Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)
1986-01-01 / nr. 1-2
Nr. 47—48/1985 și 1—2/1986 TELEGRAFUL ROMÂN Masacrele săvîrșite în Transilvania de nord de către ocupanții horthyști în anii 1940—1944 (I) Folosind o veche și de tristă memorie practică, cercurile conducătoare de la Budapesta horthystă, în perioada 1940—1944 s-au dedat la numeroase acte inumane împotriva românilor ardeleni, care au degenerat în omoruri şi masacre de o ferocitate greu de imaginat. Urmaşii celor care în timpul revoluţiei de la 1848—1849 din Transilvania au maltratat populaţia românească, jefuind bisericile româneşti de clopote pentru a le transforma în tunuri şi omorînd peste 40.000 de oameni, care în zilele revoluţiei burghezo-democratice din toamna şi iarna anului 1918 au săvîrşit aceleaşi acte de teroare, schingiuire şi atrocitate, mergînd pînă la rugul de la Beliş; în anii 1940—1944 au comis fapte de vandalism şi barbarie, depăşindu-şi înaintaşii în bestialitate. Incitaţi de propaganda reacţionară desfăşurată intens pe cale orală, prin scrieri — ziare, manifeste, broşuri şi lucrări de mai mare întindere — între care un loc de seamă îl ocupă lucrările lui Dücsö Csaba şi ale baronului Aczel Ede, care îndemnau la crimă şi asasinat, o serie de tineri şi chiar mai vîrstnici din rîndurile armatei hortyste, jandarmeriei, poliţiei şi diferitelor organizaţii au trecut la atacuri deschise şi directe împotriva populaţiei româneşti ardelene, încă înainte de 30 august 1940, cînd României i s-a impus Dictatul de la Viena, grănicerii unguri au devenit tot mai agresivi, atacînd în nenumărate rînduri pichetele româneşti de pe frontiera de vest. După pronunţarea Dictatului de la Viena, starea de agresivitate a militarilor horthyşti a sporit continuu, în după-amiaza zilei de 1 septembrie, mai mulţi ofiţeri hortyşti au venit la podul de la Cămara, lingă Sighetul Marmaţiei, cerîndu-le românilor să se retragă în termen de treizeci de minute. Peste o jumătate de oră, două grupe de militari hortyşti au atacat postul de santinelă, obligîndu-i pe ostaşii români să se retragă. Pe la orele 23, ungurii au atacat Pichetul nr. 23 Tisa; la orele 0,05 au atacat Pichetul Poloninca de pe Valea Vişeului, cerîndu-le grănicerilor să predea armele; au atacat Pichetul de grăniceri Parhida, judeţul Bihor, capturîndu-l pe locotenentul Mihai Părău, originar din Sibiu, comandantul acestuia, pe care l-au ucis, în ziua de 2 septembrie, şi înmormîntat în comuna Berettyó — Újfalu din Ungaria. Peste două zile, în 4 septembrie, aceeaşi soartă a avut-o şi locotenentul Dumitru Lazea, comandantul plutonului din Diósig — Bihor, în seara zilei, bande teroriste au distrus prin minare calea ferată între gările Ciumeghi şi Boiu, şi au atacat cu focuri de armă un tren de marfă cu evacuaţi din teritoriul cedat. în localitatea Crasna, judeţul Sălaj, horthyştii au somat familiile românilor să părăsească aşezarea. De teamă, mulţi români au fugit, ascunzîndu-se în păduri şi prin alte sate româneşti. La Cluj, în strada Memorandului, un român a fost tăiat cu cuţitul de către un horthyst şi ucis bestial, un altul rănit grav. Tot în cursul acelei zile, cîţiva maghiari din comunele Mişca, lingă Marghita, şi Şişterea, la vest de Salard, pînă la retragerea armatei române au maltratat pe şeful postului de jandarmi, şi au bătut grav cinci soldaţi de la Batalionul 1 Geniu Fortificaţii. A doua zi, mai mulţi unguri din Satu Mare au atacat detaşamentele de la baricadele ridicate în oraş, îndreptîndu-se spre frontieră pentru a-i întîmpina pe militarii horthyşti; o altă parte a ungurilor sătmăreni a ocupat centrul oraşului, arborînd drapelul de stat maghiar; între timp o delegaţie de unguri, venită din partea primăriei, s-a prezentat la colonelul Dessila, comandantul garnizoanei Satu Mare, cerînd să-i predea cazărmile din localitate. Tot atunci, bande teroriste din Sighet au ocupat clădirile autorităţilor civile şi centrala telefonică. în ziua de 3 septembrie, în Diósig — Bihor, un grup de maghiari i-a atacat pe grănicerii români în retragere, la Cojocna au ocupat primăria şi postul de jandarmi. La 4 septembrie, o patrulă de 12 jandarmi unguri a pătruns în Diósig - Bihor pentru a-i obliga pe români să se retragă. Pe timpul duelului de foc au căzut morţi mai mulţi soldaţi maghiari şi cinci soldaţi şi un ofiţer român. în după-amiaza de 5 septembrie, un ungur din Seini a atacat cu un topor pe un soldat grănicer cercetaş din compania 3 Bixad. Deşi a fost lovit prin surprindere, ostaşul român l-a făcut inofensiv pe agresor. A doua zi, în 6 septembrie, cînd trupele horthyste au ajuns la nord de Tîrgu-Lăpuş, gărzile alcătuite de ungurii localnici ,,au început a teroriza populaţia acestei localităţi“. După ocuparea de către armata ungară a celor 11 judeţe din Transilvania de nord, aceştia s-au dedat la maltratări, schinghiuiri, omoruri şi masacre împotriva populaţiei româneşti. La 7 septembrie au sosit în Nuşfalău 13 soldaţi români desconcentraţi, unul dintre ei fiind Nicolae Costas din Şumar, cu soţia şi sora lui, Silvia. A doua zi, soldaţii horthyşti i-au bătut, le-au devastat bagajele şi cînd au ajuns pe malul Barcăului, i-au împuns cu baionetele şi le-au crăpat capetele cu patul armelor. După ce-au obosit, bandele de soldaţi asasini horthyşti au descărcat armele în trupurile vlăguite ale victimelor. Peste cîteva zile, cînd corpurile celor ucişi au intrat în descompunere, soldaţii unguri au adus ţigani care să le înhumeze într-o groapă comună. La 9 septembrie a avut loc un masacru zguduitor în comuna Treznea, judeţul Sălaj, care a fost pregătit cu o zi înainte în casa doctorului Kaiser din Zalău, de către baronul Bay din acea comună şi căpeteniile trupelor de ocupaţie, în cursul acelei zile, populaţia a fost anunţată să iasă din case şi să întîmpine unităţile horthyste. La sosirea acestora, în 9 septembrie, cei ce nu ştiau să răspundă ungureşte la întrebări erau loviţi cu armele. în acel moment, doi fii ai fostului notar maghiar, care fugiseră în 1919 în Ungaria, au tras cîteva rafale de mitralieră de la colţul pădurii. Sub pretextul că sînt atacaţi, soldaţii unguri au deschis foc asupra sătenilor care fuseseră chemaţi să-i întîmpine. Sub potopul de gloanţe au căzut 86 bărbaţi, femei şi copii, români şi evrei. Mulţi dintre aceştia au fost străpunşi apoi cu baioneta sau arşi, mii de vii. Soldaţii asasini au incendiat 45 de gospodării ale românilor, inclusiv primăria, unde au mai împuşcat încă şase persoane. Cîţiva soldaţi unguri, după ce l-au ucis pe preotul din Treznea, pe fiica acestuia au legat-o de un stîlp şi au ciopîrţit-o cu baionetele şi cuţitele, tăind carnea pînă la os, omorînd-o astfel în chinuri groaznice. în cursul aceleiaşi zile, soldaţii horthyşti maghiari i-au ridicat pe fraţii Grigore şi Vasile Vicaş din Zalău şi i-au împuşcat lîngă Brădet, pe Gafia Vicaş, soţia lui Grigore Vicaş, au împuşcat-o pe fereastra casei; Rodica, fiica ei cea mai mare, a fugit, dar din cauza şocului peste cîtva timp a încetat din viaţă; iar pe Cornelia, fiica cea mai mică, în vîrstă de 7—8 luni, au găsit-o vecinii, sugînd de la pieptul mamei sale, care era moartă şi plină de sînge. Pe soţia lui Gheorghe Prunea din Zalău, horthyştii au legat-o, cu părul capului şi peste mijloc cu o funie, de o căruţă trasă de doi cai, tîrînd-o pe şosea pînă dincolo de Brădet. Acolo, călăii, după ce au scos copilul din ea cu parul, au împuşcat-o. Tot atunci în curtea lui Gheorghe Prunea, ungurii l-au împuşcat mortal pe Gavril Sălăjean din Stîna. Pe cumnatul lui Grigore Vicaş din Zalău, jandarmii unguri l-au bătut cu lanţul peste spate şi piept şi cu funiile la tălpile picioarelor pînă l-au zdrobit. Cadavrele celor schingiuiţi şi împuşcaţi au rămas acolo patru zile, pînă s-a primit aprobarea pentru înhumarea lor într-o groapă comună, dar fără slujba preotului. Peste cîteva zile, în noaptea de 13/14 septembrie, a avut loc un nou masacru la Ip, judeţul Sălaj. Acesta a fost pregătit de baronul Farago István şi învăţătorul Ujhely Adalbert. Cei doi unguri au alcătuit trei echipe dintre localnici, care împreună cu o companie de o sută de honvezi, comandaţi de locotenentul Vasvári Zoltán, au trecut la acţiune. După ce au înconjurat satul, la miezul nopţii, echipele de soldaţi pătrund în casele românilor, unde ucid prin împuşcare, spintecare cu baioneta şi zdrobirea capetelor cu patul armelor 157 de bărbaţi, femei , dintre care unele gravide, bătrîni, tineri şi copii în leagăn. A doua zi, cadavrele au fost înhumate într-o groapă comună de 24X4 m, iar peste ele s-a aruncat var Cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea protopopului Aurel Munteanu, i-am evocat figura de luminat păstor sufletesc şi înflăcărat militant pentru drepturile la o viaţă mai bună a celor „urziţi din lacrimi şi sudoare“. Cu acel prilej, am schiţat sumar etapele vieţii sale zbuciumate, activitatea bogată desfăşurată şi sfîrşitul lui martiric, întîmplat la 10 septembrie 1940 (vezi: Telegraful Român, nr. 17—18/1982). Socotim că este un imperativ educativ să venim cu unele întregiri referitoare la viaţa şi martiriul acestui vlăstar viguros al Ardealului şi slujitor plin de rîvnă al Bisericii strămoşeşti. Originar din regiunea Hîrtibaciului (Merghindeal, jud. Sibiu), Aurel Munteanu a cunoscut obida din fragedă copilărie; în cursul superior al liceului, s-a susţinut din meditaţii, avînd asigurată masa la cantina organizată de Banca „Albina“ din Sibiu (i se spunea „masa studenţilor“). In ultimele clase ale liceului, împreună cu colegul său Victor Stanciu (viitor profesor universitar la Cluj), a redactat o revistă în limba română, intitulată „Symmachia“. Fireşte, revista circula numai printre elevii români, definind pe protagoniştii ei ca tineri de o deosebită sensibilitate faţă de neamul lor oropsit. De altfel, Aurel Munteanu, imediat după bacalaureat, a ţinut la Agnita un discurs public, care i-a adus prima arestanestins. Casele românilor au fost jefuite de odioşii asasini. La 13 septembrie, horthyştii l-au arestat pe Gheorghe Imre, pe primarul român din Boghiş, împreună cu alţi săteni, bătîndu-i în chip bestial. Locuitorul Mihai Şugar din Medieşu Aurit a fost omorît de soldaţii unguri, după ce mai întîi i-au scos ochii şi i-au tăiat nasul. Locuitorul Vasile Mărieş din Şomcuta Mare, fost sergent în armata română, a fost împuşcat de un sergent ungur, cînd intra în curte la familia sa. Trei români din Cojocna, fraţii Alexandru, Ioan şi Nicolae Corpodean au fost arestaţi, bătuţi cu ferocitate, închişi şi apoi aruncaţi peste graniţă în România. La 9 octombrie, soldaţii horthyşti au arestat 12 săteni din Marca, judeţul Sălaj, pe care i-au împuşcat în Oradea. în noaptea de 11/12 octombrie, comuna Ianculeşti, colonie de români, a fost înconjurată de bande ungureşti, care i-au maltratat şi alungat din aşezare, devastîndu-le tot avutul. La fel s-a procedat, în noaptea de 12/13 octombrie, în colonia română Lucăceşti. Cetele de unguri din şapte sate vecine, înarmate cu securi, coase şi sape s-au năpustit asupra gospodăriilor din Lucăceşti, devastîndu-le. Locuitorii au fost alungaţi, după ce atacatorii au omorît o femeie, lovind-o cu topoarele şi coasele, şi au maltratat alţi 35 de români. în 13 octombrie, locuitorul Mariş Pavel din comuna Moftinul Mic este bătut crunt de unguri şi lăsat în nesimţire, pentru că a vorbit româneşte. Ludovica Mureşan din Zalău a fost bătută, spărgîndu-i-se capul şi fracturîndu-ise braţele, pentru că a dat mîncare soldaţilor români în retragere. Maria Tripan şi fiul ei Victor Tripan din comuna Bălan au fost bătuţi la sînge de horthyşti, precum şi învăţătorul pensionar din aceeaşi localitate, care era cît pe ce să fie împuşcat. Fraţii Cristea din Oşorhei, jud Bihor, au fost maltrataţi de soldaţii unguri şi în stare de leşin, aruncaţi peste graniţă, în România. învăţătorul Octavian Suceava din comuna Răzoare, judeţul Turda, a fost bătut pînă la desfigurare de către unguri; părintele Miron Victor din Ungheni — Mureş este maltratat de către jandarmi maghiari. Un tînăr student din Ortelec, lîngă Zalău, este împuşcat la Moara lui Crăciun, lîngă Hida. 12 români, originari din satele de lîngă Zalău sînt împuşcaţi lîngă comuna Dragu. Pădurarul şi morarul din Treznea au fost duşi legaţi de ţeava unui tun pînă la Hida, în văzul satelor prin care treceau trupele maghiare, bătuţi la sînge, li s-au spart piepturile cu baionetele şi apoi morţii ciuruiţi de gloanţe. în comuna Dragu, ungurii au împuşcat alţi trei soldaţi români reveniţi la casele lor. în perioada următoare, actele de teroare şi vandalism, crimele şi bestialităţile împotriva populaţiei româneşti din teritoriul cedat Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena, au continuat cu aceeaşi ferocitate. Prof. Petru I. Dan te din partea autorităţilor maghiare. După obţinerea absolut omului teologic, a funcţionat, timp de un an, ca învăţător în comuna natală. Era cunoscut pentru pasiunea şi însufleţirea cu care se dăruia pentru luminarea consătenilor săi, încă student în Teologie, în vacanţele de vară, ţinea cursuri cu elevii care se pregăteau pentru înscrierea la liceu, cunoscînd bine limba maghiară şi germană. Şcoala aceasta se numea „Şcoala domnului Aurel“ şi pregătirea era gratuită. Aici, l-au găsit cei cîţiva locuitori veniţi din Sebeşul Mare (azi, Valea Drăganului, judeţul Cluj), ca să-l cheme să le fie păstor sufletesc. Mitropolitul le-a spus: „Alegeţi-l pe teologul Aurel Munteanu“. Aşa a ajuns Aurel Munteanu preot în Valea Drăganului, unde a păstorit din 1907 pînă în 1927, cînd a fost ales protopop al protopopiatului nou înfiinţat, cu sediul la Huedin. Parohia Valea Drăganului e situată în zona Munţilor Apuseni, cu o populaţie numeroasă şi harnică, în trecut, se zbătea în mari lipsuri şi simţea greu opresiunea. Aici, ca şi în satele învecinate, nu erau decit români. Cu maghiarii din Huedin sau din comunele mai îndepărtate n-a avut nici un conflict, fiindcă Aurel Munteanu era — prin definiţie — democrat, bonom, cunoscut prin atitudinile lui joviale şi prieteneşti faţă de oricine. în relaţiile confesionale, Aurel Munteanu era un adevărat ecumenist. Iată cum l-a înfăţişat publicistul Septimiu Popa într-o schiţă publicată în lucarea „Temniţele Clujului“, Cluj, 1937, p. 71—76. Cînd au intrat românii în război cu ungurii în 1916, în primele zile a fost arestat preotul Aurel Munteanu. Nefiind în imediata apropiere de Valea Drăganului vreun preot ortodox, s-a dus părintele Septimiu Popa să împărtăşească credincioşii şi să facă înmormîntări. „Prohodul s-a scurs între lacrimi mult mai amare decît cele de la alte prohoade. Oamenii plîngeau atît după mort cît şi după popa lor“, spune autorul. După o oarecare scurgere de timp, a fost arestat şi preotul Septimiu Popa, iar atunci Aurel Munteanu i-a întors serviciul, înmormîntînd el credincioşii prietenului său. Abia trecuseră doi ani de la prima arestare a lui Aurel Munteanu şi nu era mult să cadă din nou în ghiarele care s-au întins după el în 1916, întîmplarea a descris-o el însuşi. Era în 29 ianuarie, 1919, cînd se stabilise o linie de bătaie între regimentul 10 Putna al românilor şi între regimentul armatei ungare care acţiona la Ciucea. Soldaţii maghiari erau secui, deci nu puteau să aibă nimic personal cu el, decît că era preot român. întrebînd în sat de casa parohială, oamenii au bănuit că vor să le omoare preotul, fiind multe asemenea atrocităţi săvîrşite de soldaţii maghiari. Anunţat la timp, el a ieşit din locuinţă, căutînd să scape prin grădină în direcţia soldaţilor români. Ploaia de gloanţe îl însoţeşte în fuga lui, ajunge însă cu bine la soldaţii români. Cînd s-a întors acasă, fetiţa lui de 9 luni era moartă; fusese omorîtă de soldaţii secui (Vezi: Dr. Sebastian Stanca: Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, 1916— 1918, Cluj, 1925, p. 154). O altă sălbatică cruzime ce i-a fost dat să o trăiască preotului Aurel Munteanu, a fost uciderea şi arderea pe rug a 45 de bărbaţi şi femei în satul Beliş, judeţul Cluj, în ziua de 7 noiembrie 1918, de către proprietarul maghiar Urmăncu, împreună cu o bandă de soldaţi. în această parte a regiunii Cluj, liniştea şi ordinea nu s-au restabilit decît peste cîteva luni, în care timp preotul Aurel Munteanu a trebuit să stea departe de parohia sa şi, la întoarcere, şi-a găsit totul nimicit, printre care şi biblioteca personală şi manuscrisul unei lucrări despre poetul englez Milton, în vederea căreia învăţase limba engleză şi-şi comandase cărţi din Londra. Ca protopop al Huedinului, a realizat numeroase opere de interes obştesc, în frunte cu măreaţa catedrală. Fiind în mai multe rînduri şi parlamentar, s-a zbătut pentru revendicările juste ale populaţiei din regiune, în problema pădurilor, moţii au fost nedreptăţiţi nu numai sub dominaţia ungară, ci şi după unire. Au rămas suprafeţe mari de pădure în posesia vechilor proprietari, făcute scăpate de la expropriere, în pofida legii agrare. Astfel, contele Gh. Banffy, fost ministru de externe al Ungariei şi şef al campaniei revizioniste pentru retrocedarea Ardealului, obţinuse dreptul de a exploata o pădure de 5244 jugăre, iar Urmăncu, autorul asasinatului de la Beliş, era proprietarul unui masiv păduros de 27.000 jugăre, cu toate că locuia la Budapesta. Contra acestor stări nedrepte, s-a ridicat protopopul Aurel Munteanu, cerînd ca moţii să devină stăpînii acestor bunuri, spre a avea o viaţă mai bună. O delegaţie de 59 de săteni, în frunte cu protopopul Aurel Munteanu şi Dr. Amos Frîncu, s-a prezentat cu un memoriu autorităţilor centrale din Bucureşti, în care se spunea că „revendicările lui Horea şi Iancu sunt tot revendicările noastre de astăzi şi soluţionarea lor justă e posibilă numai prin exproprierea integrală a tuturor păşunilor şi minelor din Ţara Moţilor şi a predării lor în folosinţa satelor moţeşti“. „Lupta pentru dreptatea socială, în fruntea căreia se găsea protopopul Aurel Munteanu, şi ofensiva împotriva acelora care ţineau în mizerie pe moţi, a fost o acţiune de două decenii. în acest interval de timp, s-a pus la cale nu numai complexul de probleme privitoare la situaţia nedreaptă a moţilor, ci şi ideea, tăinuită de cei interesaţi în continuarea exploatării, a nimicirii fizice a reprezentanţilor celor nedreptăţiţi. Dintre aceşti reprezentanţi, în 1940, nu mai era în viaţă decît protopopul Aurel Munteanu din Huedin. Cele 11 zile ce s-au scurs între Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi 10 septembrie 1940, cînd el a fost asasinat, au constituit un timp suficient de lung, pentru ca magnaţii de la Budapesta să-i pună la cale asasinarea“ (Tel. Rom. nr. 17—18/1982). în consecinţă, mobilul asasinării protopopului Aurel Munteanu nu se datorează luptei sale dîrze şi neînfricate pentru interesele supreme ale poporului român, ci concepţiei sale de luptă pînă la sacrificiu pentru dreptate, în care n-a făcut discriminare între români şi unguri, fiindcă în multe sate pentru care a dus lupta cu aristocraţia maghiară populaţia era mixtă. Asasinarea lui în plină zi — zi de tîrg săptămînal — a fost un act bestial comis de bande de asasini horthyşti, în număr de 21, în frunte cu criminalul recidivist Gáli Ferencz. Aceştia l-au torturat 4 ore în şir, lovindu-l cu măciuci, smulgîndu-i barba cu piele cu tot, ca apoi unul din ei, Buday János Gyepu să-i introducă un par în gură, scoţîndu-l prin ceafă. După ce a murit în chinuri groaznice, asasinii i-au aruncat cadavrul într-un şanţ la marginea orașului, împreună cu al gardianului Gheorghe Nicola, ucis tot atunci, pentru că a încercat să-i vină în ajutor. Asta a fost în 10 septembrie 1940. Cadavrul a fost găsit după 10 zile, cînd preoteasa a încercat să-l îngroape, dar a fost oprită de jandarmi. Abia mai tîrziu s-a îngăduit să i se facă înmormîntarea, fără participarea păstoriţilor săi. A doua zi, mormîntul a fost profanat, florile călcate în picioare şi crucea smulsă din pămînt. Cumplită nelegiuire! De altfel, însăşi sentinţa de condamnare a criminalilor, la 2 luni de închisoare corecţională, cu suspendarea executării pedepsei, face dovada premeditării şi patronării crimei de către autorităţile horthyste. Moartea protopopului Aurel Munteanu este moarte de mucenic căzut la datorie. El trebuie aşezat în galeria oamenilor aleşi, pe care Biserica românească şi istoria nu trebuie să-i uite; martirii trăiesc de-a pururi în conştiinţa posterităţii recunoscătoare. Pr. prof. Ion Bunea Protopopul martir Aurel Munteanu (1882-1940) . Pag. b