Telegraful Român, 1994 (Anul 142, nr. 1-48)
1994-09-15 / nr. 35-36
Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI JERTFA MÂNTUITORULUI PE LEMNUL CRUCII Centrul slujirii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ, îl constituie slujirea sa arhierească, prin care a adus mântuirea lumii şi împăcarea omului cu Dumnezeu. El, cel prezis de psalmistul David, cu cuvintele: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec!“ (Psalm 110, 4) avea să instaureze o jertfă nouă, în persoana lui Hristos-Dumnezeu, sf. ap. Pavel recunoaşte pe Cel prezis de psalmist, ca „fiind făcut, după rânduiala lui Melchisedec, arhiereu în veac (Evrei 6, 20), pe care îl caracterizează ca „neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, şi făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea“ (Evrei 7, 3). Pentru păcatele neamului omenesc, pentru viaţa şi mântuirea lumii, Hristos s-a adus pe sine jertfă prin suferinţele suportate şi, prin excelenţă, prin moartea sa pe lemnul crucii. Potrivit Scripturilor, „ca o oaie spre junghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas, înaintea celui ce-l tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa“ (Isaia 53, 10). „Fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, chip de rob luând, asemenea oamenilor făcându-se ... s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Fnipeni 2, 6—8). Biserica aduce imn de slavă lui Hristos care pe cruce a jertfit trupul său, viaţa sa, grăind: „Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump sângele tău, pe cruce pironit fiind şi cu suliţa împingându-te, nemurire ai izvorât oamenilor“. „Hristos a murit pentru păcatele noastre" (I Cor. 15, 3) „făcându-se pentru noi blestem, pentru că . . . blestemat este oricine care este spânzurat pe lemn“ (Gal. 3, 13). Cine putea să elibereze lumea din robia păcatelor, căci cel ce moare, de abia se eliberează de vina sa, dar să mai poată elibera cu sine încă vreunul? Intre oameni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici o vină şi să sufere pentru greşalele altora. Nici omul singur şi nici omenirea întreagă, chiar dacă ar fi suferit de o mie de ori moartea, n-ar fi fost în stare să împace pe om cu Dumnezeu.12 Eliberarea o putea realiza numai o fiinţă fără păcat — numai Dumnezeu. Dar Dumnezeu fiind inaccesibil suferinţelor şi morţii, a luat asupra sa fire capabilă de suferinţă şi moarte, s-a făcut de o fiinţă cu noi în toate şi identică cu noi, însă fără de păcat. Prin trup a dat lovitura morţii potrivnice şi prin însăşi firea supusă ei a răzbit-o, spre a nu se putea spune, că moartea ar fi fost învinsă de Dumnezeu şi nu de om.3 Hristos a slobozit la libertate pe cei legaţi, ca unul care nu avea lipsă să o cucerească pentru, sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.„ El ce, îndeobşte, a răscumpărat cu bani, pe un rob, nu a făcut-o din compasiune şi dragoste pentru robul său, ci spre a-şi aduce lui şi folos, cu preţul muncii acestuia, care va mai avea astfel de suferit pentru trebuinţele celui ce l-a răscumpărat. Dimpotrivă, prin chinurile şi moartea Sa, Mântuitorul s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru fericirea robilor săi, nu spre a urmări vreun folos de pe spinarea celor pe care i-a răscumpărat, ci spre a veni în sprijinul robior săi, ca aceştia să se bucure de ambianţa de desrobire şi libertate la care au fost aduşi, precum şi de intrarea în bucuria Domnului lor.5 Pe cruce, Mântuitorul Hristos a pătimit ca nimeni altul dintre oameni. Suferinţele lui au fost cele mai mari pe care vreo fiinţă omenească le-a îndurat vreodată. Zbuciumul şi suferinţele lui Hristos pe cruce au fost pe măsura celor exprimate de profetul Ieremia prin cuvintele: „voi, care treceţi pe cale..., uitaţi-vă şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea!“ (Plângeri 1, 12).6 Deşi a pătimit natura omenească a Domnului Fîristos, potrivit (Continuare in pag. a 2-a) Prof. Dumitru Dumitreasă 1 Andrutsos H., Dogmatica Bisericii ort. răsăritene, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1910, p. 215. 2 Cabasila N., Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 20—21. 3 Andrutsos, op. cit., p. 215— 216. 4 Cabasila, op. cit., p. 21. 5 Ibidem, p. 204—205. 6 Huender A., La picioarele Mântuitorului, vol. II, prelucrare de I. Moșoiu, Sibiu, 1937, p. 222—223. Refacerea relaţiilor interumane în prezent societatea românească are multe goluri de umplut şi stări deficitare de îndreptat, mai ales de ordin moral, între care se numără şi relaţiile dintre oameni, în refacerea cărora un rol eficient îl are Biserica. Rolul ei pleacă de la constatarea cum se aplică azi aceste relaţii, ca şi de la faptul cum ar trebui să fie. Am arătat într-un articol precedent că relaţiile dintre oameni se reduc la trei: omul împotriva omului, omul pe lângă om şi omul în slujba omului. După valoarea lor morală, ele sunt apreciate sau condamnate. Prima şi adoua, dominante în viaţa sociala, sunt condamnate de Biserică, cea de a treia — alterată sau chiar desfiinţată — recomandată. Refacerea morală a relaţiilor umane se impune cu stringenţă. Aproape jumătate de veac ateismul a încercat scoaterea lui Dumnezeu din viaţa şi sufletul românilor, în prezent, pentru redresarea vieţii sociale şi a relaţiilor dintre oameni, Biserica caută să justifice prezenţa lui Dumnezeu în creaţie, în istorie, în realitatea vieţii, pe care caută s-o transfigureze în Hristos. Prezenţa lui Dumnezeu în lume rezolvă cu bine toate problemele vieţii, în timp ce absenţa Lui face ca omul să fie cuprins în interior de forţe iraţionale şi iresponsabile, care-i anulează calitatea de fiinţă socială. Prezenţa divină în lume trebuie să atragă după sine mai întâi apropierea omului de Dumnezeu. Şi de ce? Pentru că oamenii care se depărtează de Dumnezeu, se depărtează şi unii de alţii, nu se văd ca prieteni, ci ca străini şi duşmani. Pentru a evita această stare trebuie făcut drumul invers: să-i apropii de Dumnezeu, calea cea mai simplă şi singura adevărată. Biserica promovează viaţa socială şi prin practicarea iubirii — forţa înfrăţirii universale, singura în stare să schimbe natura şi conţinutul relaţiilor umane. „Iubirea nu suferă ură (şi indiferenţă n. n.) faţă de om" (Maxim Mărturisitorul). Prin iubire omul primeşte pe celălalt în sanctuarul său sufletesc. Sunt doi într-o unitate. Iubirea este forţa care străbate în două suflete pe care le uneşte şi le contopeşte total. Este dăruire şi primire în acelaşi timp. Dragostea reciprocă este datoria fiecărui om. Omul iubirii transformă relaţiile negative în pozitive, pe care apoi le practică cu maximum de eficienţă. Această lucrare de desăvârşire morală se impune fiecăruia din noi. Să ascultăm glasul Bisericii, singura care ne oferă mijloace spirituale edificatoare pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale în toate manifestările ei. Prof. Ieremia B. Ghita Sf. Liturghie — Marea Iubire (VI) — TAINA ŞI CUNOAŞTERE — Poporul lui Dumnezeu, aflându-se în sfântul locaş, şi-a imit cugetul şi glasul inimii, împreună cu preotul slujitor, cerând mila lui Dumnezeu, în acea Ectenie mare, pe care am prezentat-o, cu şirul ei de rugăciuni care se aştern ca un baldachin de taină, peste întreaga lume şi creaţie. Venirea la sfânta biserică şi participarea liturgică, dincolo de interesul personal, prezintă pe fiecare credincios într-un rol profetic, de acută misiune, de implicare nu numai întru ale sale, ci în rosturile lumii întregi, trezindu-l a fi „împreună lucrător cu Dumnezeu“, cu convingerea nezdruncinată că „puţin aluat dospeşte toată frământătura“ (Gal. 5, 9). Şi, intr-adevăr, noi credincioşii, venind la Sfânta Liturghie, nu ne rupem şi nici nu ne izolăm de lume, pentru că „suntem trup din trupul lumii acesteia şi sânge din sângele ei, care suntem parte a ei; numai cu noi şi prin noi lumea se poate înălţa către Creatorul, ... o facem părtaşă împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, în aceasta şi constă valoarea Bisericii, pentru aceasta este lăsată în lume, ca parte a ei, ca simbol al mântuirii ei“ (Al. Schmemann, Euharistia..., op. cit., p. 58). De aceea, avansându-se în taina liturgică, cu această conştiinţă a unităţii, mintea şi graiul credincioşilor aduc laudă şi preamărire lui Dumnezeu, şi se transpun în Vechiul Testament, întru întâmpinarea Dumnezeului Treimic, prin cele trei cântări scurte numite antifoane. Primul antifon sună astfel: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui“, ca o recunoştinţă totală, pentru marea Sa Iubire, în timpul acestei cântări, preotul slujitor se roagă în taină, zicând: „Doamne, Dumnezeul nostru, a cărei stăpânire este neasemănată şi mărire neajunsă, a cărui milă este nemăsurată şi iubirea de oameni negrăită, însuţi Stăpâne, după bună milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica aceasta, şi revarsă peste noi şi peste cei ce împreună cu noi se roagă, milele Tale cele bogate şi îndurările Tale“. între cele trei antifoane se intercalează ectenii mici: („Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm“), ele constituiindu-se ca o antrenare perpetuă la rugăciune şi predare lui Dumnezeu, în faţa atotputerniciei şi măreţiei divine, întreaga comunitate liturgică face apel la marea Sa milostivire, simţind apropierea divină ca un har încălzitor al sufletelor, pentru sudura lor întru unitatea iubirii, a milei şi a iertării. Antifonul al doilea: „Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cela ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Carele neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarteal călcat, unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi“. Dumnezeul Cel veşnic este o singură fiinţă, în trei persoane: Tatăl nenăscut, Fiul „unul născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om“ (Credeul). în această întrupare n-au apărut „două persoane deosebite, ci una şi aceeaşi: Dumnezeu şi Om desăvârşit“ (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica ed. II. Trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 198), pe care îl cântăm liturgic ca pe Cel ce are „stăpânirea şi împărăţia şi Puterea, în vecii vecilor“, în timpul acestei cântări, preotul liturghisitor se roagă în taină: „Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, plinirea Bisericii Tale păzeşte-o, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale. Tu pe aceştia preamăreşte-i, cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim în Tine“. Şi oare este cea mai aleasă podoabă a bisericii, dacă nu sufletele credincioşilor prezenţi cu evlavie, la Sfânta Liturghie? cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „mulţimea celor care vin la biserică este haina Bisericii“, parafrazând pe proorocul Isaia care zicea: „Cu toţi se adună, toţi vin la Tine ... Tu te vei îmbrăca întru ei, ca într-un veşmânt de podoabă...“ (Is. 49, 18). Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, Bucureşti, 1942, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, (Cuvântul I la Rusalii, p. 245). Se rosteşte apoi, iar edenta mică, arătându-se nemărginita bunătate şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Cel slăvit în Sfânta Treime. Urmează antifonul al treilea cu cele nouă fericiri: în timpul cântării lor, preotul se roagă în Sfântul Altar, în taină, ca unul ce simte şi mai puternic dorul mântuirii pentru sine şi pentru toţi credincioşii. (Continuare in pag. a 3-a) Pr. Nichifor Todor Biserica şi problemele lumii în care trăim între 5—13 septembrie a.c., s-au desfăşurat la Cairo, sub patronajul O.N.U., lucrările celei de a treia Conferinţe internaţionale dedicate „Populaţiei şi Dezvoltării“. Prima Conferinţă asupra aceleiaşi teme a avut loc la Bucureşti, în 1974, iar a doua la Mexico City, în 1984. Prin urmare, tot la un deceniu se convoacă o astfel de întrunire, în cadrul căreia Organizaţia Naţiunilor Unite dezbate problemele stringente, care stau în faţa omenirii şi în special cele legate de creşterea demografică şi dezvoltarea economică. La recenta Conferinţă au luat parte peste 15 000 de participanţi: şefi de stat şi guvern, politicieni, oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale din 185 de state, alţi invitaţi. Vaticanul a purtat o susţinută campanie de presă, nu atât împotriva Conferinţei ca atare, cât pentru împiedicarea adoptării unor hotărâri care să contravină principiilor moralei creştine şi să prejudicieze demnitatea fiinţei umane. De asemenea, au refuzat să participe la Conferinţă, ţări precum Arabia Saudită, Sudanul, Libanul şi Irakul, unde conservatorismul islamic este preponderent. Premierii Turciei şi Bangladeshului au refuzat să conducă delegaţiile ţărilor lor la Cairo. Iranul a trasat sarcină membrilor delegaţiei sale de a cere respectarea întru totul a prevederilor Coranului cu privire la natalitate, avort, relaţiile dintre sexe. Date fiind aceste temeri şi proteste exprimate făţiş, secretarul general al Conferinţei a ţinut să sublinieze încă de la început că reuniunea de la Cairo „nu preconizează şi nu încurajează avorturile“. Ea îşi propune a fi „un moment de conştiinţă“, de dezbatere raţională şi responsabilă a problemei demografice, în aşteptarea secolului XXI, cu atât mai mult cu cât constatările care s-au făcut, în privinţa creşterii demografice, nu sunt de fel liniştitoare. Astfel, din 1950 şi până azi, populaţia globului s-a dublat, ajungându-se la 5, 6 miliarde. Până în 2050 se prognozează că vom fi 10 miliarde de locuitori ai Terrei. Dintre aceştia, 95% vor fi în ţări din lumea a treia. Din păcate, nu în acelaşi ritm s-a desfăşurat procesul de dezvoltare economică. Sărăcia şi subdezvoltarea s-au accentuat din ce în ce mai mult. Concluziile care s-au impus au vizat evident diminuarea ritmului naşterilor, printr-un control eficient, respectiv prin planingul familial. Intre metodele de diminuare a natalităţii se numără şi avortul, în foarte multe ţări acesta a fost legalizat. După Revoluţia din decembrie 1989 avortul constituie o practică legală şi în România. Ce s-a întâmplat la noi, după adoptarea unei astfel de măsuri, este prea binecunoscut. Numărul avorturilor a depăşit cu mult numărul naşterilor. Deci a fost suprimată viaţa a zeci şi sute de mii de fiinţe umane fără apărare, căci oricâtă legitimitate i s-ar acorda, avortul rămâne în chip indubitabil omucidere. Fie că se face clandestin, fie sub ocrotirea legii nu poate fi taxat decât ca păcat de moarte, care afectează grav relaţia dintre Dumnezeu şi om, în faţa unor atari stări de lucruri, găsim pe deplin justificată îngrijorarea manifestată de unele cercuri ale opiniei publice mondiale vis-à-vis de deciziile adoptate în întruniri internaţionale cum a fost şi Conferinţa de la Cairo. Pe bună dreptate s-a reproşat că se caută a se disocia problema creşterii natalităţii de problema unei echitabile repartiţii a resurselor materiale. Deşi în 1989 comunismul a dispărut de pe arena istoriei şi, odată cu el şi opoziţia ideologică dintre Est şi Vest, totuşi nu s-a făcut până în prezent dovada unui efort internaţional serios pentru reducerea contrastului scandalos ce există pe plan economic între ţările din cele două foste blocuri. Prioritară ar fi prin urmare nu atât adoptarea unor măsuri periculoase, precum avortul, de reducere drastică a natalităţii, cât mai ales reorientarea politicii economice mondiale, care să favorizeze dezvoltarea economică şi socială şi a popoarelor din zonele geografice bântuite de foamete şi sărăcie. Individualismul şi egoismul, care caracterizează în prezent gândirea occidentală, trebuie corectate priintr-o atitudine mai altruistă şi printr-o abordare mai responsabilă a drepturilor umane, între care se înscrie şi dreptul de a te naşte şi dreptul la o existenţă umană demnă. Pr. prof. Dumitru Abrudan Anul 141 SIBIU 15 septembrie Nr. 35—36 1994 Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală Prea Cucernici Părinţi* După cum ştiţi, în ziua de 5 iunie 1994 a avut loc la München instalarea noastră ca Mitropolit pentru Germania şi Europa Centrală. Multă lume — şi în primul rând Biserica Mamă, căreia îi aparţinem prin fiinţa noastră duhovnicească, prin grai şi tradiţiile ei sfinte, prin care suntem în comuniune cu cei de acasă — a văzut în acest eveniment o lucrare providenţială, un răspuns al lui Dumnezeu la frământările şi aşteptările diasporei româneşti, care-şi caută identitatea şi unitatea de zeci de ani de zile. Dacă până acum diaspora românească s-a zbătut neputincioasă în găsirea identităţii şi unităţii ei, pentru că le-a căutat adeseori în afara Bisericii sau servindu-se de Biserică în scopuri partinice, prin evenimentul din 5 iunie 1994, Dumnezeu îşi întinde mâna Sa providenţială şi o cheamă la singura unitate posibilă, aceea în Hristos, care se face una cu Biserica Sa din fiecare neam. Aşa precum toţi ceilalţi ortodocşi din Occident îşi au ierarhi din neamul lor, care promovează pe lângă interesele generale ale Ortodoxiei şi pe cele specifice neamului lor, a binevoit Dumnezeu ca şi românii să aibă, în sfârşit, un ierarh al lor, care să se identifice cu ei, să-i ajute să se organizeze şi să se unească, ridicându-se astfel din lâncezeala în care se găsesc pentru a da mărturie bună în faţa celorlalţi şi a veni în sprijinul celor de acasă. Desigur, suntem doar la începutul unui drum care poate fi lung şi anevoios. Patimi învechite, ambiţii politice şi interese egoiste împiedică încă pe mulţi să se smerească şi să vadă astfel mâna lui Dumnezeu întinsă asupra diasporei româneşti. Mulţi nu înţeleg că misiunea Bisericii este spiritual-profetică, de înnoire a omului prin har şi credinţă şi nu social-poliitică,aceasta din urmă nefiind decât consecinţa firească a celei dintâi. Mântuitorul şi Sf. Apostoli nu s-au angajat politic, cum voiau evreii, nici contra Cezarului care stăpânea Ţara Sfântă, nici împotriva instituţiilor nedrepte ale societăţii din vremea lor (sclavie ...), ci au propovăduit pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, pentru înnoirea omului. Căci dacă omul se înnoieşte, se înnoiesc şi instituţiile şi tot ce ţine de viaţa sa. Mulţi, de asemenea, au judecat şi continuă să judece Biserica după oamenii care stau în fruntea ei: ierarhi şi preoţi, uitând poporul lui Dumnezeu care s-a sfinţit şi continuă să se sfinţească prin aceşti ierarhi şi preoţi, mulţi, din păcate, nevrednici. Dar aceasta este o judecată nu numai nedreaptă, ci şi sectară, care nu duce decât la slăbirea şi dezbinarea Bisericii. Aşa au apărut în istoria Bisericii toate sectele. Să ne întrebăm: Oare ne putem schimba după ambiţiile sau după bunul nostru plac părinţii care ne-au născut? Cine poate spune: „pentru că tatăl meu este beţiv, eu nu mai sunt copilul său?“ Nu trebuie oare mai degrabă să-i acoperim goliciunea ca Sim şi Jafet pe a tatălui lor, Noe şi să primim astfel binecuvântarea şi nu blestemul căzut asupra lui Ham? (Cf. Fac. 5, 20—27). Şi apoi, crede cineva că va găsi aiurea părinţi mai buni ca cei care i-au dat viaţă? Să nu ne amăgim crezând că, refuzându-ne părinţii duhovni(Continuare In pag. a 2-a) Mitropolit SERAFIM JOANTÄ Ostengasse 31 D-93047 Regensburg 15 august 1944 Adormirea Maicii Domnului * Redacţia „Telegrafului Român“ găzduieşte cu plăcere acest ales cuvânt părintesc adresat preoţilor şi credincioşilor ortodocşi români din diaspora, mai ales celor din Germania şi Europa Centrală. Suntem convinşi că nu numai ei, dar oricine va citi aceste rânduri se va hrăni duhovniceşte şi se va însufleţi de dorinţa de a pune mai presus de disensiuni şi interese meschine, dragostea de Dumnezeu şi de semeni, şi în primul rând dragostea faţă de cei de o seminţie cu noi, indiferent unde ar trăi aceştia. MIHAI EMINESCU ŞI GEORGE ENESCU Personalităţi artistice desăvârşite, M. Eminescu şi G. Enescu prezintă sub acest raport mai multe afinităţi, încât o paralelă între ei şi opera lor pare posibilă. Amândoi s-au născut în nordul Moldovei şi şi-au petrecut copl aria în mijlocul unei naturi încântătoare, care li s-a sedimentat în suflet, având apoi ecou în creaţiile lor. Născut la Botoşani (1850), cu copilăria-i petrecută la Ipoteşti, M. Eminescu devine prizonierul ei. Fiind, băiet păduri cutreieram Şi mă culcam ades lângă izvor, .. . Răsare luna, -mi bate drept în faţă: Un rai din basme văd printre pleoape, ... Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, Sunând din ce în ce tot mai aproape . . . Evocarea satului copilăriei o întâlnim în poezia: Din străinătate, valea Drăzleucăi şi pâră cu acelaşi nume, codrul de la Baisa şi cele 17 căsuţe acoperite cu paie aie cătunului Ipoteşti: Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară, Scăldată în cristalul pârăului Să văd ce eu atâtea iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri. Născut la Liveni-Vârnav (1881), sat mărunt, într-o casă cu cerdac vopsit, o alee străjuită de salcâmi te duce până la poarta de intrare în grădină şi casă: „Am fost — spunea G. Enescu — dacă îmi amintesc bine, un copil bine înzestrat şi cuminte“. Cântecul şi natura cu întreaga lor putere de fascinaţie s-au întipărit adânc în sufletul copilului. Locurile natale, ale copilăriei, l-au vrăjit şi pe compozitor. Viaţa de la ţară, peisajele naturii, locurile întinse, poienile de pădure, pomii roditori din grădină, florile şi păsările vor avea ecou în opera sa: „. . . Pârâiaşul din fundul grădinii, îl văd şi acum! Un fir subţire de apă care susura încetişor în fundul grădinii noastre .. .“ Pe toate le-a tâlcuit artistic în Poema Română (1896) — „poem pe care l-am scris — mărturisea el — cu nespusă dragoste şi am încercat să reinviu scene familiare din ţara mea. Seară de vară în ajunul unei sărbători ... Se lasă noaptea . . . apare luna ... fluierul unui păstor umple tăcerea cu suspinele unei doine pline de dor, furtuna care vuieşte şi apoi zorile ce apar liniştite vestite de cântecul cocoşului, clopotele dlăngănesc a sărbătoare şi poporul se adună pentru joc" — sunt imagini aievea, văzute şi trăite în lumea satelor din Ţara de Sus a Moldovei. Pribegiile prin ţară, de foarte tânăr, îl pun pe M. Eminescu în contact cu poporul şi ţara, în inimă cu idealuri mari. (Continuare în pag. a 2-a) Grațian Jucan de argint, liniştiri.