Telegraful Român, 1994 (Anul 142, nr. 1-48)

1994-09-15 / nr. 35-36

Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI JERTFA MÂNTUITORULUI PE LEMNUL CRUCII Centrul slujirii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ, îl consti­tuie slujirea sa arhierească, prin ca­re a adus mântuirea lumii şi împă­carea omului cu Dumnezeu. El, cel prezis de psalmistul David, cu cu­vintele: „Tu eşti preot în veac, du­pă rânduiala lui Melchisedec!“ (Psalm 110, 4) avea să instaureze o jertfă nouă, în persoana lui Hristos-Dumnezeu, sf. ap. Pavel recunoaşte pe Cel prezis de psal­mist, ca „fiind făcut, după rându­iala lui Melchisedec, arhiereu în veac (Evrei 6, 20), pe care­­ îl­ ca­racterizează ca „neavând nici înce­put al zilelor, nici sfârşit al vie­ţii, şi făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pu­rurea“ (Evrei 7, 3). Pentru păcatele neamului ome­nesc, pentru viaţa şi mântuirea lu­mii, Hristos s-a adus pe sine jertfă prin suferinţele suportate şi, prin excelenţă, prin moartea sa pe lem­nul crucii. Potrivit Scripturilor,­­ „ca o oaie spre junghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas, înaintea celui ce-l tunde, aşa nu şi-a deschis gu­ra sa“ (Isaia 53, 10). „Fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dum­nezeu, ci s-a golit pe sine, chip de rob luând, asemenea oamenilor fă­­cându-se ... s-a smerit pe sine, as­cultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Fnipeni 2, 6—8). Biserica aduce imn de slavă lui Hristos care pe cruce a jertfit trupul său, viaţa sa, grăind: „Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump sângele tău, pe cruce pironit fiind şi cu suliţa împingân­­du-te, nemurire ai izvorât oameni­lor“. „Hristos a murit pentru păca­­tele noastre" (I Cor. 15, 3) „fă­­cându-se pentru noi blestem, pen­tru că . . . blestemat este oricine ca­re este spânzurat pe lemn“ (Gal. 3, 13). Cine putea să elibereze lumea din robia păcatelor, căci cel ce moare, de abia se eliberează de vina sa, dar să mai poată elibera cu sine încă vreunul?­ Intre oameni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici­ o vină şi să sufere pen­tru greşalele altora. Nici omul singur şi nici omenirea întreagă, chiar dacă ar fi suferit de o mie de ori moartea, n-ar fi fost în sta­re să împace pe om cu Dumnezeu.1­2 Eliberarea o putea realiza numai o fiinţă fără păcat — numai Dum­nezeu. Dar Dumnezeu fiind inacce­sibil suferinţelor şi morţii, a luat a­­supra sa fire capabilă de suferinţă şi moarte, s-a făcut de o fiinţă cu noi în toate şi identică cu noi, însă fără de păcat. Prin trup a dat lo­vitura morţii potrivnice şi prin în­săşi firea supusă ei a răzbit-o, spre a nu se putea spune, că moartea ar fi fost învinsă de Dumnezeu şi nu de om.3 Hristos a slobozit la li­bertate pe cei legaţi, ca unul care nu avea lipsă să o cucerească pen­tru, sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.„ El ce, îndeobşte, a răscumpărat cu bani, pe un rob, nu a făcut-o din compasiune şi dragoste pentru robul său, ci spre a-şi aduce lui şi folos, cu preţul muncii acestuia, ca­re va mai avea astfel de suferit pen­tru trebuinţele celui ce l-a răscum­părat. Dimpotrivă, prin chinurile şi moartea Sa, Mântuitorul s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru fericirea robilor săi, nu spre a ur­mări vreun folos de pe spinarea celor pe care i-a răscumpărat, ci spre a veni în sprijinul robi­or săi, ca aceştia să se bucure de ambian­ţa de desrobire şi libertate la care au fost aduşi, precum şi de intrarea în bucuria Domnului lor.5 Pe cruce, Mântuitorul Hristos a pătimit ca nimeni altul dintre oa­meni. Suferinţele lui au fost cele mai mari pe care vreo fiinţă ome­nească le-a îndurat vreodată. Zbu­ciumul şi suferinţele lui Hristos pe cruce au fost pe măsura celor expri­mate de profetul Ieremia prin cu­vintele: „voi, care treceţi pe cale..., uitaţi-vă şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea!“ (Plângeri 1, 12).6 Deşi a pătimit natura ome­nească a Domnului Fîristos, potrivit (Continuare in pag. a 2-a) Prof. Dumitru Dumitreasă 1 Andrutsos H., Dogmatica Bi­sericii ort. răsăritene, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1910, p. 215. 2 Cabasila N., Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Si­biu, 1946, p. 20—21. 3­ Andrutsos, op. cit., p. 215— 216. 4 Cabasila, op. cit., p. 21. 5 Ibidem, p. 204—205. 6 Huender A., La picioarele Mân­tuitorului, vol. II, prelucrare de I. Moșoiu, Sibiu, 1937, p. 222—223. Refacerea relaţiilor interumane în prezent societatea românească are multe goluri de umplut şi stări deficitare de îndreptat, mai a­­les de ordin moral, între care se numără şi relaţiile dintre oameni, în refacerea cărora un rol eficient îl are Biserica. Rolul ei pleacă de la constatarea cum se aplică azi a­­ceste relaţii, ca şi de la faptul cum ar trebui să fie. Am arătat într-un articol prece­dent că relaţiile dintre oameni se reduc la trei: omul împotriva omu­lui, omul pe lângă om şi omul în slujba omului. După valoarea lor morală, ele sunt apreciate sau con­damnate. Prima şi a­­doua, domi­nante în viaţa sociala, sunt con­damnate de Biserică, cea de a treia — alterată sau chiar desfiinţată — recomandată. Refacerea morală a relaţiilor u­­mane se impune cu stringenţă. A­­proape jumătate de veac ateismul a încercat scoaterea lui Dumnezeu din viaţa şi sufletul românilor, în prezent, pentru redresarea vieţii so­ciale şi a relaţiilor dintre oameni, Biserica caută să justifice prezenţa lui Dumnezeu în creaţie, în istorie, în realitatea vieţii, pe care caută s-o transfigureze în Hristos. Pre­zenţa lui Dumnezeu în lume rezol­vă cu bine toate problemele vieţii, în timp ce absenţa Lui face ca o­­mul să fie cuprins în interior de forţe iraţionale şi iresponsabile,­­ ca­­re-i anulează calitatea de fiinţă so­cială. Prezenţa divină în lume trebuie să atragă după sine mai întâi apro­pierea omului de Dumnezeu. Şi de ce? Pentru că oamenii care se de­părtează de Dumnezeu, se depărtea­ză şi unii de alţii, nu se văd ca prieteni, ci ca străini şi duşmani. Pentru a evita această stare trebuie făcut drumul invers: să-i apropii de Dumnezeu, calea cea mai sim­plă şi singura adevărată. Biserica promovează viaţa so­cială şi prin practicarea iubirii — forţa înfrăţirii universale, singura în stare să schimbe natura şi con­ţinutul relaţiilor umane. „Iubirea nu suferă ură (şi indiferenţă n. n.) faţă de om" (Maxim Mărturisitorul). Prin iubire omul primeşte pe celă­lalt în sanctuarul său sufletesc. Sunt doi într-o unitate. Iubirea este forţa care străbate în două suflete pe care le uneşte şi le contopeşte to­tal. Este dăruire şi primire în ace­laşi timp. Dragostea reciprocă este datoria fiecărui om. Omul iubirii transformă relaţiile negative în po­zitive, pe care apoi le practică cu maximum de eficienţă. Această lucrare de desăvârşire morală se impune fiecăruia din noi. Să ascultăm glasul Bisericii, sin­gura care ne oferă mijloace spiri­tuale edificatoare pentru desfăşura­rea normală a vieţii sociale în toate manifestările ei. Prof. Ieremia B. Ghita Sf. Liturghie — Marea Iubire (VI) — TAINA ŞI CUNOAŞTERE — Poporul lui Dumnezeu, aflându-se în sfântul locaş, şi-a imit cuge­tul şi glasul inimii, împreună cu preotul slujitor, cerând mila lui Dumnezeu, în acea Ectenie mare, pe care am prezentat-o, cu şirul ei de rugăciuni care se aştern ca un baldachin de taină, peste întreaga lume şi creaţie. Venirea la sfânta biserică şi participarea liturgică, dincolo de inte­resul personal, prezintă pe fiecare credincios într-un rol profetic, de acută misiune, de implicare nu numai întru ale sale, ci în rosturile lumii întregi, trezindu-l a fi „împreună lucrător cu Dumnezeu“, cu convingerea nezdruncinată că „puţin aluat dospeşte toată frămân­­tătura“ (Gal. 5, 9). Şi, intr-adevăr, noi credincioşii, venind la Sfânta Liturghie, nu ne rupem şi nici nu ne izolăm de lume, pentru că „suntem trup din tru­pul lumii acesteia şi sânge din sângele ei, care suntem parte a ei; numai cu noi şi prin noi lumea se poate înălţa către Creatorul, ... o facem părtaşă împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, în aceasta şi con­stă valoarea Bisericii, pentru aceasta este lăsată în lume, ca parte a ei, ca simbol al mântuirii ei“ (Al. Schmemann, Euharistia..., op. cit., p. 58). De aceea, avansându-se în taina liturgică, cu această conştiinţă a unităţii, mintea şi graiul credincioşilor aduc laudă şi preamărire lui Dumnezeu, şi se transpun în Vechiul Testament, întru întâmpinarea Dumnezeului Treimic, prin cele trei cântări scurte numite antifoane. Primul antifon sună astfel: „Binecuvintează suflete al meu pe Dom­nul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui“, ca o recu­noştinţă totală, pentru marea Sa Iubire, în timpul acestei cântări, preotul slujitor se roagă în taină, zi­când: „Doamne, Dumnezeul nostru, a cărei stăpânire este neasemă­nată şi mărire neajunsă, a cărui milă este nemăsurată şi iubirea de oameni negrăită, însuţi Stăpâne, după bună milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica aceasta, şi revarsă peste noi şi peste cei ce împreună cu noi se roagă, milele Tale cele bogate şi îndură­rile Tale“. între cele trei antifoane se intercalează ectenii mici: („Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm“), ele constituiindu-se ca o an­trenare perpetuă la rugăciune şi predare lui Dumnezeu, în faţa atotputerniciei şi măreţiei divine, întreaga comunitate li­turgică face apel la marea Sa milostivire, simţind apropierea divină ca un har încălzitor al sufletelor, pentru sudura lor întru unitatea iubirii, a milei şi a iertării. Antifonul al doilea: „Unule născut Fiule şi Cuvântul­ lui Dumnezeu, Cela ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Carele neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hris­­toase Dumnezeule, cu moartea pe moarte­­al călcat, unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mân­tu­­ieşte-ne pe noi“. Dumnezeul Cel veşnic este o singură fiinţă, în trei persoane: Tatăl nenăscut, Fiul „unul născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om“ (Credeul). în această întrupare n-au apărut „două persoane deosebite, ci una şi aceeaşi: Dumnezeu şi Om desăvârşit“ (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica ed. II. Trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 198), pe care îl cântăm liturgic ca pe Cel ce are „stăpânirea şi împărăţia şi Puterea, în vecii vecilor“, în timpul acestei cântări, preotul liturghisitor se roagă în taină: „Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvin­tează moştenirea Ta, plinirea Bisericii Tale păzeşte-o, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale. Tu pe aceştia preamăreşte-i, cu dum­nezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim în Tine“. Şi oare este cea mai aleasă podoabă a bisericii, dacă nu sufletele cre­dincioşilor prezenţi cu evlavie, la Sfânta Liturghie? cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „mulţimea celor care vin la biserică este haina Bisericii“, parafrazând pe proorocul Isaia care zicea: „Cu toţi se adună, toţi vin la Tine ... Tu te vei îmbrăca întru ei, ca într-un veşmânt de podoabă...“ (Is. 49, 18). Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, Bucureşti, 1942, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, (Cuvântul I la Rusalii, p. 245). Se rosteşte apoi, iar edenta mică, arătându-se nemărginita bună­tate şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Cel slăvit în Sfânta Treime. Urmează antifonul al treilea cu cele nouă fericiri: în timpul cântării l­or, preotul se roagă în Sfântul Altar, în taină, ca unul ce simte şi mai puternic dorul mântuirii pentru sine şi pentru toţi credincioşii. (Continuare in pag. a 3-a) Pr. Nich­ifor Todor Biserica şi problemele lumii în care trăim între 5—13 septembrie a.c., s-au desfăşurat la Cairo, sub patronajul O.N.U., lucrările celei de a treia Conferinţe internaţionale dedicate „Populaţiei şi Dezvoltării“. Prima Conferinţă asupra aceleiaşi teme a avut loc la Bucureşti, în 1974, iar a doua la Mexico City, în 1984. Prin urmare, tot la un deceniu se con­voacă o astfel de întrunire, în cadrul căreia Orga­nizaţia Naţiunilor Unite dezbate problemele strin­gente, care stau în faţa omenirii şi în special cele legate de creşterea demografică şi dezvoltarea eco­nomică. La recenta Conferinţă au luat parte peste 15 000 de participanţi: şefi de stat şi guvern, politicieni, oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale din 185 de state, alţi invitaţi. Vaticanul a purtat o susţinută campanie de pre­să, nu atât împotriva Conferinţei ca atare, cât pen­tru împiedicarea adoptării unor hotărâri care să contravină principiilor moralei creştine şi să pre­judicieze demnitatea fiinţei umane. De asemenea, au refuzat să participe la Conferinţă, ţări precum Arabia Saudită, Sudanul, Libanul şi Irakul, unde conservatorismul islamic este preponderent. Pre­mierii Turciei şi Bangladeshului au refuzat să con­ducă delegaţiile ţărilor lor la Cairo. Iranul a trasat sarcină membrilor delegaţiei sale de a cere respectarea întru totul a prevederilor Coranului cu privire la natalitate, avort, relaţiile dintre sexe. Date fiind aceste temeri şi proteste exprimate făţiş, secretarul general al Conferinţei a ţinut să sublinieze încă de la început că reuniunea de la Cairo „nu preconizează şi nu încurajează avortu­rile“. Ea îşi propune a fi „un moment de conştiinţă“, de dezbatere raţională şi responsabilă a problemei demografice, în aşteptarea secolului XXI, cu atât mai mult cu cât constatările care s-au făcut, în privinţa creşterii demografice, nu sunt de fel liniş­titoare. Astfel, din 1950 şi până azi, populaţia glo­bului s-a dublat, ajungându-se la 5, 6 miliarde. Până în 2050 se prognozează că vom fi 10 miliar­de de locuitori ai Terrei. Dintre aceştia, 95% vor fi în ţări din lumea a treia. Din păcate, nu în ace­laşi ritm s-a desfăşurat procesul de dezvoltare economică. Sărăcia şi subdezvoltarea s-au accen­tuat din ce în ce mai mult. Concluziile care s-au impus au vizat evident di­minuarea ritmului naşterilor, printr-un control eficient, respectiv prin planingul familial. Intre me­todele de diminuare a natalităţii se numără şi avor­tul, în foarte multe ţări acesta a fost legalizat. După Revoluţia din decembrie 1989 avortul constituie o practică legală şi în România. Ce s-a întâmplat la noi, după adoptarea unei astfel de măsuri, este prea binecunoscut. Numărul avorturilor a depăşit cu mult numărul naşterilor. Deci a fost suprimată viaţa a zeci şi sute de mii de fiinţe umane fără apărare, căci oricâtă legitimitate i s-ar acorda, avortul ră­mâne în chip indubitabil omucidere. Fie că se face clandestin, fie sub ocrotirea legii nu poate fi taxat decât ca păcat de moarte, care afectează grav relaţia dintre Dumnezeu şi om, în faţa unor atari stări de lucruri, găsim pe deplin justificată îngrijorarea manifestată de unele cercuri ale opiniei publice mondiale vis-à-vis de deciziile adoptate în întruniri internaţionale cum a fost şi Conferinţa de la Cairo. Pe bună dreptate s-a reproşat că se caută a se disocia problema creşterii natalităţii de problema unei echitabile repartiţii a resurselor materiale. Deşi­­ în 1989 comunismul a dispărut de pe arena istoriei şi, odată cu el şi opoziţia ideologică dintre Est şi Vest, totuşi nu s-a făcut până în prezent do­vada unui efort internaţional serios pentru reduce­rea contrastului scandalos ce există pe plan eco­nomic între ţările din cele două foste blocuri. Prioritară ar fi prin urmare nu atât adoptarea unor măsuri periculoase, precum avortul, de redu­­­­cere drastică a natalităţii, cât mai ales reorientarea politicii economice mondiale, care să favorizeze dez­voltarea economică şi socială şi a popoarelor din zonele geografice bântuite de foamete şi sărăcie. Individualismul şi egoismul, care caracterizează în prezent gândirea occidentală, trebuie corectate priintr-o atitudine mai altruistă şi printr-o abordare mai responsabilă a drepturilor umane, între care se înscrie şi dreptul de a te naşte şi dreptul la o exis­tenţă umană demnă. Pr. prof. Dumitru Abrudan Anul 141 SIBIU 15 septembrie Nr. 35—36 1994 Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală Prea Cucernici Părinţi* După cum ştiţi, în ziua de 5 iunie 1994 a avut loc la München instalarea noastră ca Mitropolit pentru Germania şi Europa Centrală. Multă lume — şi în primul rând Biserica Mamă, căreia îi aparţinem prin fiinţa noastră duhovnicească, prin grai şi tradiţiile ei sfinte, prin care suntem în comuniune cu cei de acasă — a văzut în a­­cest eveniment o lucrare providenţială, un răs­puns al lui Dumnezeu la frământările şi aştep­tările diasporei româneşti, care-şi caută identita­tea şi unitatea de zeci de ani de zile. Dacă până acum diaspora românească s-a zbă­tut neputincioasă în găsirea identităţii şi uni­tăţii ei, pentru că le-a căutat adeseori în afara Bisericii sau servindu-se de Biserică în scopuri partinice, prin evenimentul din 5 iunie 1994, Dumnezeu îşi întinde mâna Sa providenţială şi o cheamă la singura unitate posibilă, aceea în Hristos, care se face una cu Biserica Sa din fie­care neam. Aşa precum toţi ceilalţi ortodocşi din Occi­dent îşi au ierarhi din neamul lor, care promo­vează pe lângă interesele generale ale Ortodo­xiei şi pe cele specifice neamului lor, a bine­voit Dumnezeu ca şi românii să aibă, în sfârşit, un ierarh al lor, care să se identifice cu ei, să-i ajute să se organizeze şi să se unească, ridicân­­du-se astfel din lâncezeala în care se găsesc pen­tru a da mărturie bună în faţa celorlalţi şi a veni în sprijinul celor de acasă. Desigur, suntem doar la începutul unui drum care poate fi lung şi anevoios. Patimi învechite, ambiţii politice şi interese egoiste împiedică încă pe mulţi să se smerească şi să vadă astfel mâna lui Dumnezeu întinsă asupra diasporei ro­mâneşti. Mulţi nu înţeleg că misiunea Bisericii este spiritual-profetică, de înnoire a omului prin har şi credinţă şi nu social-poliitică,­­aceasta din urmă nefiind decât consecinţa firească a celei dintâi. Mântuitorul şi Sf. Apostoli nu s-au anga­jat politic, cum voiau evreii, nici contra Ceza­rului care stăpânea Ţara Sfântă, nici împotriva instituţiilor nedrepte ale societăţii din vremea lor (sclavie ...), ci au propovăduit pocăinţa şi în­toarcerea la Dumnezeu, pentru înnoirea omului. Căci dacă omul se înnoieşte, se înnoiesc şi insti­tuţiile şi tot ce ţine de viaţa sa. Mulţi, de asemenea, au judecat şi continuă să judece Biserica după oamenii care stau în frun­tea ei: ierarhi şi preoţi, uitând poporul lui Dumnezeu care s-a sfinţit şi continuă să se sfin­ţească prin aceşti ierarhi şi preoţi, mulţi, din păcate, nevrednici. Dar aceasta este o judecată nu numai nedreaptă, ci şi sectară, care nu duce decât la slăbirea şi dezbinarea Bisericii. Aşa au apărut în istoria Bisericii toate sectele. Să ne întrebăm: Oare ne putem schimba după ambi­ţiile sau după bunul nostru plac părinţii care ne-au născut? Cine poate spune: „pentru că ta­tăl meu este beţiv, eu nu mai sunt copilul său?“ Nu trebuie oare mai degrabă să-i acoperim goli­ciunea ca Sim şi Jafet pe a tatălui lor, Noe şi să primim astfel binecuvântarea şi nu blestemul căzut asupra lui Ham? (Cf. Fac. 5, 20—27). Şi apoi, crede cineva că va găsi aiurea părinţi mai b­uni ca cei care i-au dat viaţă? Să nu ne amă­gim crezând că, refuzându-ne părinţii duhovni­­(Continuare In pag. a 2-a) Mitropolit SERAFIM JOANTÄ Ostengasse 31 D-93047 Regensburg 15 august 1944 Adormirea Maicii Domnului * Redacţia „Telegrafului Român“ găzduieşte cu plăcere acest ales cuvânt părintesc adresat preo­ţilor şi credincioşilor ortodocşi români din dia­spora, mai ales celor din Germania şi Europa Centrală. Suntem convinşi că nu numai ei, dar oricine va citi aceste rânduri se va hrăni duhovniceşte şi se va însufleţi de dorinţa de a pune mai presus de disensiuni şi interese meschine, dragostea de Dumnezeu şi de semeni, şi în primul rând dra­gostea faţă de cei de o seminţie cu noi, indife­rent unde ar trăi aceştia. MIHAI EMINESCU ŞI GEORGE ENESCU Personalităţi artistice desăvârşite, M. Eminescu şi G. Enescu prezintă sub acest raport mai multe afinităţi, încât o paralelă între ei şi opera lor pare posibilă. Amândoi s-au născut în nordul Moldovei şi şi-au petrecut copl aria în mijlocul unei naturi încântătoa­re, care li s-a sedimentat în suflet, având apoi ecou în creaţiile lor. Născut la Botoşani (1850), cu co­­pilăria-i petrecută la Ipoteşti, M. Eminescu devine prizonierul ei. Fiind, băiet păduri cutreieram Şi mă culcam ades lângă izvor, .. . Răsare luna, -mi bate drept în faţă: Un rai din basme văd printre pleoape, ... Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, Sunând din ce în ce tot mai aproape . . . Evocarea satului copilăriei o în­tâlnim în poezia: Din străinătate, valea Drăzleucăi şi pâră­­ cu ace­laşi nume, codrul de la Baisa şi cele 17 căsuţe acoperite cu paie aie că­tunului Ipoteşti: Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară, Scăldată în cristalul pârăului Să văd ce eu atâtea iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri. Născut la Liveni-Vârnav (1881), sat mărunt, într-o casă cu cerdac vopsit, o alee străjuită de salcâmi te duce până la poarta de intrare în grădină şi casă: „Am fost — spunea G. Enescu — dacă îmi a­­mintesc bine, un copil bine înzes­trat şi cuminte“. Cântecul şi natura cu întreaga lor putere de fascinaţie s-au întipă­rit adânc în sufletul copilului. Lo­curile natale, ale copilăriei, l-au vrăjit şi pe compozitor. Viaţa de la ţară, peisajele naturii, locurile în­tinse, poienile de pădure, pomii ro­ditori din grădină, florile şi păsă­rile vor avea ecou în opera sa: „. . . Pârâiaşul din fundul grădi­nii, îl văd şi acum! Un fir subţire de apă care susura încetişor în fun­dul grădinii noastre .. .“ Pe toate le-a tâlcuit artistic în Poema Română (1896) — „poem pe care l-am scris — mărturisea el — cu nespusă dragoste şi am încer­cat să reinviu scene familiare din ţara mea. Seară de vară în ajunul unei sărbători ... Se lasă noaptea . . . apare luna ... fluierul unui păstor umple tăcerea cu suspinele unei doine pline de dor, furtuna ca­re vuieşte şi apoi zorile ce apar li­niştite vestite de cântecul cocoşului, clopotele dlăngănesc a sărbătoare şi poporul se adună pentru joc" — sunt imagini aievea, văzute şi trăi­te în lumea satelor din Ţara de Sus a Moldovei. Pribegiile prin ţară, de foarte tâ­năr, îl pun pe M. Eminescu în contact cu poporul şi ţara, în ini­mă cu idealuri mari. (Continuare în pag. a 2-a) Grațian Jucan de­ argint, liniştiri.

Next