Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)

1986-01-01 / nr. 1-2

Nr. 47—48/1985 și 1—2/1986 TELEGRAFUL ROMÂN ­ Masacrele săvîrșite în Transilvania de nord de către ocupanții horthyști în anii 1940—1944 (I) Folosind o veche și de tristă me­morie practică, cercurile conducătoare de la Budapesta horthystă, în perioada 1940—1944 s-au dedat la numeroase acte inumane împotriva românilor ardeleni, care au degenerat în omo­ruri şi masacre de o ferocitate greu de imaginat. Urmaşii celor care în timpul re­voluţiei de la 1848—1849 din Transil­vania au maltratat populaţia româ­nească, jefuind bisericile româneşti de clopote pentru a le transforma în tunuri şi omorînd peste 40.000 de oameni, care în zilele revoluţiei bur­­ghezo-democratice din toamna şi iarna anului 1918 au săvîrşit aceleaşi acte de teroare, schingiuire şi atro­citate, mergînd pînă la rugul de la Beliş; în anii 1940—1944 au comis fapte de vandalism şi barbarie, de­­păşindu-şi înaintaşii în bestialitate. Incitaţi de propaganda reacţionară desfăşurată intens pe cale orală, prin scrieri — ziare, manifeste, broşuri­ şi lucrări de mai mare întindere — în­tre care un loc de seamă îl ocupă lucrările lui Dücsö Csaba şi ale ba­ronului Aczel Ede, care îndemnau la crimă şi asasinat, o serie de tineri şi chiar mai vîrstnici din rîndurile armatei hortyste, jandarmeriei, po­liţiei şi diferitelor organizaţii au tre­cut la atacuri deschise şi directe îm­potriva populaţiei româneşti ardelene, încă înainte de 30 august 1940, cînd României i s-a impus Dictatul de la Viena, grănicerii unguri au devenit tot mai agresivi, atacînd în nenumă­rate rînduri pichetele româneşti de pe frontiera de vest. După pronunţarea Dictatului de la Viena, starea de agresivitate a mi­litarilor horthyşti a sporit continuu, în după-amiaza zilei de 1 septem­brie, mai mulţi ofiţeri hortyşti au venit la podul de la Cămara, lingă Sighetul Marmaţiei, cerîndu-le româ­nilor să se retragă în termen de trei­zeci de minute. Peste o jumătate de oră, două grupe de militari hortyşti au atacat postul de santinelă, obli­­gîndu-i pe ostaşii români să se re­tragă. Pe la orele 23, ungurii au atacat Pichetul nr. 23 Tisa; la orele 0,05 au atacat Pichetul Poloninca de pe Valea Vişeului, cerîndu-le grăni­cerilor să predea armele; au atacat Pichetul de grăniceri Parhida, jude­ţul Bihor, capturîndu-l pe locotenen­tul Mihai Părău, originar din Sibiu, comandantul acestuia, pe care l-au ucis, în ziua de 2 septembrie, şi în­­mormîntat în comuna Berettyó — Újfalu din Ungaria. Peste două zile, în 4 septembrie, aceeaşi soartă a avut-o şi locotenentul Dumitru La­­zea, comandantul plutonului din Dió­sig — Bihor, în seara zilei, bande teroriste au distrus prin minare ca­lea ferată între gările Ciumeghi şi Boiu, şi au atacat cu focuri de armă un tren de marfă cu evacuaţi din teritoriul cedat. în localitatea Cras­­na, judeţul Sălaj, horthyştii au somat familiile românilor să părăsească a­­şezarea. De teamă, mulţi români au fugit, ascunzîndu-se în păduri şi prin alte sate româneşti. La Cluj, în stra­da Memorandului, un român a fost tăiat cu cuţitul de către un hor­­thyst şi ucis bestial, un altul rănit grav. Tot în cursul acelei zile, cîţiva ma­ghiari din comunele Mişca, lingă Marghita, şi Şişterea, la vest de Sa­­lard, pînă la retragerea armatei ro­mâne au maltratat pe şeful postului de jandarmi, şi au bătut grav cinci sol­daţi de la Batalionul 1 Geniu Forti­ficaţii. A doua zi, mai mulţi unguri din Satu Mare au atacat detaşamen­tele de la baricadele ridicate în oraş, îndreptîndu-se spre frontieră pentru a-i întîmpina pe militarii horthyşti; o altă parte a ungurilor sătmăreni a ocupat centrul oraşului, arborînd drapelul de stat maghiar; între timp o delegaţie de unguri, venită din partea primăriei, s-a prezentat la colonelul Dessila, comandantul gar­nizoanei Satu Mare, cerînd să-i pre­dea cazărmile din localitate. Tot atunci, bande teroriste din Sighet au ocupat clădirile autorităţilor civile şi centrala telefonică. în ziua de 3 septembrie, în Diósig — Bihor, un grup de maghiari i-a atacat pe grănicerii români în retra­gere, la Cojocna au ocupat primăria şi postul de jandarmi. La 4 septembrie, o patrulă de 12 jandarmi unguri a pătruns în Dió­sig - Bihor pentru a-i obliga pe ro­mâni să se retragă. Pe timpul due­lului de foc au căzut morţi mai mulţi soldaţi maghiari şi cinci soldaţi şi un ofiţer român. în după-amiaza de 5 septembrie, un ungur din Seini a atacat cu un topor pe un soldat grăni­cer cercetaş din compania 3 Bixad. Deşi a fost lovit prin surprindere, ostaşul român l-a făcut inofensiv pe agresor. A doua zi, în 6 septembrie, cînd trupele horthyste au ajuns la nord de Tîrgu-Lăpuş, gărzile alcă­tuite de ungurii localnici ,,au început a teroriza populaţia acestei locali­tăţi“. După ocuparea de către armata ungară a celor 11 judeţe din Transil­vania de nord, aceştia s-au dedat la maltratări, schinghiuiri, omoruri şi masacre împotriva populaţiei româ­neşti. La 7 septembrie au sosit în Nuşfalău 13 soldaţi români descon­­centraţi, unul dintre ei fiind Nicolae Costas din Şumar, cu soţia şi sora lui, Silvia. A doua zi, soldaţii hor­thyşti i-au bătut, le-au devastat ba­gajele şi cînd au ajuns pe malul Barcăului, i-au împuns cu baionetele şi le-au crăpat capetele cu patul ar­melor. După ce-au obosit, bandele de soldaţi asasini horthyşti au descărcat armele în trupurile vlăguite ale vic­timelor. Peste cîteva zile, cînd cor­purile celor ucişi au intrat în des­compunere, soldaţii unguri au adus ţigani care să le înhumeze într-o groapă comună. La 9 septembrie a avut loc un ma­sacru zguduitor în comuna Treznea, judeţul Sălaj, care a fost pregătit cu o zi înainte în casa doctorului Kaiser din Zalău, de către baronul Bay din acea comună şi căpeteniile trupelor de ocupaţie, în cursul acelei zile, populaţia a fost anunţată să iasă din case şi să întîmpine unităţile horthys­te. La sosirea acestora, în 9 septem­brie, cei ce nu ştiau să răspundă un­gureşte la întrebări erau loviţi cu ar­mele. în acel moment, doi fii ai fos­tului notar maghiar, care fugiseră în 1919 în Ungaria, au tras cîteva rafale de mitralieră de la colţul pădurii. Sub pretextul că sînt atacaţi, soldaţii unguri au deschis foc asupra săte­nilor care fuseseră chemaţi să-i în­tîmpine. Sub potopul de gloanţe au căzut 86 bărbaţi, femei şi copii, ro­mâni şi evrei. Mulţi dintre aceştia au fost străpunşi apoi cu baioneta sau arşi, m­ii de vii. Soldaţii asasini au incendiat 45 de gospodării ale ro­mânilor, inclusiv primăria, unde au mai împuşcat încă şase persoane. Cîţiva soldaţi unguri, după ce l-au ucis pe preotul din Treznea, pe fiica acestuia au legat-o de un stîlp şi au ciopîrţit-o cu baionetele şi cuţitele, tăind carnea pînă la os, omorînd-o astfel în chinuri groaznice. în cursul aceleiaşi zile, soldaţii hor­thyşti maghiari i-au ridicat pe fraţii Grigore şi Vasile Vicaş din Zalău şi i-au împuşcat lîngă Brădet, pe Gafia Vicaş, soţia lui Grigore Vicaş, au împuşcat-o pe fereastra casei; Rodi­­ca, fiica ei cea mai mare, a fugit, dar din cauza şocului peste cîtva timp a încetat din viaţă; iar pe Cor­nelia, fiica cea mai mică, în vîrstă de 7—8 luni, au găsit-o vecinii, su­­gînd de la pieptul mamei sale, care era moartă şi plină de sînge. Pe so­ţia lui Gheorghe Prunea din Zalău, horthyştii au legat-o, cu părul capului şi peste mijloc cu o funie, de o că­ruţă trasă de doi cai, tîrînd-o pe şo­sea pînă dincolo de Brădet. Acolo, călăii, după ce au scos copilul din ea cu parul, au împuşcat-o. Tot a­­tunci în curtea lui Gheorghe Prunea, ungurii l-au împuşcat mortal pe Ga­­vril Sălăjean din Stîna. Pe cumnatul lui Grigore Vicaş din Zalău, jandar­mii unguri l-au bătut cu lanţul pes­te spate şi piept şi cu funiile la tăl­pile picioarelor pînă l-au zdrobit. Ca­davrele celor schingiuiţi şi împuşcaţi au rămas acolo patru zile, pînă s-a primit aprobarea pentru înhumarea lor într-o groapă comună, dar fără slujba preotului. Peste cîteva zile, în noaptea de 13/14 septembrie, a avut loc un nou masacru la Ip, judeţul Sălaj. Aces­ta a fost pregătit de baronul Farago István şi învăţătorul Ujhely Adal­bert. Cei doi unguri au alcătuit trei echipe dintre localnici, care împreună cu o companie de o sută de honvezi, comandaţi de locotenentul Vasvári Zoltán, au trecut la acţiune. După ce au înconjurat satul, la miezul nopţii, echipele de soldaţi pătrund în ca­sele românilor, unde ucid prin îm­puşcare, spintecare cu baioneta şi zdrobirea capetelor cu patul armelor 157 de bărbaţi, femei , dintre care u­­nele gravide, bătrîni, tineri şi copii în leagăn. A doua zi, cadavrele au fost înhumate într-o groapă comună de 24X4 m, iar peste ele s-a aruncat var Cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea protopopului Au­rel Munteanu, i-am evocat figu­ra de luminat păstor sufletesc şi înflăcărat militant pentru drepturile la o viaţă mai bună a celor „urziţi din lacrimi şi sudoare“. Cu acel prilej, am schiţat sumar etapele vieţii sale zbuciumate, activitatea bogată desfăşurată şi sfîrşitul lui marti­­ric, întîmplat la 10 septembrie 1940 (vezi: Telegraful Român, nr. 17—18/1982). Socotim că este un imperativ educativ să venim cu unele în­tregiri referitoare la viaţa şi martiriul acestui vlăstar viguros al Ardealului şi slujitor plin de rîvnă al Bisericii strămoşeşti. Ori­ginar din regiunea Hîrtibaciului (Merghindeal, jud. Sibiu), Aurel Munteanu a cunoscut obida din fragedă copilărie; în cursul su­perior al liceului, s-a susţinut din meditaţii, avînd asigurată masa la cantina organizată de Banca „Albina“ din Sibiu (i se spunea „masa studenţilor“). In ultimele clase ale liceului, îm­preună cu colegul său Victor Stanciu (viitor profesor univer­sitar la Cluj), a redactat o re­vistă în limba română, intitulată „Symmachia“. Fireşte, revista circula numai printre elevii ro­mâni, definind pe protagoniştii ei ca tineri de o deosebită sen­sibilitate faţă de neamul lor oropsit. De altfel, Aurel Mun­teanu, imediat după bacalaureat, a ţinut la Agnita un discurs pu­blic, care i-a adus prima aresta­nestins. Casele românilor au fost je­­fuite de odioşii asasini. La 13 septembrie, horthyştii l-au arestat pe Gheorghe Imre, pe prima­rul român din Boghiş, împreună cu alţi săteni, bătîndu-i în chip bestial. Locuitorul Mihai Şugar din Medie­­şu Aurit a fost omorît de soldaţii unguri, după ce mai întîi i-au scos ochii şi i-au tăiat nasul. Locuitorul Vasile Mărieş din Şomcuta Mare, fost sergent în armata română, a fost împuşcat de un sergent ungur, cînd intra în curte la familia sa. Trei români din Cojocna, fraţii Alexandru, Ioan şi Nicolae Corpodean au fost arestaţi, bătuţi cu ferocitate, închişi şi apoi aruncaţi peste graniţă în Ro­mânia. La 9 octombrie, soldaţii horthyşti au arestat 12 săteni din Marca, jude­ţul Sălaj, pe care i-au împuşcat în Oradea. în noaptea de 11/12 octom­brie, comuna Ianculeşti, colonie de români, a fost înconjurată de bande ungureşti, care i-au maltratat şi a­­lungat din aşezare, devastîndu-le tot avutul. La fel s-a procedat, în noap­tea de 12/13 octombrie, în colonia ro­mână Lucăceşti. Cetele de unguri din şapte sate vecine, înarmate cu securi, coase şi sape s-au năpustit asupra gospodăriilor din Lucăceşti, devastîn­du-le. Locuitorii au fost alungaţi, du­pă ce atacatorii au omorît o femeie, lovind-o cu topoarele şi coasele, şi au maltratat alţi 35 de români. în 13 octombrie, locuitorul Mariş Pavel din comuna Moftinul Mic este bătut crunt de unguri şi lăsat în nesimţire, pen­tru că a vorbit româneşte. Ludovica Mureşan din Zalău a fost bătută, spărgîndu-i-se capul şi fracturîndu-i­­se braţele, pentru că a dat mîncare soldaţilor români în retragere. Maria Tripan şi fiul ei Victor Tripan din comuna Bălan au fost bătuţi la sîn­ge de horthyşti, precum şi învăţăto­rul pensionar din aceeaşi localitate, care era cît pe ce să fie împuşcat. Fraţii Cristea din Oşorhei, jud Bihor, au fost maltrataţi de soldaţii unguri şi în stare de leşin, aruncaţi peste graniţă, în România. învăţătorul Octavian Su­ceava din comuna Răzoare, judeţul Turda, a fost bătut pînă la desfigu­rare de către unguri; părintele Mi­ron Victor din Ungheni — Mureş este maltratat de către jandarmi maghiari. Un tînăr student din Ortelec, lîngă Zalău, este împuşcat la Moara lui Crăciun, lîngă Hida. 12 români, ori­ginari din satele de lîngă Zalău sînt împuşcaţi lîngă comuna Dragu. Pă­durarul şi morarul din Treznea au fost duşi legaţi de ţeava unui tun pî­nă la Hida, în văzul satelor prin ca­re treceau trupele maghiare, bătuţi la sînge, li s-au spart piepturile cu ba­ionetele şi apoi morţi­i ciuruiţi de gloanţe. în comuna Dragu, ungurii au împuşcat alţi trei soldaţi români reveniţi la casele lor. în perioada următoare, actele de te­roare şi vandalism, crimele şi bestia­lităţile împotriva populaţiei româneşti din teritoriul cedat Ungariei horthys­te prin Dictatul de la Viena, au con­tinuat cu aceeaşi ferocitate. Prof. Petru I. Dan­ te din partea autorităţilor ma­ghiare. După obţinerea absolut om­ului teologic, a funcţionat, timp de un an, ca învăţător în comuna natală. Era cunoscut pentru pa­siunea şi însufleţirea cu care se dăruia pentru luminarea consă­tenilor săi, încă student în Teo­logie, în vacanţele de vară, ţi­nea cursuri cu elevii care se pre­găteau pentru înscrierea la li­ceu, cunoscînd bine limba ma­ghiară şi germană. Şcoala aceas­ta se numea „Şcoala domnului Aurel“ şi pregătirea era gratuită. Aici, l-au găsit cei cîţiva lo­cuitori veniţi din Sebeşul Mare (azi, Valea Drăganului, judeţul Cluj), ca să-l cheme să le fie păstor sufletesc. Mitropolitul le-a spus: „Alegeţi-l pe teologul Au­rel Munteanu“. Aşa a ajuns Au­rel Munteanu preot în Valea Drăganului, unde a păstorit din 1907 pînă în 1927, cînd a fost ales protopop al protopopiatului nou înfiinţat, cu sediul la Hue­din. Parohia Valea Drăganului e situată în zona Munţilor Apu­seni, cu o populaţie numeroasă şi harnică, în trecut, se zbătea în mari lipsuri şi simţea greu opresiunea. Aici, ca şi în sa­tele învecinate, nu erau de­cit români. Cu maghiarii din Huedin sau din comunele mai în­depărtate n-a avut nici un con­flict, fiindcă Aurel Munteanu era — prin definiţie — demo­crat, bonom, cunoscut prin ati­tudinile lui joviale şi prieteneşti faţă de oricine. în relaţiile con­fesionale, Aurel Munteanu era un adevărat ecumenist. Iată cum l-a înfăţişat publicistul Septimiu Popa într-o schiţă publicată în lucarea „Temniţele Clujului“, Cluj, 1937, p. 71—76. Cînd au intrat românii în război cu un­gurii în 1916, în primele zile a fost arestat preotul Aurel Mun­teanu. Nefiind în imediata apro­piere de Valea Drăganului vreun preot ortodox, s-a dus părintele Septimiu Popa să împărtăşească credincioşii şi să facă înmormîn­­tări. „Prohodul s-a scurs între lacrimi mult mai amare decît cele de la alte prohoade. Oame­nii plîngeau atît după mort cît şi după popa lor“, spune autorul. După o oarecare scurgere de timp, a fost arestat şi preotul Septimiu Popa, iar atunci Aurel Munteanu i-a întors serviciul, înmormîntînd el credincioşii prie­tenului său. Abia trecuseră doi ani de la prima arestare a lui Aurel Mun­teanu şi nu era mult să cadă din nou în ghiarele care s-au întins după el în 1916, întîmpla­­rea a descris-o el însuşi. Era în 29 ianuarie, 1919, cînd se stabi­lise o linie de bătaie între regi­mentul 10 Putna al românilor şi între regimentul armatei un­gare care acţiona la Ciucea. Soldaţii maghiari erau secui, deci nu puteau să aibă nimic per­sonal cu el, decît că era preot român. întrebînd în sat de casa parohială, oamenii au bănuit că vor să le omoare preotul, fiind multe asemenea atrocităţi săvîr­şite de soldaţii maghiari. Anun­ţat la timp, el a ieşit din locuin­ţă, căutînd să scape prin grădină în direcţia soldaţilor români. Ploaia de gloanţe îl însoţeşte în fuga lui, ajunge însă cu bine la soldaţii români. Cînd s-a întors acasă, fetiţa lui de 9 luni era moartă; fusese omorîtă de sol­daţii secui (Vezi: Dr. Sebastian Stanca: Contribuţia preoţimii ro­mâne din Ardeal la războiul pen­tru întregirea neamului, 1916— 1918, Cluj, 1925, p. 154). O altă sălbatică cruzime ce i-a fost dat să o trăiască preotului Aurel Munteanu, a fost uciderea şi arderea pe rug a 45 de băr­baţi şi femei în satul Beliş, ju­deţul Cluj, în ziua de 7 noiem­brie 1918, de către proprietarul maghiar Urmăncu, împreună cu o bandă de soldaţi. în aceas­tă parte a regiunii Cluj, liniştea şi ordinea nu s-au restabilit de­cît peste cîteva luni, în care timp preotul Aurel Munteanu a trebuit să stea departe de paro­hia sa şi, la întoarcere, şi-a găsit totul nimicit, printre care şi bi­blioteca personală şi manuscri­sul unei lucrări despre poetul englez Milton, în vederea căreia învăţase limba engleză şi-şi co­mandase cărţi din Londra. Ca protopop al Huedinului, a realizat numeroase opere de in­teres obştesc, în frunte cu mă­reaţa catedrală. Fiind în mai multe rînduri şi parlamentar, s-a zbătut pentru revendicările juste ale populaţiei din regiune, în problema pădurilor, moţii au fost nedreptăţiţi nu numai sub domi­naţia ungară, ci şi după unire. Au rămas suprafeţe mari de pădure în posesia vechilor proprietari, făcute scăpate de la expropriere, în pofida legii agrare. Astfel, contele Gh. Banffy, fost ministru de externe al Ungariei şi şef al campaniei revizioniste pentru re­trocedarea Ardealului, obţinuse dreptul de a exploata o pădure de 5244 jugăre, iar Urmăncu, autorul asasinatului de la Beliş, era proprietarul unui masiv pă­duros de 27.000 jugăre, cu toate că locuia la Budapesta. Contra acestor stări nedrepte, s-a ridicat protopopul Aurel Munteanu, ce­rînd ca moţii să devină stăpînii acestor bunuri, spre a avea o viaţă mai bună. O delegaţie de 59 de săteni, în frunte cu proto­popul Aurel Munteanu şi Dr. Amos Frîncu, s-a prezentat cu un memoriu autorităţilor centra­le din Bucureşti, în care se spu­nea că „revendicările lui Horea şi Iancu sunt tot revendicările noastre de astăzi şi soluţionarea lor justă e posibilă numai prin exproprierea integrală a tuturor păşunilor şi minelor din Ţara Moţilor şi a predării lor în folo­sinţa satelor moţeşti“. „Lupta pentru dreptatea so­cială, în fruntea căreia se găsea protopopul Aurel Munteanu, şi ofensiva împotriva acelora care ţineau în mizerie pe moţi, a fost o acţiune de două decenii. în acest interval de timp, s-a pus la cale nu numai complexul de pro­bleme privitoare la situaţia ne­dreaptă a moţilor, ci şi ideea, tăinuită de cei interesaţi în con­tinuarea exploatării, a nimicirii fizice a reprezentanţilor celor nedreptăţiţi. Dintre aceşti repre­zentanţi, în 1940, nu mai era în viaţă decît protopopul Aurel Munteanu din Huedin. Cele 11 zile ce s-au scurs între Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi 10 septembrie 1940, cînd el a fost asasinat, au constituit un timp suficient de lung, pentru ca magnaţii de la Budapesta să-i pună la cale asasinarea“ (Tel. Rom. nr. 17—18/1982). în consecinţă, mobilul asasi­nării protopopului Aurel Mun­teanu nu se datorează luptei sale dîrze şi neînfricate pentru inte­resele supreme ale poporului ro­mân, ci concepţiei sale de luptă pînă la sacrificiu pentru drep­tate, în care n-a făcut discrimi­nare între români şi unguri, fi­indcă în multe sate pentru care a dus lupta cu aristocraţia ma­ghiară populaţia era mixtă. Asasinarea lui în plină zi — zi de tîrg săptămînal — a fost un act bestial comis de bande de asasini horthyşti, în număr de 21, în frunte cu criminalul reci­divist Gáli Ferencz. Aceştia l-au torturat 4 ore în şir, l­ovindu-l cu măciuci, smulgîndu-i barba cu piele cu tot, ca apoi unul din ei, Buday János Gyepu să-i in­troducă un par în gură, sco­­ţîndu-l prin ceafă. După ce a murit în chinuri groaznice, asasinii i-au aruncat cadavrul în­­tr-un şanţ la marginea orașului, împreună cu al gardianului Gheorghe Nicola, ucis tot atunci, pentru că a încercat să-i vină în ajutor. Asta a fost în 10 sep­tembrie 1940. Cadavrul a fost găsit după 10 zile, cînd preo­teasa a încercat să-l îngroape, dar a fost oprită de jandarmi. Abia mai tîrziu s-a îngăduit să i se facă înmormîntarea, fără participarea păstoriţilor săi. A doua zi, mormîntul a fost pro­fanat, florile călcate în picioare şi crucea smulsă din pămînt. Cumplită nelegiuire! De altfel, însăşi sentinţa de condamnare a criminalilor, la 2 luni de închisoare corecţională, cu suspendarea executării pedep­sei, face dovada premeditării şi patronării crimei de către auto­rităţile horthyste. Moartea pro­topopului Aurel Munteanu este moarte de mucenic căzut la da­torie. El trebuie aşezat în gale­ria oamenilor aleşi, pe care Bi­serica românească şi istoria nu trebuie să-i uite; martirii trăiesc de-a pururi în conştiinţa poste­rităţii recunoscătoare. Pr. prof. Ion Bunea Protopopul martir Aurel Munteanu (1882-1940) . Pag. b

Next