Telegraful Român, 1988 (Anul 136, nr. 1-48)

1988-01-15 / nr. 3-4

I BIBLIOTECA „ASTRA,, SIBIU Anul 136 Sibiu, 15 ianuarie 1988 Nr. 3—4/1988 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI OMAGIU PREŞEDINTELUI TAR Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române MULT STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE NICOLAE CEAUŞESCU La fericitul jubileu de astăzi, cînd pe răbojul dăinuirii noastre naţionale se incrustează cu slove de aur aniversarea a 70 de ani de viaţă ai Domniei Voastre — din care mai bine de cinci decenii şi jumătate le-aţi dăruit în slujba propăşirii necontenite a Patriei şi împlinirii celor mai cutezătoare idealuri ale poporului român — Sfîntul Sinod, clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, alături de toţi fiii acestui pămînt străbun, îşi îndreaptă gîndurile către Dumneavoastră, cu aleasă preţuire, vie recunoştinţă şi neţărmu­rită dragoste, aducîndu-Vă un vibrant omagiu de înaltă stimă şi cinstire, împreună cu cele mai călduroase urări de sănătate, feri­cire, viaţă îndelungată şi noi puteri de muncă în călăuzirea, dez­voltarea şi ridicarea scumpei noastre patrii pe cele mai înalte trep­te de lumină şi de afirmare a prestigiului ei în lume. Răsfoind bucoavna vremii, în istoria mai mult decît bimilenară a poporului nostru întîlnim aşezate la loc de cinste numele unor mari personalităţi care, identificîndu-se cu interesele şi aspiraţiile vitale ale întregii naţiuni şi întruchipînd virtuţile şi idealurile cele mai nobile ale acesteia — de libertate, dreptate socială, indepen­denţă şi unitate naţională — făurind punţi nemuritoare care leagă trecutul de prezent şi prezentul de viitor, s-au bucurat de înaltă şi îndreptăţită cinstire atît din partea contemporanilor cît şi a urmaşilor lor, rămînînd peste veacuri pilde vrednice de îndreptăţită mîndrie naţională. Nici cînd însă poporul român nu şi-a găsit o mai desăvîrşită întruchipare a strădaniilor şi a năzuinţelor sale celor mai alese, ca acum, în vremea noastră, în personalitatea proemi­nentă a Domniei Voastre, vlăstarul cel mai strălucit al acestui neam, care aţi odrăslit din sinul lui, v-aţi identificat cu idealurile lui şi aţi dat viaţă celor mai înalte aspiraţii ale înaintaşilor, înăl­­ţînd pe culmile cele mai înalte viaţa materială şi spirituală a întregii noastre naţiuni şi făcînd cunoscut pretutindeni mesajul ţării noastre de pace, înţelegere şi conlucrare frăţească cu toate popoarele lumii. Prin activitatea neobosită, pe cît de înţeleaptă, pe atît de bogată şi multilaterală a Domniei Voastre, v-aţi înscris cu cinste în istoria României contemporane ca un mare creator de epocă, legat prin toate fibrele de binele, fericirea şi aspiraţiile cele mai nobile ale poporului român. Gîndirea fecundă pe care aţi făcut-o simţită în toate domeniile de activitate din patria noastră a determinat dez­voltarea fără precedent a întregii activităţi a ţării noastre din ulti­mele decenii şi situarea ei pe un drum de necontenită propăşire materială şi spirituală. Vremea de rodnice înfăptuiri de cînd vă aflaţi la conducerea ţării noastre — denumită cu drept cuvînt „Epoca Nicolae Ceauşescu“ — a pus în lumină în modul cel mai con­vingător dăruirea totală şi identificarea Dumneavoastră cu aspira­ţiile fundamentale ale naţiunii române. Legat fiinţial de poporul în sînul căruia v-aţi născut şi aţi crescut, aţi stimulat în modul cel mai înalt încrederea acestuia în propriile sale capacităţi crea­toare, conştiinţa de sine şi voinţa neclintită de a-şi afirma şi apăra existenţa sa pe vatra străbună în care s-a născut şi a dăinuit neîn­trerupt de-a lungul veacurilor. Lupta hotărîtă a Domniei Voastre pentru independenţă şi suveranitate naţională a devenit o componentă a societăţii noastre româneşti contemporane, reunind pe toţi fiii patriei în aceleaşi năzuinţe de apropiere, înfrăţire şi îmbogăţire necontenită a patri­moniului spiritual al României de azi. : * (Continuare in pag. a 3-a) Ziua de 26 ianuarie se înscrie în jalba de aur a sărbătorilor poporului nostru, în această zi de înaltă cinstire a conducătoru­lui patriei şi poporului nostru, Domnul Nicolae Ceauşescu, cu prilejul aniversării a 70 de ani de viaţă şi a peste 55 de ani de eroică activitate pusă în slujba poporului, a patriei, pri­vim cu bucurie şi mîndrie la cu­nuna istorică a realizărilor ob­ţinute în ţara noastră, prin munca întregului popor în ul­timii ani, realizări ce poartă nu­mele ctitorului noii epoci în care trăim şi care au la bază gîn­direa sa revoluţionară. „Epoca Ceauşescu“ o vedem în fiecare clipă şi la fiecare pas pe care-l facem pe calea pro­gresului şi civilizaţiei. Ea re­flectă apogeul înfăptuirilor celor mai nobile idealuri visate de moşii şi strămoşii noştri, care ne-a fost dat să le trăim noi, generaţiile de astăzi. în acest sens, cel mai potrivit omagiu pe care-l putem aduce iubitului conducător al poporu­lui nostru constă în reamintirea cîtorva din marile realizări din anii pe care-i trăim, sub înţe­­leapta-i conducere. Pentru că în anul care a tre­cut s-au împlinit 25 de ani de la încheierea procesului cooperati­vizării în agricultură, menţionăm că în acest domeniu s-au obţi­nut realizări remarcabile, prin faptul că s-a dat o atenţie deo­sebită mijloacelor materiale co­respunzătoare, bazei tehnico-şti­­inţifice menite să faciliteze îm­plinirea planurilor legate de a­­gricultura socialistă şi să garan­teze eficienţa producţiei. în pa­ralel, s-a dezvoltat puternic învăţămîntul general şi de spe­cialitate creindu-se licee agricole şi facultăţi de profil, urmărin­­du-se buna formare a cadrelor pentru toate sectoarele agricole. Perioada care s-a inaugurat în 1965 a plasat agricultura Româ­niei pe noi coordonate de pro­gres şi a necesitat trecerea la noua revoluţie agrară, adică la o modernizare a forţelor de producţie ale acestei ramuri, la perfecţionarea formelor de orga­nizare şi conducere, la creşterea mai accentuată a randamentelor şi productivităţii muncii, în fe­lul acesta producţia de cereale a ajuns cea mai mare din istoria ţării. Aceste performanţe au fost posibile şi datorită faptului că în perioada 1981—1985 au fost alocate ştiinţei şi tehnologiei fonduri de aproape două ori mai mari comparativ cu cincinalul anterior. * Dacă încercăm să cuprindem în cifre, şi la nivel economic, chipul cel nou al patriei în această epocă de după 1965, ceea ce obţinem, este imaginea unei Românii ale cărei împliniri stră­lucesc cu pregnanţă în cartea de aur a gloriei neamului nostru. Tabloul sintetic astfel obţinut înfăţişează constanţa dinamis­mului creşterii economice, Româ­nia situîndu-se pe primele locuri în lume în ceea ce priveşte rit­mul de dezvoltare economico­­social, în comparaţie cu anul 1965 avuţia naţională a crescut în prezent de aproximativ şase ori, iar venitul naţional pe locuitor a sporit în acest timp de la 8 700 lei la 37 000 lei, fapt care a făcut posibilă reducerea de­ REDACŢIA (Continuare în pag. a 3-a) SFÎNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Preşedinte TEOCTIST Patriarh­­ ANTONIE Mitropolitul Ardealului t ANTIM Arhiepiscopul Tomisului şi Dunării de Jos t GHERASIM Episcopul Rîmnicului şi Argeşului t EFTIMIE Episcopul Romanului şi Huşilor t TIMOTEI Episcopul Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului f NIFON PLOIEŞTEANUL Episcop-vicar patriarhal | ROMAN IALOMIŢEANUL Episcop-vicar f DAMASCHIN SEVERINEANUL Episcop-vicar | IUSTINIAN MARAMUREŞANUL Episcop-vicar t IOACHIM VASLUIANUL Arhiereu vicar f TEOFIL Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului t EPIFANIE Episcopul Buzăului t EMILIAN Episcopul Alba Iuliei t VASILE Episcopul Oradiei t VASILE TÎRGOVIŞTEANUL Episcop-vicar patriarhal t PIMEN SUCEVEANUL Episcop-vicar t LUCIAN TOMITANUL Episcop-vicar t CALINIC ARGEŞANUL Arhiereu vicar t GHERASIM HUNEDOREANUL Arhiereu vicar­­ NESTOR Mitropolitul Olteniei + NICOLAE Mitropolitul Banatului „Hai să dăm mînă cu mînă" Unirea Principatelor Române, Mun­tenia şi Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, marchează o primă etapă în procesul de formare a sta­tului naţional român unitar. Acest eveniment are la bază nă­zuinţa de totdeauna a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor de a trăi într-o singură ţară şi sub scep­trul unei singure ocîrmuiri politice proprii. La 1600, Mihai Viteazul n-a făcut altceva decît să vină în întâmpinarea unei astfel de năzuinţe şi să o trans­forme în realitate. Solidarizarea ma­selor româneşti din Transilvania cu oastea învingătorului de la Şelimbăr a constituit dovada că cel care ve­nise şi cei care îl primiseră erau de mai înainte întru toate una, vorbind aceeaşi limbă şi avînd aceeaşi cre­dinţă. Un astfel de gînd, că şi din­colo de Carpaţi este acelaşi pămînt străbun pe care trăiesc tot fraţi de ai săi, l-a purtat pe Mihai spre Tran­silvania şi deopotrivă spre Moldova. N-a fost de altfel numai gîndul lui acesta ci l-au nutrit şi alţi domni români anteriori. Bogdan al H-lea, de pildă, credea pe la 1450, că este ceva firesc ca Moldova „una să fie“ cu Transilvania pentru că şi într-o parte şi în cealaltă trăiesc oameni de aceeaşi origine. La fel, vlad Ţepeş considera Muntenia şi Transilvania „o singură ţară“ pentru aceleaşi mo­tive. Iar Ştefan cel Mare, într-o solie adresată Veneţiei, numea Muntenia ,,1’altra Valachia“, deci o altă ţară românească, soră de sînge cu Mol­dova peste care stăpînea el. Aceste trei provincii formau Dacia Veche. Ele se asemănau atît de mult „între sine încît erau menite pentru un sin­gur popor şi o singură domnie“ cum scria Ion Budai Deleanu. Mihai Viteazul a voit şi a izbutit să aşeze această domnie peste po­porul care s-a zămislit aici şi a ră­mas statornic pe vatra strămoşească, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Din păcate, unirea realizată de el a durat foarte puţin, dar ea a dobin­­dit valoare de simbol şi ca atare a aprins şi mai puternic năzuinţele de unitate şi independenţă ale români­lor. La 1859, voinţa de unire a româ­nilor n-a mai putut fi înfrîntă. Cu toată opoziţia marilor puteri (cît de mult ne-a însoţit în timp această opoziţie!), adunarea ad-hoc a Moldo­vei, întrunită la Iaşi în 7 octombrie 1857, a hotărît „Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România“. A doua zi, adunarea ad-hoc din Ţara Românească adopta aceeaşi hotărîre: „Unirea Principatelor în­tr-un singur stat şi subt un singur guvern“. Justificarea acestei măsuri a fost făcută în chip magistral de către marele bărbat al naţiunii ro­mâne, Mihai­ Kogălniceanu. Dorim unirea Principatelor — arăta el — pentru că „este firească, legiuită şi neapărată, pentru că suntem­ acelaşi popur, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi înce­put, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi te­meri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi ho­tare de păzit, aceleaşi dureri în tre­cut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de îndeplinit“. Copleşitor de multe lucruri aveam în comun ca să mai fi rămas se­paraţi. Şi totuşi, Conferinţa de la Paris, ţinută în mai-august 1858, a adoptat o Convenţie prin care stabi­lea doar o unire formală a Principa­telor, sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româ­neşti“, fiecare avînd domnul şi gu­vernul ei, adunarea legislativă şi ad­ministraţia proprie. Din nou împotri­virea puterilor străine! (Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. Dumitru Abrudan

Next