Telegraful Român, 1980 (Anul 128, nr. 1-48)

1980-09-15 / nr. 35-36

ANUL 128 Sibiu, 15 septembrie 1980 Nr. 35—36 Bit OI RA"! Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI Pîine pentru suflet Contemplaţie şi activitate Adeseori auzim întrebarea: Cum trebuie să fie preo­tul zilelor noastre? Care latură a activităţii lui are prio­ritate înaintea credincioşilor? Cum se cuvine să îmbine în activitate cerinţele multiple şi din ce în ce mai exi­gente ale credincioşilor, cerinţe care privesc pe de o parte viaţa lor sufletească, în legătură cu Dumnezeu, pe de altă parte cerinţele de ordin trupesc? Este drept că oamenii caută mai întîi hrana de toate zilele pentru trup, ei sînt mereu la lucru, pe cîmp şi în fabrică, dar, iarăşi nu e mai puţin adevărat că este nece­sară şi hrana pentru suflet, precum însuşi Mîntuitorul a spus: „Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu tot cu­­vîntul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 6). Unitatea şi legătura strînsă dintre trup şi suflet, precum şi adevărul că mîntuirea îl priveşte pe omul întreg, îl aşază şi obligă de la început pe preot să slujească celor două elemente ale fiinţei omului, să fie folositor şi spri­jinitor vieţii omeneşti în întregimea ei. Biserica şi slujitorii ei nu pot rămîne străini de nici una din aceste îndatoriri. Slujind cuvîntului lui Dumnezeu nu se poate uita că însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a venit în reali­tatea vieţii omeneşti ca să ajute pe oameni să-şi împli­nească destinul în lume. Creştinul adevărat priveşte lumea şi problemele pămîn­­teşti în lumina iubirii lui Dumnezeu care a creat pe om şi lumea şi la „plinirea vremii“ a trimis, din iubire, pe Unul Născut Fiul Său ca să mîntuiască lumea. El cheamă pe toţi oamenii şi voieşte ca lumea însăşi să urce pe treptele desăvârşirii (Matei 6, 48). Astfel că slujitorul lui Dumnezeu este prin însăşi mi­siunea lui chemat să slujească omului întreg, să fie el însuşi un slujitor integral, să cuprindă în grijile, preocu­pările şi activitatea lui şi cele exterioare ale vieţii şi cele sufleteşti. Scara lui Iacob, pe care coborau şi se urcau îngerii lui Dumnezeu, avea un capăt pe pămînt, iar celălalt rezemat de bolta cerului. La întrebarea: ce trebuie să cucerească mai întîi inima preotului, de ce să se lase mai atras şi să se preocupe mai mult, sau ce să nu scape din vedere în activitatea lui, care e „partea mai bună“ a activităţii lui? Să ascul­tăm cum a dezlegat însuşi Mîntuitorul această întrebare, în drumeţiile Sale, Iisus a ajuns, cu ucenicii Săi, în casa lui Lazăr şi a surorilor acestuia Maria şi Maria, pe care îi iubea mult (Ioan 11, 5). Maria, fire contemplativă, văzînd în primul rînd în Iisus pe Mîntuitorul ei, a căzut la picioarele Lui şi as­cultă cuvintele vieţii veşnice, în timp ce sora ei, Marta, fire practică, activă, văzînd poate în Iisus pe omul oas­pete, alerga în dreapta şi în stînga să gătească cele de lipsă pentru oaspetele ales, pentru semenul care i-a ve­nit în cale, chiar în casa ei. Exprimîndu-şi Marta nemulţumirea că sora ei nu o ajută la grijile materiale Iisus i-a răspuns: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijeşti şi te trudeşti, dar un lucru trebuie. Marta şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea“. In răspunsul Său, Iisus nu a criticat şi nu a dezaprobat felul de a sluji al Martei, căci ştia că acest lucru l-a făcut din dragoste pentru El. Dar a arătat că sunt două feluri de griji şi preocupări pe care le poate avea un om în viaţă: grijă pentru cele materiale, pentru cele vre­melnice şi grijă pentru cele veşnice, pentru mîntuirea su­fletului, pe care nu o poate înlătura şi exclude din viaţa oamenilor oricît de mari şi de presante ar fi trebuinţele materiale. Foamea şi grija pentru cele materiale nu poa­te stîmpăra grija şi foamea pentru cele sufleteşti. Iisus nu a condamnat preocuparea Martei pentru hrana trupului, dar a arătat că în acea împrejurare şi înaintea lui Dumnezeu primează grija pentru mîntuire, care de altfel cuprinde pe omul întreg. Marta şi Maria au fost firi deosebite ca temperament şi comportare în viaţă: una era contemplativă, cealaltă activă, totuşi ele au fost iubite de Iisus, pentru felul cum L-au slujit cînd a intrat în casa lor. Iisus a ţinut să accentueze că atunci cînd vrei să slu­jeşti oamenilor ca să-i apropii de Dumnezeu, să le în­drepţi viaţa pe calea binelui, adevărului şi dreptăţii, lu­crul trebuie început de la interior la exterior, de la cele sufleteşti, de la dorul sufletului după întîlnirea cu Dumnezeu. Sufletul omenesc caută mereu infinitul, caută cele veşnice, caută pe Dumnezeu. El nu poate fi fericit numai cu hrana ce o ia din „sfintîna fără fund“ a lumii, ci se doreşte să ia hrană veşnică, din „fîntîna darurilor“ arătată de Hristos. Misiunea slujitorului altarului este să împreune pămîn­­tul cu cerul, să aducă lumină şi har peste frămîntarea în veac a credincioşilor. El trebuie să muncească alături de credincioşi, să fie în miezul realităţii văzute a lor, cu toată gama trebuin­ţelor lor materiale, dar munca lui să aibă sensul rugă­ciunii, iar rugăciunea lui să fie o muncă a inimii, pe care să o simtă credincioşii, din care să se hrănească şi pe care să o preţuiască. între aceste două alternative şi coordonate se cuvine să se desfăşoare activitatea preotului. El este omul care mun­cind alături de credincioşii săi nu uită să le îndrepte viaţa spre Dumnezeu şi rugîndu-se pentru ei nu uită că ei au trebuinţe trupeşti. Pentru el lumea şi preocuparea pentru cele trupeşti nu poate fi nesocotită, căci el este chemat să facă din ele împărăţia lui Dumnezeu, în activitatea slujitorului altaru­lui trebuie să răzbată duhul lui Dumnezeu, iar în rugă­ciunea lui iubirea de oameni. Cînd se termină Liturghia, preotul spune: „Cu pace să ieşim“ şi îndată adaugă: „întru numele Domnului“ după care urmează o frumoasă rugăciune prin care se cere binecuvîntarea lui Dumnezeu peste întreagă viaţa şi activitatea credincioşilor. „O adevărată slujire, spune Sf. Isaac Sirul, le reclamă pe amîndouă: contemplaţia şi activitatea practică“. Părintele VASILE (Continuare în pag. a 2-a) Era în toamna anului 66 d. Hr. cînd Sf. Apostol Pavel se afla în a doua şi greaua sa captivitate romană. Se ştie că în acei ani şi încă două veacuri în continuare împără­ţia romană a fost cît se poate de necruţătoare cu cei ce se închinau lui Iisus Hristos, iar nu zeităţilor roma­ne, ba chiar şi cezarilor, oameni zei­ficaţi, în cinstea cărora se ridicau nu puţine temple. închis în una din în­chisorile Romei, Sf. Apostol Pavel se adresează, în toamna aceea a anului 66, ucenicului său iubit, Timotei, pe care îl invită la Roma pentru o ul­timă întrevedere. Presimţindu-şi sfîrşitul, Sf. Apostol Pavel avea conştiinţa că este posibil ca Timotei să nu-l mai găsească în viaţă. De aceea, izvorîtă din sufletul său încins, din duhul său arzător, scrisoarea pe care i-o trimite, a doua către Timotei, se transformă într-un veritabil îndrumar al vieţii creştine în general şi al celei preoţeşti în special, dar în acelaşi timp şi într-un adevă­rat testament în care neobositul Apos­tol Pavel îşi revarsă ultimele sale gîn­­duri, ultimele sale îndemnuri, izvorîte din grija sa nemărginită faţă de fiii săi născuţi în Iisus Hristos-Domnul nostru­ Timotei, episcopul vestitei cetăţi a Efesului din Asia Mică, este îndru­mat, de pildă, să păstreze „credinţa cea sănătoasă“ — căci au fost şi sînt încă şi false credinţe, să ţină aprins darul preoţiei pe care l-a primit, să stăruiască „cu vreme şi fără de vreme“ asupra cuvîntului Evangheliei, să ţină piept celor minaţi „de poftele lor“, adică alergătorilor după profituri, o­­portuniştilor etc. Ca nişte concluzii ale acestor sfaturi se înscriu următoa­rele minunate îndemnuri, cuprinse în aceeaşi epistolă: „Tu însă fii treaz întru toate, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin!“ (II Tim. 4, 5). De bună seamă că aceste cuvinte îl priveau pe Timotei în primul rînd ca episcop şi privesc, desigur, ierar­hia bisericească din totdeauna, misiu­nea preoţească reclamînd cu adevărat dăruire cît mai deplină, muncă devo­tată, conştiinţă permanent trează, co­rectitudine la cel mai înalt nivel po­sibil. în egală măsură însă, ele sunt adre­sate tuturor fiilor Bisericii, tuturor ce­lor ce în chip drept mărturisesc pe Mîntuitorul Iisus Hristos, cler şi cre­dincioşi deopotrivă. Peste veacuri, tu­turor, în orice loc de muncă ne-am afla, marele Apostol ne cere cu stă­ruinţă: „Slujba ta fă-o deplin!“, în străduinţa noastră de a ne împlini conştiincios îndatoririle pe care le a­­vem la locurile noastre de muncă avînd şi ajutorul Părintelui ceresc, ce­ea ce exprimă şi experienţa populară prin cuvintele: „Munca, cînd ţi-o cauţi bine / E şi Dumnezeu cu tine“. Este ştiut de altfel că oriunde am activa, în orice domeniu am lucra, numai a­­tunci lăsăm o dîră de lumină în urma noastră, numai atunci aducem partea noastră de contribuţie, obligatorie pentru fiecare, la progresul, la mersul Arhid. Gh. Papuc (Continuare în pag. a 4-a) Slujba ta fă-o deplin!" (II Tim. 4,5) PREOTUL Secole îndelungate, cînd noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici dascăli, nici nobili, el, preotul Bisericii lui Hristos, ne-a fost de toate: şi îndrumător, şi părinte, şi învăţător, şi mîngîietor. El niciodată nu ne-a pă­răsit. S-a născut dintre noi, a crescut şi a trăit cu noi. A gustat împreună cu noi bucuriile şi necazurile. în vreme de pace, el ne-a binecuvîntat, iar în zilele de restrişte d durere, el ne-a întărit sufletele. El ne-a scris cronicile, ne-a cultivat cu grijă tot ce avem mai scump şi mai sfînt, ne-a primit pe fiecare în braţe cînd­­ne-am născut, ne-a închinat lui Dumnezeu în faţa sfîntului altar, ne-a m­îngiiat cu privirea lui pină am crescut mari, ne-a pus pe frunte cununa împărătească de mire şi mireasă, ne-a binecuvântat patul nunţii şi roadele iubirii noastre cu­rate, este alături de noi cînd puterile ne slăbesc şi viaţa noastră se apropie încet de amurg, ne ajută să închidem pleoapele pentru ultima dată şi să des­chidem în ceasul suprem ochii spre zările senine ale veşniciei. El binecuvin­­tează ţărîna trupului nostru şi ajută sufletul nostru să se înalţe spre Dum­nezeu. Preotul ne împărtăşeşte învăţătura curată a lui Hristos, Care, identificin­­du-se cu slujitorii Sfintei Biserici, zice: „Oricine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă“ (Luca 10, 16). Prin graiul lui, prin graiul preotului, ne vorbeşte­ Dumnezeu. Preotul ne sfinţeşte cu Harul lui Hristos prin Sfintele Taine. Ne dă iertare şi dezlegare de păcatele noastre cînd ne mărturisim, ne împacă cu Dumnezeu şi ne împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele Domnului. El aduce neîn­cetat pe sfîntul altar jertfa cea preacurată în Sfânta Liturghie şi roagă mereu pe „Domnul păcii“ (II Tes. 3, 16), „pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea şi mîntuirea tu­turor“. Preoţia este de Dumnezeu înfiinţată şi trimisă în lume (Ioan 20, 21), în Biserica creştină, Preoţia are cea mai înaltă şi sfântă misiune: de a-L repre­zenta în mod văzut pe Hristos pe pămînt, de a învăţa, de a conduce, de a sfinţi pe cei ce 11 urmează pe Hristos. Preotul Bisericii lui Hristos este slu­jitorul lui Dumnezeu celui adevărat. Preotul creştin este slujitorul lui Hristos cel înviat, Care după ce a biruit moartea şi iadul, după ce a deschis drumul spre ceruri şi a pregătit raiul, s-a reîntors în mijlocul ucenicilor pe care îi chemase şi îi pregătise pentru înalta misiune a preoţiei, zicîndu-­le: „Datu-mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate nea­murile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învă­­ţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitului veacului“ (Matei 28, 18—20). Prin aceste cuvinte a fost întemeiată dumnezeiasca Preoţie a Bisericii lui Hristos. Preoţia acordată de Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli se transmite prin „pune­rea mâinilor“ (I Tim. 4, 14), adică prin hirotonie, prin urmaşii apostolilor, care sânt episcopii, ce au succesiune apostolică, adică legătura neîntreruptă de la Hristos, prin apostoli pînă astăzi şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Fără hirotonie şi fără succesiune apostolică nu există preoţie. Cine nu le are pe acestea, nu are harul preoţiei, nu este preot. Nu are dreptul, nici pu­terea de a săvârşi Sfintele Taine, de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, nu are dreptul de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu, nici de a conduce poporul în numele lui Hristos. Darul de a lega şi a dezlega (Matei 18, 18), de a ierta păcatele oamenilor (loan 20, 21—22), dreptul de a propovădui Evanghelia (Marcu 16, 15; II Tim. 4, 2), de a săvîrşi Sfintele Taine şi de a împărtăşi Harul lui Dumne­zeu (Matei 28, 19—20; I Cor. 4, 1), de a conduce Biserica, poporul lui IUSTINIAN MARAMUREŞANUL Episcop-Vicar (Continuare în pag. a 2-a)

Next