Telegraful Român, 1982 (Anul 130, nr. 1-48)

1982-09-15 / nr. 35-36

Anul 130 Sibiu, 15 septembrie 1982 Nr. 35—36/1982 FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI Calenndat de­ inimii givram­anci al transilvaniei şi al tuturor românilor La 110 ani de la moarte In vremuri de grea cumpănă românii au ştiut să-şi ridice în frunte pe cei mai buni, lăsînd la o parte pe cei mai nobili, pe cei cu sînge mai albastru sau cu drepturi de succesiune. In 1821 muntenii l-au făcut domn pe Tudor, în 1848 transilvănenii l-au făcut crai pe Avram Iancu, în 1859 moldovenii l-au ales pe Alexandru loan Cuza pentru ca, în acelaşi an, muntenii să prindă din zbor o bine gîn­­dită subtilitate politică şi să-l aleagă tot pe Cuza şi astfel să se înfăptuiască unirea Principatelor. De la moartea lui Avram Iancu au trecut 110 ani, dar faima lui nu numai că nu scade, ci creşte din generaţie în generaţie, cum e sortit să crească tot ce ne vine din adînc de suferinţă şi vitejie românească pe drum de baladă. Iancu face parte din acea categorie de inspiraţi care au găsit dru­mul spre inima poporului, imaginea lor istorică fiind dublată de aura legendei, cum se întîmplă cu toţi aceia care se jertfesc pentru alţii, pentru cau­za tuturor, pentru un ideal generos, pentru Ţară. Poporul l-a apoteozat pe Iancu, l-a cîntat, i-a pus coroană mai adevărată decît coroanele cele de oţel sau de aur ale regilor. Revoluţia din 1848 în Transilvania a fost în cea mai mare măsură opera lui. Aşa cum s-a statorni­cit să zicem „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu", pentru 1821, am putea zice şi „Revoluţia lui Avram Iancu“ pentru 1848 în Transilvania, pentru că în ceea ce are o revoluţie mai specific şi a avut şi cea din 1848, anume ridicarea mulţimilor, adunarea şi conducerea de oşti, însufleţirea şi aruncarea lor în luptă pentru o cauză în care nu se mai putea întîrzia, Iancului i se pot atribui fără nici o îndoială meritele exclusive. El n-a fost singurul, e drept, dar a fost cel mai mare. Idei au avut mulţi, dar el le-a prefăcut în faptă. El a dat ideilor braţe. De timpuriu, de prin 1846, pe cînd era student la Fa­cultatea de Legi din Cluj, îşi dăduse seama că „nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot con­vinge tiranii, ci numai cu lancea lui Floria“. Cînd la o consfătuire în Sibiu cei adunaţi se ameţeau cu vorbe, şi băteau pasul pe loc, el le-a aruncat cu­vinte rămase de pomină care pun net în lumină pe omul de acţiune şi de viziune limpede: „Con­­tinuaţi-vă discuţiile domnilor, că eu mă duc în munţi să fac revoluţie". Un astfel de om nu glumea cu convingerile lui. Motivele revoluţiei din 1848 n-au fost aceleaşi în toate ţinuturile locuite de români. In Moldova arată I. Lupaş, se dorea „sfînta păzire a Regulamentului Organic", în Muntenia autonomia naţională, bănă­ţenii şi bihorenii căutau un „modus vivendi“ cu ele­mentul maghiar, iar cei din Transilvania cereau independenţa naţională, politică şi bisericească, sub sceptrul habsburgic. Aceştia din urmă erau, deşi acasă la ei, slugi la stăpîni străini, şi răb­darea le ajunsese la margini. Nu li se recunoştea nici dreptul cel mai elementar şi firesc, acela de a fi o naţiune. Se instituise o Unio trium nationum, naţiuni care se bucurau de toate privilegiile în im­periu ,dar românii nu erau cuprinşi în această uniu­ne, de aceea George Bariţiu o socotea pe drept cuvînt „o conspiraţie permanentă contra naţiunii române". Dreptul legal al românilor de a fi ceea ce erau de fapt, dreptul la reprezentare proporţională în fo­rurile conducătoare şi abolirea iobăgiei, au fost re­vendicările esenţiale ale revoluţiei. Aceste reven­dicări îi vor aduna pe români pe Cîmpia Libertăţii, la Blaj, în ziua de 3/15 mai 1848. Au venit acolo zeci de mii, din întreaga Transilvanie, cărturarii cei mai vestiţi, Şaguna, Bărnuţiu, Bariţiu, Papiu, Lau­­rian, Cipariu, Andrei Mureşanu, preoţi şi ţărani, în­văţători şi meseriaşi. Se aflau acolo şi munteni şi moldoveni: Alexandru Ioan Cuza, viitor om al anu­lui 1859, Alecu Russo, Costache Negri, G. Sion. Aici şi acum şi-a descoperit Avram Iancu vocaţia sa de om al momentului. Venise la adunare în fruntea unor nenumărate cete de moţi, mobilizaţi de el din munţii Apuseni, din părţile naşterii sale. Ca unul ce fusese printre cei ce pregătiseră orga­nizarea adunării, a luat şi el cuvîntul la Blaj. Toţi biografii lui au remarcat că era scump la vorbă, mă­surat, concis şi în aceeaşi măsură hotărît şi pre­cis. Se reţine din vorbirea lui mai ales o exclama­ţie menită să insufle celor prezenţi mîndrie, curaj şi hotărîre: „Uitaţi-vă pe cimp românilor, sintem­ mulţi ca cucuruzul brazilor. Sîntem mulţi, mulţi şi tari, şi Dumnezeu e cu noi". El şi-a început vorbi­rea pe Cîmpia Libertăţii, fiind după Paşti, cu stri­gătul după obiceiul ortodox: „Hristos a înviat — a­­dăugînd — Libertatea a înviat!" Vorbitorii de la Blaj au exprimat doleanţele româ­nilor cu destulă cuminţenie, păstrîndu-se în limi­tele ordinii şi ale unui bun simţ care uneori ni se Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului (Continuare în pag. a 2-a) 350 de ani de la urcarea lui Matei Basarab pe tronul Ţării Româneşti In cadrul marilor aniversări şi co­memorări din viaţa poporului nostru şi a Bisericii, împlinirea a 350 de ani de la începutul domniei lui Matei Basarab (sep­tembrie 1632) ne oferă prilejul de a cunoaşte rolul deosebit de în­semnat al acestui voievod în is­toria culturii, a artei româneşti şi a literaturii religioase. Matei aga din Brîncoveni a fost ridicat pe tron de boierimea autohtonă, nemulţumită de dom­nii înconjuraţi de clientelă gre­cească .Nu a descins direct din­­tr-o familie domnitoare, dar a adoptat numele de Basarab ca o expresie a dorinţei sale şi o ce­rinţă generală a ţării de a res­taura vechile rînduieli privind domnia, asemenea lui Neagoe Ba­sarab. Cu el începe o perioadă de lărgire şi întărire a autorităţii domneşti şi de reconstrucţie a ţării. Radu Popescu scrie: „S-au nevoit Matei Vodă de au dres ţara foarte bine". Domnia lui (1632—1654) a fost caracterizată sugestiv de pana cronicarului ca epoca în care „Ţara iubea pre domn iar domnul pre ţară". In timpul domniei lui s-au dez­voltat meşteşugurile şi comerţul; au apărut primele ateliere de tip manufacturier: în 1644 o fabrică de sticlă şi în 1646 o fabrică de hîrtie, pe Valea Oltului. A luptat pentru autonomia ţării în sensul că a năzuit să o eli­bereze de dominaţia otomană. In acest scop se alătură unui pro­iect de ligă antiotomană şi pri­meşte de la posibilii săi aliaţi — Polonia, imperialii, Veneţia — titlul de „general al întregului răsărit". Domnia lui a coincis cu o epo­că de mare înflorire pe toate planurile, cu deosebire în dome­niul cultural-artistic şi religios. La curtea lui vor veni soli stră­ini, emisari papali şi patriarhi, artişti şi cărturari, zugravi şi ti­pografi, caligrafi şi miniaturişti de renume. De o rară frumuseţe sînt cîteva exemplare de manu­scrise cu miniaturi, ultimele din istoria acestei arte pe pămîntul românesc. în această complexă activitatea culturală a fost susţi­nut de mitropoliţii Teofil şi Şte­fan, de soţia lui Elina şi de cumnatul său Udrişte Năsturel. Matei Basarab a reluat activi­tatea tipografică, încetată la sfîr­­şitul sec. al XVI-lea. Cu ajutorul marelui sprijinitor al culturii ro­mâneşti, Mitropolitul Petru Mo­vilă din Kiev, înfiinţează în 1635 o tipografie la Cîmpulung, în care apar trei cărţi slavone. In 1637 era în fiinţă la Govo­ra o nouă tipografie ,în care s-au tipărit cărţi slavoneşti, dar mai ales româneşti. Din anul 1644—1652 tipografia funcţionează la Tîrgovişte. în cei 22 de ani de domnie, Matei Ba­sarab a tipărit 23 de cărţi, din­tre care 12 slavone, 9 româneşti şi 2 slavo-române. Pe lîngă cărţile teologice şi de cult, Matei Basarab a tipărit în limba română şi primele cărţi ju­ridice: Pravila de la Govora (1640), prima carte în limba ro­mână tipărită în Ţara Româneas­că şi Pravila cea mare sau în­dreptarea Legii ,tipărită la Tîrgo­vişte în 1652 ■— adevărate mo­numente ale dreptului scris ro­mânesc, în anul 1646 Matei Basarab a înfiinţat la Tîrgovişte un colegiu umanist, prima şcoală de nivel superior în Ţara Românească. La curtea lui se alcătuieşte, în 1650, Letopiseţul Ţării Româneşti de la întemeierea statului pînă în vremea sa. Pe timpul domniei sale s-au ridicat numeroase ctitorii civile şi bisericeşti. Pe bună dreptate Matei Basarab a fost numit „cel mai mare ctitor bisericesc al nea­mului nostru". în epoca lui Matei Basarab se înregistrează strînse legături po­litice cu Transilvania. înainte de 1631 Matei aga luptă alături de Gheorghe Rákóczi I (1630—1648) împotriva imperialilor habsburgi pentru apărarea autonomiei Tran­silvaniei. Țara Românească și Transilvania s-au legat printr-un pact de prietenie şi ajutor reci­proc (1633), reînnoit în repetate rînduri, care le-a servit în ra­porturile lor cu Poarta. în 1637, cînd Vasile Lupu a încercat să supună Ţara Românească, Matei Basarab primeşte ajutoare transil­vane. Legăturile Ţării Româneşti cu Transilvania au continuat şi sub Gheorghe Rákóczi II (1648— 1658). N-au lipsit nici legăturile cul­turale. Matei Basarab sprijină miş­carea culturală a românilor arde­leni tipărind cărţi destinate aces­tora. în 1640, cînd tipăreşte Pra­vila de la Govora el are grijă să scoată o ediţie specială pen­tru Ardeal, semnată de mitropoli­tul a toată Ţara Ardealului, Ghe­­nadie. Dascălul Popa Dobre a ve­nit din Ţara Românească şi a pus bazele unei tipografii româneşti în Alba Iulia, în care a apărut Evanghelia cu învăţătură în anul 1641. Matei Basarab l-a folosit pe Mitropolitul Teofil într-o misiune politică la principele Gheorghe Rákóczi I. Atunci, probabil, l-a vizitat şi pe mitropolitul Ghena­­die, căruia i-a dăruit o instalaţie tipografică. Pravila cea mare (1652) a avut ca tălmăcitor pe transilvăneanul Daniel Tanonea­­nul, ajuns mitropolit al Ardealu­lui. Ieromonahul Silvestru, cel ca­re începe „izvodirea" Noului Tes­tament, este tipograful muntean pe care Matei Basarab îl trimite Mitropolitul Ghenadie din Alba Iulia cu litere de tipar şi teascuri, ca să înceapă acolo tipărituri ro­mâneşti. Cărţile slave, ca şi cele româneşti, tipărite de Matei Ba­sarab aveau menirea să întăreas­că ortodoxia în Ardeal şi de a-i apăra pe românii de aici împo­triva tendinţelor de calvinizare a ungurilor. Mişcarea culturală în­viorată de Matei Basarab a con­tribuit la reînvierea literară din Ardeal, unde începe o nouă epo­că de activitate cărturărească, re­prezentată de mitropolitul Simion Ştefan. Intre Ardeal şi Ţara Româneas­că au existat şi legături biseri­ceşti. Preotul Vasile de la biseri­ca Sf. Nicolae din Şcheii Braşo­vului a fost de mai multe ori la Matei Basarab ca să ia daniile pe care acesta le făcea biseri­cii Sf. Nicolae. La sfîrşitul anu­lui 1640 Mitropolitul Teofil al Ţă­rii Româneşti a hirotonit la Tîr­govişte pe Ilie Iorest, iar în 1643 pe Simion Ştefan. Matei Basarab a zidit în Ardeal, în 1653, o bi­serică în satul Porceşti, jud. Si­biu. Legăturile politice, culturale şi bisericeşti între Ţara Româneas­că şi Transilvania sunt caracteris­tice domniei lungi şi înfloritoare a lui Matei Basarab. Capacitatea organizatorică, gri­ja pentru buna gospodărire a ţă­rii şi strădania pentru autonomia ei au creat din chipul lui Ma­tei Basarab imaginea conducăto­rului ideal care va dăinui peste veacuri ca mare ctitor biseri­cesc, protector al artelor şi ani­mator al vieţii culturale româ­neşti din prima jumătate a vea­cului al XVII-lea. Pr. Ieremia B. Ghita Sf. Apostol lacov al lui Alfeu Am expus succint — în nr. 35/36 din 15 sept. 1981 — chipul şi faptele Sf. Apostol lacov, fiul lui Zevedei şi al Salomeei, fra­tele Sf. Apostol şi Evanghelist loan. I-a venit acum rîndul să fie biografiat celuilalt apostol al a­­cestui nume, căci se ştie (din Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15 şi F. Ap. 1, 13) că nu nu­mai ucenicul protomartir a cin­stit cu vredniciile sale această piesă onomastică. Textele citate — patru la nu­măr, toate parcele de liste sau cataloage oficiale — îl numesc, simplu şi desluşit, lacov „al lui Alfeu". Care „Alfeu"? Generaţia con­temporană pliromei ştia care. Alt­cum, ar fi curs gîrlă explicaţi­ile (sau măcar parafrazele, care de-altcum „tot aia-s", dar mai reduse ca volum şi insistenţă exegetică). Ceea ce ne interesează aici, acum, este faptul că nu trebuia să fii neapărat purtător al nu­melui transmis generaţie de ge­neraţie de renumitul patriarh bi­blic lacov, pentru ca unul din fiii tăi să devină apostol (direct) al lui Mesia-Hristos. E pură în­tâmplare. Ca să nu mai lungim vorba, tra­versăm la altă preocupare de amănunt, nu fără legătură cu de­taliile expunerii. Fost­ a lacov (din textele citate mai sus) membru al Soborului Apostolic, „frate" al Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Altcum formulat (ca să răzbim mai uşor şi mai sigur la limpe­zimile de undă scurtă ale solu­ţionării problemei): Avut-a Mîn­­tuitorul fraţi? Problema comportă un puţin interes misionar, căreia răbufni­rile de prozelitism contemporan îi conferă crescîndă acuitate. De aceea, ocolirea sau diluarea as­perităţilor ei prin artificii pseu­­doexegetice nu foloseşte la nimic, nimănui. Dar să revenim la esen­ţial ... La întrebarea: „Avut-a Mîntui­­torul fraţi"? — de pe poziţie tex- Pr. prof. Dr. Grigorie Marcu (Continuare în pag. a 2-a)

Next