Telegraful Român, 1989 (Anul 137, nr. 1-48)

1989-06-01 / nr. 21-24

Pag. 4 TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 21—22 și 23—24/1989 „Telegraful Român“ — martor al evenimentului trecerii la cele veşnice a Luceafărului poeziei româneşti Vestea trecerii la cele veşnice a geniului poeziei româneşti — Mihai Eminescu a fost reflectată după cuviinţă şi în paginile pu­blicaţiei şaguniene de la Sibiu, în numărul 67 din 20 iunie (2 iulie) 1889 este publicat următo­rul necrolog:­ ­ MICHAIL EMINESCU Luceafărul poeziei române, Mi­chail Eminescu a încetat din via­ţă după un morb greu şi înde­lungat, în casele drului Şuţu din Bucureşti, în cea mai frumoasă etate de 40 de ani. El a fost unul dintre cele mai frumoase şi neîntrecute talente pe orizontul noilor mişcări lite­rare. Distinsul nostru critic, dl. Titu Maiorescu, care-l pune în şirul scriitorilor imediat după dl. V. Alecsandri, caracterizînd pe Eminescu zice că are farmecul limbajului, semn al celor aleşi, o concepţie înaltă şi mai presus de toate iubirea şi înţelegerea artei antice. Viaţa distinsului poet a fost de tot furtunoasă şi neliniştită. El s-a născut la Botoşani în anul epocal 1849, unde a şi terminat clasele elementare. După termi­narea studiilor gimnaziale, care le făcu în Cernăuţi şi Blaj, intră la 1868 în trupa teatrală a lui Pascal, unde a petrecut 2 ani, apărînd însă pe scenă numai în roluri secundare; de cele mai multe ori făcea pe sufletul. în anul 1870 s-a înscris la universi­tatea din Viena şi anume la fa­cultatea de litere, unde însă se iviră primele simptome ale boa­lei sale, din care cauză şi trebui să se reîntoarcă acasă. Desperat, căzu într-un fel de melancolie, care­ singur poetul nu putea să o alunge cu toate încercările sa­le. Sprijinit de societatea litera­ră din Iaşi, se duce după restau­rare la Berlin, unde termină la 1874 studiile, şi reîntorcîndu-se în patrie fu numit bibliotecar la biblioteca centrală din Iaşi, iar un an mai tîrziu ocupă postul de revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui. în întreaga sa viaţă, Eminescu s-a perfecţionat prin studiu şi printr-o lectură neobosită. Talen­tele sale s-au arătat încă pe cînd era în etate de 16 ani în poe­ziile ocazionale scrise la moartea profesorului său Pumnul, de la care a primit focul cel nestins pentru iubirea neamului său. Ta­lentele sale s-au arătat însă în toată splendoarea în revista „Convorbiri literare“, la care a colaborat pînă în ultimele mo­mente ale vieţii sale. Neobosit în activitate şi avînd cunoştinţe bogate s-a aruncat şi pe terenul ziaristicei şi a ocupat locul de prim redactor al ziarului „Tim­pul“; a scris mult în „România liberă“, iar în timpul mai din urmă a lucrat la revista „Fîn­­tîna Blanduziei“. Poeziile sale, care au ferme­cat lumea cultă literară şi au avut un efect hotărîtor asupra pleiadei tinerilor noştri poeţi au ieşit deja în a treia ediţie sub îngrijirea dlui Titu Maiorescu. Erau anii, destul de mult de atunci, cînd aproape vară de vară întreprindeam, cu mai lungi, mai scurte popasuri, călătorii pe la mănăstirile din Moldova. Tot­deauna mă întorceam din astfel de drumeţii, zumzet de impresii urmărindu-mă vreme îndelun­gată, uneori cu puteri de pereni­tate. Din noianul de amintiri, acum la centenar Eminescu, aș desprinde cîteva din ele, cît mai viu, cît mai pline de culoarea vremii ce se trece inevitabil. Iată, într-un august al anului 1956 mă găseam la Văratic, poate atunci pentru întîia oară, poate repetat. Nu dorul de turism, nici motive de odihnă estivală, mă ■atrăgeau spre acele locuri, aş zice tiranic, cît mai ales voluptatea de a sorbi tare, din trecutul fas­cinant al ţării noastre cu întru­chipări monahale, apărătoare de rău, de primejdii. Născătoare de aduceri aminte. Deci, la Văratic. Aş preciza pen­tru circumstanţă, ziua de 15 au­gust. Anul 1956. Cum şi de ce? într-o ambianţă de flori, de luxuriantă vegetaţie, trăia Epra­­xia Diaconescu, mai mult decît venerabila călugăriţă, împlinind vîrsta de 107 ani. O găseam în camera unei infirmerii. Din pat se da jos, rar de tot. Răspundea la întrebări — un adevărat pele­rinaj era la dînsa — stînd între perne turceşte. Perfect lucidă, mai dispunea de o memorie care uimeşte. Părea un ma® în ale cărui cuvinte desluşeşti trecutul învăluit în neguri. Părul, mult Eminescu în mărturii orale rărite fire albe de tot. Pomeţii obrajilor, în veșnică febră. De după enorme lentile, se uita la tine ca trezită din somn adînc. Vorbele i le culegeai de pe buze groase, vinete, crăpate. Biografia ei ar merita un tom întreg, de­oarece Epraxia Diaconescu pre­zenta rarul caz pentru noi, vizi­tatori, deosebitul privilegiu, de a-l fi văzut pe Eminescu, de a fi schimbat vorbe cu El. Încă de ne la vîrsta de 20 de ani observa ceva cu totul aparte la tînărul și El, pelerin. c&lA ttillL ilLi (^IflLUtlSiL în visul nou, Bălcescu se sfătuia cu Brîncuşi, cu George Enescu şi cu Mircea Eliade „Să-l rugăm pe Luceafăr, din al vremii lunecuş să ne scoată acasă cum e drept şi se cade. Răbdăm în pămînt străin somn de lut, fără pace; doar şoapte din Carpaţii iubiţi, din valul Mării, doar Crivăţ şi Zefir putea-vor să ne împace nepotolitul dor de raiul, visat, al Ţării. Să-l rugăm pe Luceafăr: el i-a înălţat prin grai pe toţi fraţii noştri buni către dor de infinit, să le spună: sună corni că nu e decit un plai să ne cuprindă blind în adîncul somn rînduit !“ Gheorghe Stănescu (Din ciclul „Visîndu-1 pe Bălcescu“) EMINESCU — slovă eternă Se împlinesc o sută de ani de la moartea celui mai mare şi mai îndrăgit poet al naţiunii române Mihai Eminescu, care a scris cu verb de foc, într-o limbă dulce ca un fagure de miere universul liric, de înţelepciune, cugetare şi simţire al sufletului nostru românesc. Ridicat ca un astru din fiinţa neamului întreg, el s-a înscris cu jertfă pe firmamentul istoriei şi al literaturii, către ceea ce am vrut să dăm în grai mai bun şi mai sfînt. Cum poetul însuşi ne spune: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nor din marea de amar“. Prin cuvîntul lui s-au rostit suferinţa românească, căutările cele mai îndrăzneţe, virtuţile străbune şi un nesecat imn de dragoste şi adevăr. El s-a identificat cu devenirea noastră totală spre epoci de noi înălţări culturale şi spirituale. A vibrat ca o coardă ultrasen­­sibilă la frământările unei epoci întregi de zidire naţională. Deşi fire romantică şi visătoare, în cuvîntul lui transpar gesturi demiurgice ale unui neam întreg către lumină, pace şi o lume mai dreaptă. Suflet din sufletul ţării, Eminescu este cu noi, de la Ipo­­teşti la Blaj, de la Blaj la Iaşi şi Bucureşti, în toate provinciile româneşti, ca un „uomo universale“, cum zice C. Noica, pentru a ne simţi pe toţi, pentru a fi cu toţi, pe pămîntul nemuririi noastre. Anul acesta, la o sută de primăveri, teiul de la mormîntul său din cimitirul Belu, înfrunzit a suta oară va înflori mai măreţ la căpătîiul adormitului întru neuitare şi veşnică înălţare, poetului nostru naţional. Şi pe alei, în foşnet de tei vom călători sărbătoreşte încă o dată ca de atîtea ori în secolul luminat de Luceafărul poeziei româneşti, prin flori şi versuri, către troienitoare aduceri aminte. Cu el sîntem acasă, pe spaţiul nostru etern mioritic, ne împlinim fiinţa la vatra de dor şi iubiri, ne curăţim gîndirea către frumuseţile astrale ale verbului aprins pe altarul conştiinţei de neam şi de ţară. Făclie vie la tîmpla universului, Eminescu ne poartă ca un „Mag călător prin stele“ către orizonturi ideale şi sublime, tăiate cu dalta-i măiastră în trunchiul unui străvechi popor. El este visul Daciei şi-al Romei, este chipul ridicat din adînci istorii, este cu noi şi la Putna, glasul lui mîngîie ca o lumină culo­rile Voroneţului şi cerul de peste ţară, tresaltă în coborîri de ape şi se molcomeşte în susul de izvoare; poetul este blînd ca şi cîmpia, măreţ ca şi Carpaţii, roditor ca o grădină. Eminescu a fost al stră­moşilor noştri, este al nostru şi va fi al urmaşilor noştri, este co­lumnă şi piramidă, este slavă, zapis și cronică nouă tuturor pe vecie. Pr. Nicolae Cojocaru Iată ce era dat să auzim atunci. „Domnul Eminescu vine pe aici de multe ori. Mai ales vara. O dată a trecut pe la drumul aista (arăta pe geam) și merge prin cimitir la casa unde locuie cam două-trei săptămîni. Dacă treci matale prin cimitir, ai să dai de casa aceea. Arè cu dînsul un geamantan. Poate că sosise chiar atunci. Intr-o zi citea sub un pom. Purta plete mari, negre. Mi s-a spus că e poet. Mai tot singur îl videm umblînd. Atît a putut să-mi vorbească foarte obosit. După indicaţiile date mărini­mos de maica Epraxia m-am dus şi pe alte urme sacre de la Vă­ratic. Aproape nona generă a­­tunci (1956) Calinso Ie cure mi-a relatat sfîrșitul tragic al Vero­­nicăi. Intr-o noapte de august 1889, — îmi spunea — la alarma Fe­­vroniei Sîrbu, gazda Veronicăi, a fost chemat doctorul din Tîrgu- Neamţ, dar la sosirea lui, Vero­nica murise. Inspiratoarea multor poezii de Eminescu, sfîrşea cu viaţa la numai şase să- Lămîni şi cîteva zile după moartea poetu­lui, adică la 4 august 1889. Acestea mi le nara, cu pioşenie Calipso. Mi-a oferit la plecare fotografia ei cu dedicaţie. Două mărturii orale auzite de avocatul care sînt, consemnate atent, mult emoţionat. Nu vin din pagini de istorie. Le-au grăit fiinţe simple dar cu sufletul plin de sinceritate. Să le credem. Mărturii susurau şi frunzele de mesteceni din pădurea de argint. Mi se părea că în acel foşnet, în acel covor pădurean, aud vibra­ţia adînc emotivă din strofa. Abia atingi covorul moale, Mătasea sună sub picior, Şi de la creştet pînă-n poale Pluteşti ca visul de uşor. Mihai Eminescu, Veronica Mi­ele, Ion Creangă. Triadă cente­nară. Petre Pascu (HcLicll cllijlelml m.e.cL Răsări asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară, O, Maică Sfîntă, Pururea Fecioară, în noaptea gîndurilor mele vină! Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară, Deşi a fost adînc noian de vină, Privirea ta, de lacrimi calde plină, îndurătoare-asupra mea coboară! Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adîncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa, Şi reapari din cerul tău de stele, Ca să te ador de-acum pe veci, Măriei M. Eminescu Oda (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţăm visători la steaua Singurătăţii. Cind deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce . . . Pînă în fund băui voluptatea morţii Neîndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit de Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-a meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări . . . Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii tulburători din cale, Vino iar în sîn’, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mi-e redîndu-mă. M. Eminescu EMINESCU — Maxime şi cugetări O binefacere ne dă pămîntul, Nepreţuită-n duioşia ei, El ne permite ca să ne întoarcem Dup-o viaţă vană, zgomotoasă, In sinul lui — în sinul lui şi-al păcii. (Demonism) Moralitatea e pentru suflet identică cu sănătatea pentru trup. (Mss. 2288, f. 10) Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui, nicicînd (Opera politică, II, 10) Cine nu minte niciodată, e natura. (Opera politică, II, 444) Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura (Răsunetul cultural, 1925, nr. 4) Nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decît dînsul. Singurele ţările româneşti sunt acelea, în care din vremi străvechi fiecare a avut voie să se închine la orice Dum­nezeu a voit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut. (Opera politică, I, 80) De cînd este suflet de român pe faţa pămîntului, românul a fost mîndru de a fi român şi chiar atunci cînd lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cînta doina şi, în conştiinţa puterilor pe care le avea în sine, privea mîndru împrejurul său. Sămînţa din care a răsărit acest popor e nobilă, şi poporul nu va pieri decît atunci cînd românii vor uita nobleţea seminţiei lor. (Opera politică, I, 305) Sufletul omului e ca un val — sufletul unei naţiuni ca un ocean. (Geniu pustiu) Naţiunea, stîncă. Generaţiile — rîu, oamenii valuri. (Mss. 2254, f. 28) Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors. (Ms. 2258, f. 163) Nu sînt dezmoşteniţi aceia care iubesc trecutul poporului lor, care au în suflet tezaurul de amintiri, care îl face pe omul singuratec să se simtă şi el o parte, un rezultat al istoriei ţării sale. (Opera politică, I, 352) în om e un şir nesfîrşit de oameni (Sărmanul Dionis) în orice om, o lume îşi face încercarea. (împărat şi proletar) Patria vine de la cuvîntul pater şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pămînt sfinţit de sîngele părinţilor pot fi patrioţi. (Opera politică, II, 328) Voci autorizate despre Eminescu TUDOR VIANU: „Prin Eminescu, gîndirea şi sensibilitatea românească au trăit o extindere a orizontului lumii, al cugetării şi al simţirii care ne-a transformat în mod esenţial. Fără el am fi cu toţii altfel şi mai săraci “ . •** (Caiete critice, I, 1957, p. 163—177) IOAN SCURTU: „Eminescu apare din zorii tinereţii ca predestinat a deveni înţe­legătorul cel mai adînc şi cel mai larg al sufletului românesc. Răsărit şi crescut în ţărănime, el cutreieră cu o repeziciune uimitoare — la vîrsta fragedă a întîiei tinereţi — ţara dulce a Bucovinei, Ardealul, părţile ungurene şi Banatul, apoi Ţara Românească, şi pretutindenea ascultă şi învaţă graiul şi gîndul poporului său, din poezia lui popu­lară şi din viaţa-i de toate zilele“. (Introducere la: M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, vol. I, 1870—1877, Minerva, 1905) N. IORGA: „Eminescu n-a fost numai un poet... El a fost, cel puţin în aceeaşi măsură, un cugetător, un luptător, un profet — da, un profet, ca pro­feţii vechii Iudee, biciuind şi arzînd, de o parte, sfătuind şi relevînd, de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al înţelepciunii“. (Sămănătorul, nr. 2/1904) VLADIMIR STREINU: Eminescu „îşi are locul în societatea marilor spirite, opera lui fiind actul de identitate universală al neamului nostru. în conştiinţa tutu­ror conaţionalilor cultivaţi, el se găseşte alături de Dante, Shelley, Goethe, Poe, etc“. (Poezie şi poeţi români, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 85) C. NOICA: „După o sută de ani, poetul acesta îndărătul căruia stătea un om de cultură complet, încins de toate pasiunile spiritului şi deschis către toate formele de cunoaştere, nu încetează să ne apară drept un om complet... De aceea, caietele lui Eminescu nu pot fi străbătute decît în întregime, cu sentimentul că te afli în faţa omului deplin al cul­turii româneşti“. (Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii ro­mâneşti, Bucureşti, 1975, p. 5—7; 66—78) 0, JaLani­... O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău . . . Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Cînd voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plîngi; Din teiul sînt şi dulce, o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-voi odată umbrind mormîntul meu ... Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu, Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sinul meu . . . Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. M. Eminescu

Next