Telegraful Român, 2002 (Anul 150, nr. 1-48)

2002-01-01 / nr. 1-4

Pag. 2 255 de ani de la naştere Omagiem personalitatea strălucitului pedagog elve­ţian J.H. Pestalozzi, pentru valoarea operelor teoreti­ce, pentru modelul de şcoa­lă pe care l-a creat, pentru actele sale de filantropie culturală. Ideile lui s-au răspândit în diferitele ţări ale lumii, în ţara noastră, Pestalozzi a fost cunoscut, în special, prin intermediul­­pastorului, istoricului şi re­voluţionarului Ştefan Lud- Bkt Roth, colaboratorul lui B^lozzi la Yverdon, con­­|H|Hat la moarte pentru HJjjBierea drepturilor ro- HHHlor şi ale minorităţilor. Blagogia lui Pestalozzi BHst popularizată prin pu- I^Haţiile Asociaţiunii AS­­(Transilvania, Foaia Hporului, Organul peda­­■ogic, Amicul şcoalei), prin publicaţiile cu carac- Bk­r social-cultural din Tran­­■k^nia (Telegraful român, M||^^i din celelalte re­..... Bkrii. O--orge ji, Eonnm, loan - ■ S î ! c- C, r i e o r. * BJpoFo l^ouit, prin publi­ lor, la răspândirea îmvăţăturii pestalozziene. Regulamentele şcolare e­­­­laborate în anii 1832—1835 din Ţările Române reco­mandă metoda lui Pesta­lozzi. Au tradus şi au inter­pretat opera pedagogului elveţian reprezentanţi de seamă ai pedagogiei româ­neşti: I. P. Eliade, I. Rădu­­lescu-Pogoneanu, I. Nisi­­peanu, Vr. Tăbăcaru, I.C. Petrescu, G.G. Antonescu, Stanciu Stoian, Iosif An­­tohi ş.a. Prezentăm succint prin­cipalele secvenţe din viaţa şi opera ilustrului pedagog elveţian. J.H. Pestalozzi s-a născut la 12 ianuarie 1746, în Zürich, într-o familie cu străvechi origini italiene. La numai şase ani a rămas orfan de tată, fiind crescut, ca şi cei doi fraţi, într-un mediu duios şi tandru creat de mama sa, un model edu­caţional multiplicat în în­treaga sa operă teoretică, şi de devotata lor menaje­ră. Acest mediu îi marchea­ză dominantele personali­tăţii: înţelepciunea, bună­tatea, generozitatea, com­pasiunea, spiritul de sa­crificiu. A urmat şcoala elementară germană, şcoa­la medie latină, cursuri de limbi clasice la Collegium Humanitatis, cursuri de fi­lologie şi filosofie la Colle­gium Carolinum. Audierea cursurilor susţinute de ves­titul istoric Johann Jakob Bodmer, întemeietor al So­cietăţii Helvetice, şi dezba­terile centrate pe ideile ilu­miniştilor: Diderot, d'Alem­bert, Montesquieu, Voltai­re, J.J. Rousseau i-au cuce­rit mintea şi sufletul şi i-au motivat aderarea la progra­mul Societăţii de militare pentru unificarea Elveţiei şi pentru libertatea de ex­presie. Renunţând la studiile teologice şi juridice, tână­rul Pestalozzi a cumpărat, cu bani împrumutaţi, o pro­prietate la Birr, şi­ a con­struit o locuinţă — Neuhof (Curtea Nouă), s-a căsăto­rit cu Anna Schulthess şi s-a implicat în cultivarea pământului şi în prelucra­rea bumbacului. Sensibili­zat de starea celor nevo­iaşi, a organizat un institut pentru copii săraci. Ferma lui a devenit şcoală cu te­renuri şi ateliere de tors şi ţesut pentru 50 de copii. Cu răbdare şi dragoste a­­ceştia erau găzduiţi, erau iniţiaţi în ştiinţa de carte, în munca câmpului, în gră­dinărit, tors şi ţesut. Gene­rosul educator al celor nă­păstuiţi îşi va aminti: „Ani de zile am trăit in mijlo­cul a 50 de copii cerşetori, împărtăşit-am cu ei, în să­răcie, pâinea, trăit-am eu însumi ca un cerşetor ca să învăţ pe cerşetori să tră­iască ca oameni". După ce şi-a epuizat re­sursele, dezamăgit că filan­tropii vremii nu l-au ajutat, a fost nevoit să închidă in­stitutul. Timp de 18 ani (1780—1798), pedagogul el­veţian s-a dedicat scrierii principalelor opere: „Ora de seară a­ unui sihastru", „Leonard şi Gertruda“, „Christof şi Elsa", „Despre legislaţie şi pruncucidere“, „Figuri pentru abecedarul meu" ş.a. Pentru scurt timp a condus orfelinatul pentru copiii răsculaţilor contra regimului ce ulterior s-a transformat în spital. La Burgdorf (1799—1804) a deschis o şcoală şi un se­minar pentru pregătirea e­­ducatorilor. în aceeaşi pe­rioadă Pestalozzi a scris: „Cum îşi învaţă Gertruda copiii", „Cartea mamelor", „Abecedarul intuiţiei“ ş.a. Devenit incomod pentru ideile sale democrate, per­secutat, Pestalozzi a fost nevoit să se mute la Yver­don unde, timp de 20 de ani, a desfăşurat cea mai prolifică activitate pedago­gică. Institutul înfiinţat aici a devenit un adevărat centru pedagogic european şi cuprindea: şcoală ele­mentară, medie, şcoală pen­tru fete, seminar pentru pregătirea educatorilor. Co­pii şi tineri din diferite ţări europene au profitat de un mediu educaţional de excepţie. Au vizitat şi au lucrat în Institutul de la Yverdon, Fr. Herbart, Fr. Froebel, Robert Owen, transilvăneanul Ştefan Lud­wig Roth ş.a. Au fost entu­ziasmaţi de activitatea in­stitutului filosoful german J.G. Fichte, publicistul francez Marc Antoine Jub­­ien de Paris, întemeietorul pedagogiei comparate. Pedagogul elveţian a trăit cu convingerea că omul devine om numai prin edu­caţie. De aceea, în activita­tea desfăşurată la Neuhof, Stanz, Burgdorf, Yverdon, Clindy, Birr, s-a străduit şi a reuşit, cu preţul unor sa­crificii mari, să creeze un mediu favorabil dezvoltării, la copii şi tineri, a forţelor fizice, mentale şi spirituale, să le ofere reperele unei vieţi economice prospere prin practicarea meseriilor, să le formeze convingerea că munca, iubirea şi credin­ţa sunt temeiuri ale dobân­dirii înţelepciunii, ale trăi­rii vieţii în demnitate. în concepţia lui Pesta­lozzi, educaţia are ca scop dezvoltarea armonioasă a facultăţilor individului în­tr-o atmosferă de iubire şi credinţă. Efectele ei bene­fice se răsfrâng asupra in­dividului şi asupra omenirii prin îmbunătăţirea condiţiei umane. Ridicarea din sta­rea de natură la cea socia­lă a oamenilor este posi­bilă prin cultură, prin dez­voltarea forţelor fizice, in­telectuale, morale, spiri­­tuale-religioase. Munca stă­ruitoare prestată prin profe­siuni agricole şi industriale, în special, este izvorul bu­năstării şi fericirii, mobilul înţelepciunii vieţii de ac­ceptare a propriei condiţii. Opera teoretică şi cea de practician a eminentului pedagog oferă modele de instruire şi educaţie în fa­milie şi în şcoală. Temelia formării perso­nalităţii copilului şi tânăru­lui se construieşte în fami­lie, în atmosfera creată de părinţi, de mamă în spe­cial. Mama îi dezvăluie co­pilului lumea creată de Dumnezeu: „îl învaţă la sâ­nul ei să gângurească nu­mele lui Dumnezeu, îi ara­tă dragostea universală în soarele ce răsare, in râule­ţul ce murmură, în firele arborilor, în frumuseţea florilor, în picăturile de rouă. Ea îi arată atotputer­nicia lui Dumnezeu în el însuşi, în razele ochilor lui, în mlădierea articulaţiilor lui, în sunetele glasului lui. Ea îi arată pretutindenea pe Dumnezeu şi, oriunde el vede pe Dumnezeu în lume, el iubeşte lumea". Educaţia din familie este continuată şi desăvârşită în şcoală. A­­ceasta are menirea să dez­volte forţele fizice, intelec­tuale, morale, spirituale-re­­ligioase ale copilului şi ale tânărului prin disciplinele de învăţământ: aritmetică, geometrie, desen, scris, lu­cru manual, limbă maternă, geografie, istorie, ştiinţele naturii, gimnastică, religie, filosofie, în plină glorie fiind, Pestalozzi a primit diploma de doctor la Breslau şi „Ordinul Vladimir“ din par­tea ţarului Rusiei, Alexan­dru. A fost ales preşedinte al Societăţii Helvetice. Ulti­mii ani i-au fost profund marcaţi de moartea devota­tei sale soţii şi de greutăţile materiale ce l-au determi­nat să închidă institutul de la Yverdon. Dezamăgit, bă­trân şi bolnav, din nou rui­nat, ilustrul pedagog s-a retras la Neuhof împreună cu nepotul său. în singură­tate şi-a scris ultimile lu­crări: „Destinele vieţii me­le" şi „Cântecul lebedei". La 17 februarie 1827, ma­rele pedagog, educatorul celor mulţi, s-a stins din viaţă. A fost înhumat în curtea şcolii din Birr, după dorinţa sa. Epitaful de pe mormânt rezumă viaţa dă­ruită cu sacrificiu educaţiei semenilor: „J.H. Pestalozzi. Părintele săracilor la Neu­hof, predicatorul poporului în „Leonard şi Gertruda", tatăl orfanilor la Stanz, în­temeietorul şcolii populare noi la Burgdorf, educatorul omenirii la Yverdon. Om, creştin, cetăţean. Totul pen­tru alţii, nimic pentru sine“. Prof. univ. dr. Johan Heinrich Pestalozzi (1746—1827) — o viaţă dăruită fericirii oamenilor „De unde vine convingerea credinţei în Dumnezeu? Ea nu vine de la raţiune, ci dintr-o pornire neîn­ţeleasă care-l împinge (pe om) să laude, să eterni­zeze fiinţa lui în Fiinţa superioară şi nepieritoare a universului... Inima singură cunoaşte pe Dumne­zeu. Această inimă curată creează sufletul comu­niunii universale a spiritelor“. Pestalozzi, „Cum îşi învaţă Gertruda copiii“ ELENA MACA­VEI (Urmare din pag. 1) Aceasta e una din faptele Mântuitorului. E unul din gesturile Sale sfinte, prin care ne-a arătat cum să deve­nim creştini. Ce înseamnă să devenim creştini? Mare eveniment s-a întâmplat astăzi. Este această intra­re a noastră a tuturor în lumea lui Dumnezeu. Şi botezul a fost intrarea noastră în creştinism. Şi a fost ieşirea noastră din lumea iudaică şi păşirea într-o altă realitate, care era aceea a existenţei lui Dumnezeu, Cel unul în Treime în care intram noi, ca să ne asigurăm împărăţia Cerurilor. Sigur că Dumnezeu era în Treime dinainte, de la înce­putul începuturilor, de când va fi fost acest început. Ne aducem aminte că adeseori în Scriptură, Mântuitorul era pomenit, Sf. Treime era descoperită oamenilor, era ară­tată, dar atunci la Botezul Domnului, Treimea s-a arătat ca atare lumii. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Să ne amintim deci, de această zi sfântă pe care Mântuitorul a rânduit­-o ca să ne arate nouă cum trebuie să fim, ce trebuie să fa­cem, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Botezul este cel dintâi pas al lui Dumnezeu către noi. Căci nu aveam cum să ştim, dacă nu ne descoperea Iisus Hristos, cum suntem, cine suntem, şi cine este deasupra noastră, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Să ne amintim deci de acest lucru, de acest moment din viaţa Mântuitorului şi să dăm slavă lui Dumnezeu, că ne-a descoperit şi nouă acest adevăr şi anume acela că lumea toată e condusă de Sf. Treime, Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Fără de acesta nu putem fi creştini. Tocmai de aceea Mântuitorul a încercat să ne descopere această realitate, această existenţă întreită a lui Dumne­zeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iată noi stăm acum vii încă, în faţa lui Dumnezeu. Dar ne vom duce toţi şi ne vom duce dând socoteală de felul cum l-am înţeles pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu tot neînţeles rămâne, dar dincolo de neînţelesul Lui, iată am căpătat această ştire despre Dumnezeu întreit. Este un om în trei feţe. Acest lucru nu era uşor de cunoscut, până nu ni l-a descoperit Dumnezeu. Ne­ a arătat că Dumnezeu este Tatăl, Tatăl nostru al tuturor, că Dumnezeu este Fiul, aşa cum suntem noi fii ai lui Dumnezeu, şi fii ai unor părinţi pământeşti, şi Dumnezeu este Duh în acelaşi timp. Să ne închinăm dar, astăzi, Duhului Sfânt, Tatălui şi Fiului şi să dăm slavă lui Dumnezeu că am ajuns într-o zi ca aceasta, când putem să-L recunoaştem. Să-i dăm slavă pentru că şi pe noi ne-a învrednicit să fim oameni vrednici de Sfânta Treime. Durăm puţin noi, ni se pare poate că durăm mult, dar când eşti, ajungi deja la o vârstă înaintată, îţi dai seama cât de scurtă a fost viaţa, şi a­­tunci mai ales te gândeşti la întâlnirea cu Dumnezeu, că şi Dumnezeu ne-a ales pe noi, ne-a trimis în lume. Dar, nu ne-a trimis în lume să fim de capul nostru, dar să fim în acelaşi timp liberi. Putea să ne trimită Dumnezeu şi altfel? Probabil putea. La Dumnezeu totul este cu putinţă dar atunci care ar fi fost rostul nostru în lume, dacă am fi venit aici lămuriţi cumva de un Dumnezeu, cum să fim şi ce să facem? Dar Dumnezeu ne-a voit liberi şi ne-a tri­mis în lume ca prin libertatea noastră să ne hotărâm des­tinul şi să-l merităm. Cum ni-l facem aşa-l vom avea. Iată, iubiţi credincioşi, într-o zi ca aceasta Mân­tuitorul s-a botezat şi ne-a dat şi nouă exemplu botezul. E mare această zi. E cheia destinului nostru pământesc, într-o zi ca aceasta am aflat cine este Dumnezeu, cum este Dumnezeu şi cum ne vom întâlni noi cu El. Fie ca Domnul să ne dea tuturor înţelepciune, care nu e prea mare lucru, ţineţi cont de aceasta. Viaţa noastră e aşa de scurtă încât a ne crede noi stăpâni pe viaţa noas­tră ar fi o mare înşelăciune. Dumnezeu ne-a dat-o ca să-L ştim, să-L recunoaştem, să I ne închinăm. De aceea ziua aceasta este mare în istoria creştinismului. Este mare pentru că a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu, să ni se des­copere, să descopere pe Sfânta Treime, să ne descopere cine suntem noi, de ce suntem şi cum suntem. Fie ca această zi să ne lumineze. Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea cea de pe urmă, care ne trebuie tu­turor ca să-L recunoaştem, să I ne închinăm, şi să-L lău­dăm pentru toate câte ne-a dat nouă. Fie ca Dumnezeu să fie cu fiecare din noi, într-o zi ca aceasta şi să ne dea nouă ştiinţa cea mai mare, aceea care-l laudă pe El şi-L binecuvântează pentru destinul nostru Veşnic. Deci nu avem destin pământesc veşnic. Acesta trece, cel mult la ICO de ani, dar ceea ce rămâne este sufletul nostru care va trăi, în veci, în veşnicia lui Dumnezeu care să ne fie nouă punct de sprijin, lămurire şi viaţă veşnică, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi acum, şi pururea şi în vecii vecilor. AMIN. Botezul Domnului TELEGRAFUL ROMÂN Testamentul (Urmare din pag. 1) boierii Ţârei, carii se vor nevoi a întări această po­mană a noastră, iar carii se vor ispiti a surpa şi a strica mila sveti (n.n. sfintei) be­­searece şi pomeana aceasta a noastră, ce-am faptu noi de buna voia noastră, au va fi Domn, au vlădică, au boiari, au megiaşi, au om săraci, pre acela să-l strice şi să-l surpe Dumnezeu şi să-l desrădăcinească de pre pământ şi pre el şi pre fe­ciorii lui şi pre toată ruda lui şi să-i stea părăşi înain­tea lui Dumnezeu Preacista şi Sveati Nicolae şi rugă­ciunea acestii sfinte bisereci şi în acest viac şi în cela ce va să fie şi să fiu prăd­et şi afurisit întăiu de sfănta troiţă şi de cinstita cruce a lui H.S. şi de sfinţii bez­­plătnici (n.n. fără plată) şi de sfinţii proroci şi de sfin­ţii apostoli şi mucenici sta­­terni (finţiţi) şi prădanici (preacuvişi) şi de toţi pră­­veadnicii (dreptăţii) şi de noi păcătoşii şi să-i fie partea ca a lui Daftan şi Aviron şi a feciorilor lui Korei şi întru­(un) loc cu Iuda şi cu Arn­a, cu Ana şi cu Caiafa. Că noi am dă­ruit cu toată voia noastră acest sat ce mai sus am scris pre nume Micşeneşti Preacestii şi lui Sveti Ni­colae să fie al ceştii sfântă besearecă de ocină şi de moşie neluat şi neschimbat în vecie. Şi l-am dat de înaintea sfintei beseareci când au fost tot poporul adunaţi şi toţi preoţii şi slujitorii be­­searecii şi căndu vom avea prilej, noi săntem datori să dăm cărţile ce săntu scrise de ocină ale cestui sat de moşie şi încă şi cu alte­ cărţi să mai întărim. Şi păntru mai mare credinţa noi am pus mărturie: jupă­­nul Balint Hrăjil sudţu (n.n. judele) Braşovscom­­grad (n.n. oraşului Braşov germ.) cu tot cinstitul sva­tul cetăţei Braşovului, măr­turie protopopa Mihaiu şi popa Ilie iconomul di­n Cerven vodă şi popa Mă­­năilă diîn Zărneşti şi Stan Bordeiul şi Barbul Gram şi Fraţia şi Dumitrachi­vist (iernie) şi Mihaiu cămăraş şi duhovnicu Ghemoteiu şi jupânul Antonie Gram şi dascălul Sava şi dascălul Vasilie. După aceştia mulţi Schiai, mai mult de o sută de bărbaţi şi muieri, mărtu­risim şi noi mai vârtos cu sufletele noastre şi cu pe­­ceţile noastre de credinţă. Şi s-au scris această carte în cetatea Braşovului. Vat­redi ot săzdanie miru (n.n. naşterea lumii) 7110, a d­ rojdsstva Hsva (n.n. de la naşterea lui Hs.) 1602 me­­siţa (n.n. luna) Septemvrie 28 dnni (n.n. ziua). Pis az (n.n. am scris eu) popo Necgoslav ot varo (n.n. din oraş) ot (n.n. din) Floci Ion Nicola Voavoda» (I. Lupaş, „Documente is­torice transilvane“, vol. I, Cluj, Tipografia „Cartea Ro­mânească“, 1940, p. 73—77). Moşia cu morile, cu sa­tul şi cu toate ale ei, care făceau parte din zestrea Domniţei Florica a fost lua­tă mai târziu de Şerban Cantacuzino (1674—1688) şi dăruită mănăstirii Căldăru­­şani. (va urma) .■■ ■ Nr. 194/2002

Next