" (Ef. 4, 14). „Dacă (prin Botez) aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pămînt" (Col. 3, 1-2). ( b) Bărbăţia duhovnicească este rezultatul consolidării în virtute al urcuşului sau creşterii duhovniceşti în sfinţenia lui Hristos care nu se termină niciodată în viaţa aceasta. „Pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). „Nu că am şi luat răsplata, ori că sînt desăvîrşit ... Eu încă nu socotesc să o fi cucerit. Dar una fac: uitînd cele ce sînt în urma mea şi tinzînd la cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata dumnezeieştii chemări de sus, întru Iisus Hristos. Aşadar, cît, sîntem desăvîrşiţi, aceasta să gîndim" (Fii. 3, 12—14). Scopul Bisericii este „desăvîrşirea sfinţilor" (Ef. 4, 13) şi „să înfăţişeze pe tot omul desăvîrşit în Hristos Iisus" (Col. 1, 28). c) Desăvîrşirea după har este treapta ultimă a vieţii noastre în Hristos, la care ajung drepţii în viaţa de dincolo. „Dar cînd va veni ceea ce e desăvîrşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa" (I Cor. 13, 10). „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El“ (I Cor. 2, 9). „După această viaţă noi vom înceta de a lucra virtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrîndu-se îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi fiind mai presus de fire, este fără hotar" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Pr. prof. Dr. Ioan I. Ică Pîine pentru suflet Lumesc şi duhovnicesc în activitatea preotului Explicînd învăţătura creştină despre lume şi viaţă unei străbunici, aceasta mi-a istorisit următoarea întîmplare: „Cînd eram mică am greşit ceva înaintea părinţilor care m-au certat şi mi-au spus să merg în lume. Am pornit de acasă, prin grădină, pînă am ajuns la o apă şi am început să plîng pe marginea rîului. Venind un om, l-am întrebat: unde e lumea, Domnule? şi am început să-i spun cele întîmplate. Omul mi-a răspuns: Du-te acasă copilă şi te roagă să te ierte. Lumea este pentru tine acasă, între ai tăi, lîngă părinţi şi lîngă fraţi". De atunci îmi stăruie mereu în minte întrebarea: Ce este lumea, unde este şi cum să o privim şi să trăm în ea ca să fim mulţumiţi? Auzim uneori pe anumiţi creştini spunînd: „Eu nu sînt din lume. Lumea e plină de păcate, de aceea am plecat din lume şi nu mai vreau să am nimic lumesc în mine. Şi de aici o seamă de acuze împotriva lumii, izolare de tot ceea ce este din lume şi chiar neîmplinire a unor datorii faţă de oameni şi de societate. Asemenea creştini se simt mai presus de lume, dezlegaţi de datoriile faţă de ea. Ei socotesc că lumea este de la cel rău şi că slujirea ei este în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Uneori aduc în susţinerea părerii lor anumite texte biblice. După ei lumea este o „iluzie", o „părere" faţă de care se simt scutiţi fiindcă se consideră mîntuiţi. Pe unul chiar l-am auzit spunînd cuvintele rostite de Iisus înaintea lui Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36). El însă uitase alte cuvinte din Sfînta Scriptură în care citim: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (loan 3, 17). întîlnim însă şi altfel de credincioşi pentru care lumea e totul şi nimic in afară de ea. Ei consideră lumea ca un „mormînt" care înghite pe om cu totul, îl reduce pe om la limitele şi poftele ei lumeşti şi paralizează orice gînd şi dorinţă mai înaltă. Dacă pentru credincioşii de rînd se pune asemenea întrebări şi unii optează pentru un stil sau altul de viaţă — lumesc sau duhovnicesc — pentru un slujitor al altarului o asemenea problemă este de şi mai Părintele VASILE (Continuare în pag. a 2-a) . NICOLAE BĂLCESCU, purtătorul de idealuri Militantul de prestigiu pentru libertatea şi unitatea poporului român, Nicolae Bălcescu, s-a născut în Bucureşti, în Mahalaua Boteanului nr. 686, la 29 iunie 1819, fiind al doilea fiu al lui Barbu Bălcescu şi al Zincăi. Părintele său era mic boier, cu rang de pitar, şi avea o moşie în Prahova, iar alta din partea soţiei, la Bălceşti, în Argeş. începutul de veac în care şi-a trăit copilăria a fost plin de clocot revoluţionar. Una după alta s-au declanşat răzvrătiri izolate, la sate şi oraşe. Din aceste scîntei s-a aprins vîlvătaia din anul 1821, care a cuprins Ţara Românească de-a lungul şi de-a latul. La chemarea lui Tudor Vladimirescu, poporul s-a ridicat atunci la luptă pentru a sfărîma relaţiile de producţie feudale şi pentru a înlătura dominaţia otomană. Astfel, revoluţia din 1821 a constituit începutul marii lupte a poporului pentru doborîrea regimului stăpînilor de pămînt şi pentru cucerirea libertăţii naţionale. După înăbuşirea revoluţiei de către armata otomană, chemată în ajutor de gruparea boierimii trădătoare, situaţia poporului s-a înrăutăţit. Domnitorii pămînteni, reinstauraţi de sultan în 1822, au apărat interesele boierimii, care a continuat să exploateze ţărănimea. Din această cauză, iureşul maselor din 1821 n-a luat sfîrşit odată cu uciderea mişelească a lui Tudor Vladimirescu. Ţărănimea şi-a manifestat împotrivirea prin tot felul de forme: nesupunerea la clacă, părăsirea în masă a moşiilor boiereşti etc. Unii dintre foştii participanţi la revoluţie, se constituie în cete, apucă potecile codrilor, devenind haiduci. Acest climat viforos îşi va pune pecetea asupra evoluţiei şi conştiinţei viitorului revoluţionar-democrat. Ajuns la vîrsta şcolară, el a început să înveţe acasă cu un arhimandrit grec. In 1832, odrasla pitarului Barbu se afla pe băncile Colegiului Sf. Sava. O mare înrîurire asupra sa sau al poporului român avut-o unii dintre profesorii lui, care nutreau idei înaintate, democratice şi patriotice. Printre aceştia se afla profesorul Vaillant, francez emigrat pe pămîntul românesc, propagator al ideilor egalitare ale Revoluţiei franceze. In anii de studii, tînărul Bălcescu dovedea o predilecţie deosebită pentru studiile istorice, şi mai ales pentru studiul istoriei naţionale. De timpuriu, el s-a aplecat asupra unor cronici muntene inedite, precum şi a altor scrieri despre istoria noastră. Cu timpul, studiosul elev şi-a lărgit preocupările, citind „tot ce putuse găsi pe ici, pe acolea, despre istoria noastră naţională", dar mai ales prin „studiul documentelor". Concomitent citea cu atenţie şi nesaţ lucrările istoricilor antici greci şi romani: Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, precum şi lucrări istorice mai noi. Ca urmare, încă „de pe atunci trebuie să fi încolţit în mintea lui ideea" că „istoria poate fi o armă de luptă", idee pe care, atît el şi Mihail Kogălniceanu, după cum şi întreaga generaţie paşoptistă, o vor folosi ca atare. După terminarea şcolii, el se gîndea să-şi continue studiile la Paris, dar mama sa, rămasă văduvă şi strîmtorată materialiceşte, nu i-a putut îndeplini această dorinţă. La vîrsta de 19 ani, Bălcescu a intrat în ^armată cu gradul de juncăr, pregătindu-se să devină ofiţer, aşa cum făcuseră şi alţi tineri pro- 8rei?'- A1-61*3 apreciau că armata naţională, creată prin Regulamentul Organic, era instituţia pe care urmau sa se sprijine în lupta lor pentru dobîndirea libertăţii naţionale. Pe timpul şcolarităţii, Bălcescu îşi petrecea timpul liber fie citind lucrările autorilor clasici şi continuîndu-şi studiile istorice, fie ocupîndu-se de educaţia patriotică a soldaţilor. El a luat iniţiativadeschiderii unei şcoli „pentru învăţătura militarilor de rangu Prof. Petre I. Dan (Continuare în pag. a 4-a)