Telegraful Român, 2002 (Anul 150, nr. 1-48)
2002-01-01 / nr. 1-4
Pag. 2 255 de ani de la naştere Omagiem personalitatea strălucitului pedagog elveţian J.H. Pestalozzi, pentru valoarea operelor teoretice, pentru modelul de şcoală pe care l-a creat, pentru actele sale de filantropie culturală. Ideile lui s-au răspândit în diferitele ţări ale lumii, în ţara noastră, Pestalozzi a fost cunoscut, în special, prin intermediulpastorului, istoricului şi revoluţionarului Ştefan Lud- Bkt Roth, colaboratorul lui B^lozzi la Yverdon, con|H|Hat la moarte pentru HJjjBierea drepturilor ro- HHHlor şi ale minorităţilor. Blagogia lui Pestalozzi BHst popularizată prin pu- I^Haţiile Asociaţiunii AS(Transilvania, Foaia Hporului, Organul peda■ogic, Amicul şcoalei), prin publicaţiile cu carac- Bkr social-cultural din Tran■k^nia (Telegraful român, M||^^i din celelalte re..... Bkrii. O--orge ji, Eonnm, loan - ■ S î ! c- C, r i e o r. * BJpoFo l^ouit, prin publi lor, la răspândirea îmvăţăturii pestalozziene. Regulamentele şcolare elaborate în anii 1832—1835 din Ţările Române recomandă metoda lui Pestalozzi. Au tradus şi au interpretat opera pedagogului elveţian reprezentanţi de seamă ai pedagogiei româneşti: I. P. Eliade, I. Rădulescu-Pogoneanu, I. Nisipeanu, Vr. Tăbăcaru, I.C. Petrescu, G.G. Antonescu, Stanciu Stoian, Iosif Antohi ş.a. Prezentăm succint principalele secvenţe din viaţa şi opera ilustrului pedagog elveţian. J.H. Pestalozzi s-a născut la 12 ianuarie 1746, în Zürich, într-o familie cu străvechi origini italiene. La numai şase ani a rămas orfan de tată, fiind crescut, ca şi cei doi fraţi, într-un mediu duios şi tandru creat de mama sa, un model educaţional multiplicat în întreaga sa operă teoretică, şi de devotata lor menajeră. Acest mediu îi marchează dominantele personalităţii: înţelepciunea, bunătatea, generozitatea, compasiunea, spiritul de sacrificiu. A urmat şcoala elementară germană, şcoala medie latină, cursuri de limbi clasice la Collegium Humanitatis, cursuri de filologie şi filosofie la Collegium Carolinum. Audierea cursurilor susţinute de vestitul istoric Johann Jakob Bodmer, întemeietor al Societăţii Helvetice, şi dezbaterile centrate pe ideile iluminiştilor: Diderot, d'Alembert, Montesquieu, Voltaire, J.J. Rousseau i-au cucerit mintea şi sufletul şi i-au motivat aderarea la programul Societăţii de militare pentru unificarea Elveţiei şi pentru libertatea de expresie. Renunţând la studiile teologice şi juridice, tânărul Pestalozzi a cumpărat, cu bani împrumutaţi, o proprietate la Birr, şi a construit o locuinţă — Neuhof (Curtea Nouă), s-a căsătorit cu Anna Schulthess şi s-a implicat în cultivarea pământului şi în prelucrarea bumbacului. Sensibilizat de starea celor nevoiaşi, a organizat un institut pentru copii săraci. Ferma lui a devenit şcoală cu terenuri şi ateliere de tors şi ţesut pentru 50 de copii. Cu răbdare şi dragoste aceştia erau găzduiţi, erau iniţiaţi în ştiinţa de carte, în munca câmpului, în grădinărit, tors şi ţesut. Generosul educator al celor năpăstuiţi îşi va aminti: „Ani de zile am trăit in mijlocul a 50 de copii cerşetori, împărtăşit-am cu ei, în sărăcie, pâinea, trăit-am eu însumi ca un cerşetor ca să învăţ pe cerşetori să trăiască ca oameni". După ce şi-a epuizat resursele, dezamăgit că filantropii vremii nu l-au ajutat, a fost nevoit să închidă institutul. Timp de 18 ani (1780—1798), pedagogul elveţian s-a dedicat scrierii principalelor opere: „Ora de seară a unui sihastru", „Leonard şi Gertruda“, „Christof şi Elsa", „Despre legislaţie şi pruncucidere“, „Figuri pentru abecedarul meu" ş.a. Pentru scurt timp a condus orfelinatul pentru copiii răsculaţilor contra regimului ce ulterior s-a transformat în spital. La Burgdorf (1799—1804) a deschis o şcoală şi un seminar pentru pregătirea educatorilor. în aceeaşi perioadă Pestalozzi a scris: „Cum îşi învaţă Gertruda copiii", „Cartea mamelor", „Abecedarul intuiţiei“ ş.a. Devenit incomod pentru ideile sale democrate, persecutat, Pestalozzi a fost nevoit să se mute la Yverdon unde, timp de 20 de ani, a desfăşurat cea mai prolifică activitate pedagogică. Institutul înfiinţat aici a devenit un adevărat centru pedagogic european şi cuprindea: şcoală elementară, medie, şcoală pentru fete, seminar pentru pregătirea educatorilor. Copii şi tineri din diferite ţări europene au profitat de un mediu educaţional de excepţie. Au vizitat şi au lucrat în Institutul de la Yverdon, Fr. Herbart, Fr. Froebel, Robert Owen, transilvăneanul Ştefan Ludwig Roth ş.a. Au fost entuziasmaţi de activitatea institutului filosoful german J.G. Fichte, publicistul francez Marc Antoine Jubien de Paris, întemeietorul pedagogiei comparate. Pedagogul elveţian a trăit cu convingerea că omul devine om numai prin educaţie. De aceea, în activitatea desfăşurată la Neuhof, Stanz, Burgdorf, Yverdon, Clindy, Birr, s-a străduit şi a reuşit, cu preţul unor sacrificii mari, să creeze un mediu favorabil dezvoltării, la copii şi tineri, a forţelor fizice, mentale şi spirituale, să le ofere reperele unei vieţi economice prospere prin practicarea meseriilor, să le formeze convingerea că munca, iubirea şi credinţa sunt temeiuri ale dobândirii înţelepciunii, ale trăirii vieţii în demnitate. în concepţia lui Pestalozzi, educaţia are ca scop dezvoltarea armonioasă a facultăţilor individului într-o atmosferă de iubire şi credinţă. Efectele ei benefice se răsfrâng asupra individului şi asupra omenirii prin îmbunătăţirea condiţiei umane. Ridicarea din starea de natură la cea socială a oamenilor este posibilă prin cultură, prin dezvoltarea forţelor fizice, intelectuale, morale, spirituale-religioase. Munca stăruitoare prestată prin profesiuni agricole şi industriale, în special, este izvorul bunăstării şi fericirii, mobilul înţelepciunii vieţii de acceptare a propriei condiţii. Opera teoretică şi cea de practician a eminentului pedagog oferă modele de instruire şi educaţie în familie şi în şcoală. Temelia formării personalităţii copilului şi tânărului se construieşte în familie, în atmosfera creată de părinţi, de mamă în special. Mama îi dezvăluie copilului lumea creată de Dumnezeu: „îl învaţă la sânul ei să gângurească numele lui Dumnezeu, îi arată dragostea universală în soarele ce răsare, in râuleţul ce murmură, în firele arborilor, în frumuseţea florilor, în picăturile de rouă. Ea îi arată atotputernicia lui Dumnezeu în el însuşi, în razele ochilor lui, în mlădierea articulaţiilor lui, în sunetele glasului lui. Ea îi arată pretutindenea pe Dumnezeu şi, oriunde el vede pe Dumnezeu în lume, el iubeşte lumea". Educaţia din familie este continuată şi desăvârşită în şcoală. Aceasta are menirea să dezvolte forţele fizice, intelectuale, morale, spirituale-religioase ale copilului şi ale tânărului prin disciplinele de învăţământ: aritmetică, geometrie, desen, scris, lucru manual, limbă maternă, geografie, istorie, ştiinţele naturii, gimnastică, religie, filosofie, în plină glorie fiind, Pestalozzi a primit diploma de doctor la Breslau şi „Ordinul Vladimir“ din partea ţarului Rusiei, Alexandru. A fost ales preşedinte al Societăţii Helvetice. Ultimii ani i-au fost profund marcaţi de moartea devotatei sale soţii şi de greutăţile materiale ce l-au determinat să închidă institutul de la Yverdon. Dezamăgit, bătrân şi bolnav, din nou ruinat, ilustrul pedagog s-a retras la Neuhof împreună cu nepotul său. în singurătate şi-a scris ultimile lucrări: „Destinele vieţii mele" şi „Cântecul lebedei". La 17 februarie 1827, marele pedagog, educatorul celor mulţi, s-a stins din viaţă. A fost înhumat în curtea şcolii din Birr, după dorinţa sa. Epitaful de pe mormânt rezumă viaţa dăruită cu sacrificiu educaţiei semenilor: „J.H. Pestalozzi. Părintele săracilor la Neuhof, predicatorul poporului în „Leonard şi Gertruda", tatăl orfanilor la Stanz, întemeietorul şcolii populare noi la Burgdorf, educatorul omenirii la Yverdon. Om, creştin, cetăţean. Totul pentru alţii, nimic pentru sine“. Prof. univ. dr. Johan Heinrich Pestalozzi (1746—1827) — o viaţă dăruită fericirii oamenilor „De unde vine convingerea credinţei în Dumnezeu? Ea nu vine de la raţiune, ci dintr-o pornire neînţeleasă care-l împinge (pe om) să laude, să eternizeze fiinţa lui în Fiinţa superioară şi nepieritoare a universului... Inima singură cunoaşte pe Dumnezeu. Această inimă curată creează sufletul comuniunii universale a spiritelor“. Pestalozzi, „Cum îşi învaţă Gertruda copiii“ ELENA MACAVEI (Urmare din pag. 1) Aceasta e una din faptele Mântuitorului. E unul din gesturile Sale sfinte, prin care ne-a arătat cum să devenim creştini. Ce înseamnă să devenim creştini? Mare eveniment s-a întâmplat astăzi. Este această intrare a noastră a tuturor în lumea lui Dumnezeu. Şi botezul a fost intrarea noastră în creştinism. Şi a fost ieşirea noastră din lumea iudaică şi păşirea într-o altă realitate, care era aceea a existenţei lui Dumnezeu, Cel unul în Treime în care intram noi, ca să ne asigurăm împărăţia Cerurilor. Sigur că Dumnezeu era în Treime dinainte, de la începutul începuturilor, de când va fi fost acest început. Ne aducem aminte că adeseori în Scriptură, Mântuitorul era pomenit, Sf. Treime era descoperită oamenilor, era arătată, dar atunci la Botezul Domnului, Treimea s-a arătat ca atare lumii. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Să ne amintim deci, de această zi sfântă pe care Mântuitorul a rânduit-o ca să ne arate nouă cum trebuie să fim, ce trebuie să facem, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Botezul este cel dintâi pas al lui Dumnezeu către noi. Căci nu aveam cum să ştim, dacă nu ne descoperea Iisus Hristos, cum suntem, cine suntem, şi cine este deasupra noastră, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Să ne amintim deci de acest lucru, de acest moment din viaţa Mântuitorului şi să dăm slavă lui Dumnezeu, că ne-a descoperit şi nouă acest adevăr şi anume acela că lumea toată e condusă de Sf. Treime, Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Fără de acesta nu putem fi creştini. Tocmai de aceea Mântuitorul a încercat să ne descopere această realitate, această existenţă întreită a lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iată noi stăm acum vii încă, în faţa lui Dumnezeu. Dar ne vom duce toţi şi ne vom duce dând socoteală de felul cum l-am înţeles pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu tot neînţeles rămâne, dar dincolo de neînţelesul Lui, iată am căpătat această ştire despre Dumnezeu întreit. Este un om în trei feţe. Acest lucru nu era uşor de cunoscut, până nu ni l-a descoperit Dumnezeu. Ne a arătat că Dumnezeu este Tatăl, Tatăl nostru al tuturor, că Dumnezeu este Fiul, aşa cum suntem noi fii ai lui Dumnezeu, şi fii ai unor părinţi pământeşti, şi Dumnezeu este Duh în acelaşi timp. Să ne închinăm dar, astăzi, Duhului Sfânt, Tatălui şi Fiului şi să dăm slavă lui Dumnezeu că am ajuns într-o zi ca aceasta, când putem să-L recunoaştem. Să-i dăm slavă pentru că şi pe noi ne-a învrednicit să fim oameni vrednici de Sfânta Treime. Durăm puţin noi, ni se pare poate că durăm mult, dar când eşti, ajungi deja la o vârstă înaintată, îţi dai seama cât de scurtă a fost viaţa, şi atunci mai ales te gândeşti la întâlnirea cu Dumnezeu, că şi Dumnezeu ne-a ales pe noi, ne-a trimis în lume. Dar, nu ne-a trimis în lume să fim de capul nostru, dar să fim în acelaşi timp liberi. Putea să ne trimită Dumnezeu şi altfel? Probabil putea. La Dumnezeu totul este cu putinţă dar atunci care ar fi fost rostul nostru în lume, dacă am fi venit aici lămuriţi cumva de un Dumnezeu, cum să fim şi ce să facem? Dar Dumnezeu ne-a voit liberi şi ne-a trimis în lume ca prin libertatea noastră să ne hotărâm destinul şi să-l merităm. Cum ni-l facem aşa-l vom avea. Iată, iubiţi credincioşi, într-o zi ca aceasta Mântuitorul s-a botezat şi ne-a dat şi nouă exemplu botezul. E mare această zi. E cheia destinului nostru pământesc, într-o zi ca aceasta am aflat cine este Dumnezeu, cum este Dumnezeu şi cum ne vom întâlni noi cu El. Fie ca Domnul să ne dea tuturor înţelepciune, care nu e prea mare lucru, ţineţi cont de aceasta. Viaţa noastră e aşa de scurtă încât a ne crede noi stăpâni pe viaţa noastră ar fi o mare înşelăciune. Dumnezeu ne-a dat-o ca să-L ştim, să-L recunoaştem, să I ne închinăm. De aceea ziua aceasta este mare în istoria creştinismului. Este mare pentru că a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu, să ni se descopere, să descopere pe Sfânta Treime, să ne descopere cine suntem noi, de ce suntem şi cum suntem. Fie ca această zi să ne lumineze. Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea cea de pe urmă, care ne trebuie tuturor ca să-L recunoaştem, să I ne închinăm, şi să-L lăudăm pentru toate câte ne-a dat nouă. Fie ca Dumnezeu să fie cu fiecare din noi, într-o zi ca aceasta şi să ne dea nouă ştiinţa cea mai mare, aceea care-l laudă pe El şi-L binecuvântează pentru destinul nostru Veşnic. Deci nu avem destin pământesc veşnic. Acesta trece, cel mult la ICO de ani, dar ceea ce rămâne este sufletul nostru care va trăi, în veci, în veşnicia lui Dumnezeu care să ne fie nouă punct de sprijin, lămurire şi viaţă veşnică, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi acum, şi pururea şi în vecii vecilor. AMIN. Botezul Domnului TELEGRAFUL ROMÂN Testamentul (Urmare din pag. 1) boierii Ţârei, carii se vor nevoi a întări această pomană a noastră, iar carii se vor ispiti a surpa şi a strica mila sveti (n.n. sfintei) besearece şi pomeana aceasta a noastră, ce-am faptu noi de buna voia noastră, au va fi Domn, au vlădică, au boiari, au megiaşi, au om săraci, pre acela să-l strice şi să-l surpe Dumnezeu şi să-l desrădăcinească de pre pământ şi pre el şi pre feciorii lui şi pre toată ruda lui şi să-i stea părăşi înaintea lui Dumnezeu Preacista şi Sveati Nicolae şi rugăciunea acestii sfinte bisereci şi în acest viac şi în cela ce va să fie şi să fiu prădet şi afurisit întăiu de sfănta troiţă şi de cinstita cruce a lui H.S. şi de sfinţii bezplătnici (n.n. fără plată) şi de sfinţii proroci şi de sfinţii apostoli şi mucenici staterni (finţiţi) şi prădanici (preacuvişi) şi de toţi prăveadnicii (dreptăţii) şi de noi păcătoşii şi să-i fie partea ca a lui Daftan şi Aviron şi a feciorilor lui Korei şi întru(un) loc cu Iuda şi cu Arna, cu Ana şi cu Caiafa. Că noi am dăruit cu toată voia noastră acest sat ce mai sus am scris pre nume Micşeneşti Preacestii şi lui Sveti Nicolae să fie al ceştii sfântă besearecă de ocină şi de moşie neluat şi neschimbat în vecie. Şi l-am dat de înaintea sfintei beseareci când au fost tot poporul adunaţi şi toţi preoţii şi slujitorii besearecii şi căndu vom avea prilej, noi săntem datori să dăm cărţile ce săntu scrise de ocină ale cestui sat de moşie şi încă şi cu alte cărţi să mai întărim. Şi păntru mai mare credinţa noi am pus mărturie: jupănul Balint Hrăjil sudţu (n.n. judele) Braşovscomgrad (n.n. oraşului Braşov germ.) cu tot cinstitul svatul cetăţei Braşovului, mărturie protopopa Mihaiu şi popa Ilie iconomul din Cerven vodă şi popa Mănăilă diîn Zărneşti şi Stan Bordeiul şi Barbul Gram şi Fraţia şi Dumitrachivist (iernie) şi Mihaiu cămăraş şi duhovnicu Ghemoteiu şi jupânul Antonie Gram şi dascălul Sava şi dascălul Vasilie. După aceştia mulţi Schiai, mai mult de o sută de bărbaţi şi muieri, mărturisim şi noi mai vârtos cu sufletele noastre şi cu peceţile noastre de credinţă. Şi s-au scris această carte în cetatea Braşovului. Vatredi ot săzdanie miru (n.n. naşterea lumii) 7110, a d rojdsstva Hsva (n.n. de la naşterea lui Hs.) 1602 mesiţa (n.n. luna) Septemvrie 28 dnni (n.n. ziua). Pis az (n.n. am scris eu) popo Necgoslav ot varo (n.n. din oraş) ot (n.n. din) Floci Ion Nicola Voavoda» (I. Lupaş, „Documente istorice transilvane“, vol. I, Cluj, Tipografia „Cartea Românească“, 1940, p. 73—77). Moşia cu morile, cu satul şi cu toate ale ei, care făceau parte din zestrea Domniţei Florica a fost luată mai târziu de Şerban Cantacuzino (1674—1688) şi dăruită mănăstirii Căldăruşani. (va urma) .■■ ■ Nr. 194/2002