Timpul, aprilie 1939 (nr. 687-714)

1939-04-01 / nr. 687

2 No- 687 — I - IV — 1939 (12 paging Grigore Manea African Cronica MARIA­ ANGELA ZENIDEI Expoziție de ceramică Astă toamnă, însemnam aoi în­chiderea sălii de expoziții „Mozart". Ce s’a întâmplat între timp, e o chestie de administrație tradusă pu­blic prin bilete „de închiriat", de toate culorile, lipite grijuliu pe ca­nalul uneia din cele două uși ale intrării. Lîngă ele — ca un protest și ca o desmințire — se înșirau tă­blițele albe cu numele întotdeauna noui ale expozanților, un conflict între chiriaș și proprietar, care nu ține de cronica plastică. Am zăbovit la intrare, nehotărâți. Cine ar putea că expună într’o sală pata „de închiriat patru birouri”? Să urcăm, cu toate astea. Abia când ne-am aflat în fața lu­crurilor desenate și văpsite de dom­nișoara Maria-Angela Zenide, șo­văiala neîncrederii s’a schimbat în bucurie. Dintr’o încăpere fără formă, nici lumină, lucrul mâinilor și­ al gându­lui acestei artiste, a iscat o grădină înflorită. Domnișoara Maria-Angela Ze­nide și-a suit acolo, în podul de scândură și sac al doamnei Hebert, talerele, vasele și ștergarele împodo­bite cu meșteșug și gingășie. . Când arta decorativă românească n’a isbutit să înșire un alfabet nece­sar, vine o pictură tânără să ne a­­mintească de legătura noastră cu pământul și lumina. Domnișoara Maria Zenide a înțe­les că, în pictura noastră, avem să pornim de la ulcior și bărdacă. Imperechiată cu apa și țărâna, cu­loarea vine să se integreze aceloraș elemente din care s’a ales. Fiindcă nou și frumos în pictura pe lut a domnișoarei Zenide, nu e motivul vroit „românesc’’, și cu orice preț, bietul Brumărescu întemeiase o in­dustrie în toată regula din aseme­nea isvoare. Pictura aceasta s'a îndreptat doar către elemente. Culoarea de lut, și Verdele vegetal și-au aflat în arta domniei­ sale o interpretă inteligentă și simplă. Ea a știut să distileze a­­ceste tonuri, să le amestece și să le despartă într'o armonie care ține de muzică și dans. , Domnișoara Maria-Angela Zenide s’a căutat pe ea însăși în materia­lele sărace ale pământului, în meș­teșugul anonim al olarului și în gra­ția firească a copilului care sfîrie cu piatrasul întâile semne pe o placă de gresie. Simbolism al limbagiului plastic, sau împlinirea unei inteli­­g­ențe plastice, specific românească. O, să nu credeți că domnișoara Zenide a lunecat pe lesnicioasele poteci ale motivului național trans­pus, pentru uzul orășenilor, în am­fore colorate tricolor. Marele său merit stă în indepen­dența față de prejudecățile plastice, după care orice pictură pe vase de pământ vrea să însemneze un brîu vărgat național, nici o horă olte­nească, niciun ciobănaș al Carpați­­lor cu fluierul la brîu, nicio Ru­­mîncă purtând înfipte­n șold furca și fuiorul. Artista se caută și se împlinește pe ea însăși, folosind materialul pur — fiindcă primar — al pământului și apei. Vasele vopsite de mâna fiecare în parte, un tablou ei sent, crescut dintr’o viziune proprie și care susține singur, fără artificii și anec­se date. Poate că — pe alocuri —­ arta domnișoarei Maria-Angela Zenide e încă livrească, dar livrescul ăsta este, de asemeni, un act de sinceri­tate al artistei. Intre vis și amintire, între cu­loare și formă, pictura a închegat o compoziție decorativă în care ele­mentul hotărîtor îl constituie gustul și inteligența artistei. Domnișoara Maria-Angela Zenide are meritul de a fi deschis cea din­­tâti în plastica românească, de știe bine, o zariște personală într’un sec­tor prin excelență anonim. Expoziția sa de astăzi de la „Mo­zart” însemnând, astfel, o îndoită cucerire a artistei, față de sine în­săși și, deopotrivă, față de o for­mulă plastică pe care singură a știut s’o împrospăteze. LALA DICESCU NICOLESCU Alături de expoziția domnișoarei Zenide, o altă pictură și-a înșirat pe păreții unei săli de la „Mozart” uleiurile și acuarela. Doamna Lala Dicescu Nicolescu e o pictură de netăgăduite resurse care păcătuește, însă prin ușurința de a ceda succesului facil. De am sta să-i căutăm înrudirea cu o școală, arta d-nei Lala Dicescu vine de la Renoir și — mai apropiat — din expresionismul modern. O inegalitate în prezentare, dato­rită — poate — tinereții acestei pic­ture, putea fi cu ușurință în­depărtată dacă artista n’ar fi ținut cu orice preț să ne arate tot ce știe să facă. Or, meritul d-nei Lala Dicescu stă chiar în sinceritatea ei; afirma­ția nu e nouă, dar repetarea ei până la epuizare, e încă necesară. Pletora, aceasta are marele privi­legiu de a ști să uite rutina; o seamă din pânzele sale trădează a­­tâta stângăcie aparentă, atâta pros­pețime în imperfecția lor, încât ne îndreptățesc să însemnăm cu încre­dere numele artistei printre nădej­dile, puține, ale picturii noastre ti­nere. Expresionismul doamnei Lala Di­­cescu-Nicolescu se vădește a fi, ast­fel, rodul unui primitivism de aleasă tărie.­­Cu atât mai neinteresante a­­par, din această pricină, cele câteva tablouri — puține, din fericire — în care pictura înșiră, în desen corect și culori „frumoase”, cunoștințele sale tehnice, virtuozitatea sa). Se află, printre lucrurile d-nei Lala Dicescu, o compoziție de inte­rior în care lumina se cerne do­­moală, ca un abur și ca o răsuflare. E o strânsă atâta prospețime a vizi­unii în această lucrare, atâta lirism simplu, nativ, încât­­ singură pânza, ace­a stă mărturisire a darurilor certe cu care se poate mândri expo­zanta de la „Mozart”. Doamna Lala Dicescu se află atât de aproape de sine, încât un singur pas spre rutină n’ar face decât să-i păcnicească. Rl. Paraschivescu P. S. Tocmai în clipa când sfâr­șeam aceste rânduri am fost anun­țat­ că d-ra M. A. Zenide și d-na Lala Dicescu își mută în sala „u­ni­­versul“ expoziția ce va rămâne des­chisă până la 10 Aprilie crt. M. R. P. Teatral comoedia Director Sică Alexandrescu Succesul zilei Mâine Matineu ora 3 GREVA FEMEILOR Comedie în 3 acte de Nicușor Constantinescu cu Leny Caler, Nora Piacentini, Silvia Fulda, Lulu Savu Tina Radu, V. Maximilian, G. Groner, Jules Cazaban V. Ronea, N. Cadetu, M. Anghelescu Decoruri și costume Siegfried Mâine ora 3 MATINEU Teatrul REGINA MARIA Asoc. Bulandra-Maximilian-Storin. Dir. Stofi Alexandrescu Mâine matineu la ora 3 și seara IUBIRE STRANIE cu George Vraca, Beate Freda­­nov și R. Bulfínsky Duminică la 6 IC­I­K­I Moartea poetului adeva, aproape de patria lui, străjuit de valurile Medite­­ranei, zace unul dintre cei mai mari poeți ai Spaniei contim­porane, dispăru­t de curând. Antonio Măddado a murit la Collioure, in Franța. Că s’a stins aici, lângă talazurile albastre ale Mediteranei, este $i­n coincidență și o dorință pe care poetul a cerut-o în unil din ver­surile lui. Doamne, mi-ai luat tot ce iubeam mai mult. Auzi încă o dată, Doamne, această inimă strigând împotriva voiei mele, voia Ta s’a împlinit. Doamne, iată-ne singuri, inima mea si marea. Pământul copt de soarele puter­nic al Spaniei, orașele strecurate pe străzile înguste peste care suna poleia mirajul ei și apăsa cu un lacăt secret de aur, Antonio Ma­chado, le-a iubit mai presus de ori­ce și le-a cântat în poeziile lui. Chiar oamenii simpli pe aceste melaguri duc cu ei, în sufletul lor, în cântecele lor populare, interpre­tate de un alt mare poet, mort $t el, Federico Garcia Corca. povara suavă a unei nostalgii continuie. O nostalgie alternată cu tempe­ramentul fervent al meridionalilor, cari îi face cu atât mai atașați de pământul lor, de cadrul lor de viață. Acest amestec a dus la toată a­­cea muzică, poezie, dansuri, obi­ceiuri și costume populare, consti­tuind cel mai autentic tezaur de artă. Tezaur ce nu putea fi exprimat decât de poetul înâscut în ambian­ta lui, de trubadurul emanat din însăsi factura acestui pitoresc Si extraordinar popor, care este cel iberic. Antonio Machado este, prin for­mația lui literară­ — în tehnica poeziei lui —, pe linia marilor sim­boliști francezi și a marilor poeți spanioli de talia și concepția artis­tică a lui Gongo. El a știut, ca Și marii Simboliști, să cuprindă, în poeziile de o admi­rabilă cizelură linguistică, acel fluid liric care sub­mizează totul în re­zonanța verbului. Una din cele mai importante cărți ale lui­ este Câmpurile Cas­tiliei, unde versurile sunt corzi într-o permanentă vibrație de cân­tec Ca om Machado, se identifică cu poezia și gândirea lui. „Misterios și tăcut, așa apărea oamenilor cu fata lui imensă și de neuitat, aplecată peste un umăr, cu gura spaniolă și torturată și cu privirea încetată de vis și de o sfântă bunătate, așa L am văzut acum câțiva ani, pentru întâia oa­ră, pe străzile din Segovia, într’o noapte când, din cauza unei pane de electricitate, orașul rămăsese luminat numai de lună. Ca și cum ar fi fost să mi­ se facă favoarea unei adevărate nopți din ale lui Machado” — scrie Jean Cassou în articolul său despre moartea poe­tului. Portretul lui cel mai pregnant, insă l-a făcut tot un poet, Ruben Dario, în 1905 „Privirea lui era atât de profun­dă, că abia o puteai vedea. Când vorbea, avea un nu știu ce de ti­miditate și măreție. Lumina idei­lor lui se lăsa aproape totdeauna să fie văzută cum arde. Era lu­minos și profund — cum era $1 cm de bună credință. Ar fi fost păstorul a o mie de lei și tot­odată miei. Ar fi condus furtuni sau ar fi dus o rază de miere. Mi­nunile vieții, ale iubirii și plăcerii, le cânta în versuri profunde, al căror secret îi aparțineai­. Astăzi inima lui Machado e sin­gură cu marea, în colțul pierdut de la frontiera franceză. Cântecele lui însă au rămas lângă elemen­tele din cari s’au desprins­­mântul Spaniei cu oamenii lui,pă­­entru inima poetului, ** o chi­tară ce nu mai poate cânta __ $i pământul $t oamenii iberici, au vărsat o lacrimă grea și fierbine. Ștefan Roll U Recitalul Maria Anda In sala „Dalles**, soprana Maria Anda a dat în fața unui numeros public al doilea concert din acea­stă stagiune. Perfect stăpână, grație unei bu­ne școli, pe toate resursele vocii ample de care dispune, d-na Ma­ria Anda a interpretat cu egală expresivitate atât arii de operă cât și lieduri. Vom cita pentru lirismul cu care a fost redat „Aubetung" al lui Richard Strauss și balada Lentei din „Vasul Fantomă” de Richard Wagner, expresie a desă­vârșirii la care soprana a ajuns Mult aplaudat, recitalul d-nei Anda a vădit o cântăreață serioa­să, cu multe calități, dar și cu multă înțelegere și pasiune a stu­diului .. I TIMPUR­ i Din NAR­ upă câteva zile de odihnă petrecute la ța­ră, Nonda Ligsteros intrând în biroul lui dădu peste un j­erman de scrisori. Cores­pondența! După numele expeditorului sau numai după scrisul­ de pe fiecare plic, bănuia conținutul scri­sorii, începu astfel să trieze numeroasele scrisori când deodată se opri curios, ținând între d­egete un plic elegant al cărui scris îi era cunoscut. Plivi curios și cu o tainică neliniște plicul. Era un „faire-part” de­ nuntăr­i întoarse cu nervozitate, încercând să ghicească din monograma celor două inițiale iden­titatea nouilor căsătoriți. Nu reuși. A deschis cu a­­ceiași nervozitate plicul și a aruncat o privire fu­gară pe carton. Curiozitatea lui s’a transformat dintr’odată în surpriză și o emoție de nedescris. Citi: Ulise Larmis și Cristina Ramu căsătoriți Un val de tristețe și amărăciune i-a crispat buzele. U­lise era unul din vechii lui prieteni, cu care se întâlnea din când în când, mai ales în timpul iernei, când acesta venea din orașul lui provincial în capitală ca să petreacă o seară plăcută, gustând din viața ușoară și veselă a cabaretelor și a „dancing“-uilor. Pentru Nonda, nunta lui Ulise n’ar fi prezentat nici un interes daca subt numele lui nu ar fi citit numele Cristinei Ramu. — Cristina­ a murmurat cu un glas stins; s’a măritat așa­dar Cristina! Cristina era încă o fată mică în provincie, cu bucle castanii, cari împodobeau o față veselă. Cu ochi ce împrăștiau o lumină fermecătoare, Nonda era pe atunci elev în ultimele clase ale liceului provincial. In secțiunile lui însă și mai ales în visurile lui tinerești, capul micuț și vesel cu bucle castanii și priviri luminoase se ridica deasupra tuturor gândurilor care-i umpleau viața. Cristina nu era deloc străină de aceste gânduri și de visurile lui Nanda. Ea apleca întotdeauna capul de emoție când îl întâlnea pe stradă, iar otrăjorii ei trandafirii se împurpurau de un sen­timent nedefinit încă pentru ea, atunci când în biserica orășelului de provincie se găseau unul lângă altul. A­u trecut ani și ani de atunci. Nonda pără­sise pentru totdeauna provincia unde terminat liceul și lupta pentru viață l-a a adus în vârtejul capitalei. Visurile au fost uitate, fără ca totuși în sufle­tul lui Nonda să se stingă de tot privirile celor doi ochi fermecători cari străluceau pe fața a­­ceea drăgălașă împodobită cu bucle. Nanda își reaminti de toate acestea ca de un vis de demult și simți o strângere de inimă. Un vis care mai trăia încă în sufletul lui se pră­bușea pentru totdeauna. Simțea revoltă și milă totdeodată pentru propria lui ființă. De ce nu s’a gândit niciodată să se întoarcă la vechia și prima lui dragoste? u Câteva bătăi în ușa biroului său l-au făcut sa-și­­ revie. S’a sculat brusc și s’a îndreptat spre ușă. Un râs sgom­otos care se auzea de afară i-a dat fiori: înainte de a se desmetici, avea în față pe prietenul lui, pe Ulise cu tânăra lui soție! Nonda n’a avut timpul nici să deschidă buzele. — Nu te așteptai atât de repede la vizita noa­stră? i se adresă Ulise strângându-i cu căldură mâna. — Mărturisesc, nul șopti Nonda. Simțea că i se moaie picioarele și că nu mai putea respira. — Călătorie de nuntă, a adăugat Ulise. Nonda a aruncat o privire halucinată spre Cri­stina. — Prietenul meu Nonda Ligheros! Soția mea! Nonda a întins mâna ca un somnambul. Iar ea avea un surâs atât de ciudat în clipa aceea... Ulise, fericit și vesel, in mijlocul tragediei a două inimi, care se deșteptau sdrobite după a­ literatura greacă AIRI de V. Iliadis toția ani, a început să-i povestească lui Nonda planurile lui. Va face cu Cristina o călătorie ceva mai lungă; la întoarcere va deschide în capitală o sucursală; apoi, avea de gând să se instaleze definitiv împreună cu soția sa, în capitală. D­in când în când, Ulise se adresa $1 Cristi­nei, cerându-i confirmarea și aprobarea tuturor acestor proiecte de viitor. Ea răspundea scurt și cu un glas stins care de­­abia se auzea. Nanda asculta tăcut, evitând mereu să-și în­­tâlnească privirile cu ale Cristinei. Salutându-l pe Sigheros, Sarmis l-a invitat să ia masa de seară cu ei. — înțelegi, dragul meu, rămâi totdeauna cel mai bun prieten al meu de copilărie, cel mai bun coleg de școală. Vreau să continui și de acum înainte să fii cel mai bun prieten al familiei mele. Ce spui tu Cristina?... — Sigur! a șoptit sguduită până în străfundu­rile sufletului ei, Cristina... Nanda nu putea să refuze Invitația. Când s’a văzut însă singur după câteva clipe, s’a prăbușit ca un copil mic pe fotoliul unde stătuse Cristina, ca și cum ar fi vrut să îmbrățișeze umbra ei și să soarbă parfumul pe care farmecul ei­ îl îm­­prăștiase. Nu se putea gândi la nimic și în fața lui totul: oameni, lucruri, mișcare, umbre, treceau și se perindau ca fantasme exotice. Trebuia totuși să se stăpânească și să-și ascundă chinul care-l mistuia, până la capăt. Și s-a gândit că trebuia să primească invitația aceia, chiar dacă pentru el echivala cu venirea de bună voie a unui con­damnat în fața eșafodului. Ulise, în tot timpul cinei, încerca să înveseleas­că atmosfera Înăbușitoare pe care o creiau cele două inimi sângerânde. Golea paharul, vorbea mereu, râdea, fredona și căuta să atragă în a­­ceastă veselie și pe Cristina. N­anda încerca să îndepărteze orice bănuială asupra tragediei lui sufletești și râdea și el din când în când și golea unul după altul paharele cu vin. Bea, bea atât cât nu băuse nici­odată în viața lui. Cristina îl urmărea cu o sfâșiere sufletească pe care se străduia și ea să o ascundă amându­rora. — Am o idee! — a exclamat la un moment dat cu entuziasm Ulise. Nonda o să ce boteze primul nostru copil. Eh, ce zici Cristina ? Ea lăsă privirile în jos fără să răspundă; nu mai era în stare să-și stăpânească­­ durerea. Dar nici Nonda nu mai avea putere să răspundă. Tra­gedia lui sufletească atingea apogeul. — Hai, hai noroc! a adăugat cu acelaș entu­ziasm Ulise, luând paharul. Și văzând pe soția lui și pe Nonda tăcuți, a încercat să le dea el însuși curaj. — Haideți, beți și voi! Cristina nu te rușina. Nonda e unul din cei mai buni prieteni ai mei. Acum când o să fie și nașul nostru... Le-a umplut paharele și ciocnind cu ale lor i-a invitat să ciocnească și ei. Cu febrilitate, amândoi — Cristina și Nonda au apucat nervos paha­rele și, cu ochii închiși, au ciocnit cu atâta pu­tere încât paharele s’au făcut țăndări, iar spuma șampaniei s’a revărsat pe masă. Ulise a isbucnit în hohote de râs. — Oh, dar voi exagerați! Nu e nimic. E no­roc! E semn bun când se varsă Vinul! Și a continuat să râdă, să vorbească, să bea încercând mereu să înveselească și pe ceilalți. Nonda, trist, privea mereu spuma împrăștiată a șampaniei. Cristina nu privea și nu vedea nimic. Ochii aceia plini de viată și lumină erau acope­riți de un nor greu, care-i înfășură din ce în ce mai strâns... In dosul acestor nouri negri însă, sufletul vedea ruinele unei lumi pierdute, fără nici o nă­el­dejde, pentru totdeauna. Și orchestra cânta, cânta, cânta mereu arii tri­ste, sentimentale, patetice... CONCER­TE Domnișoara Nadia Chebap este o înfățișare deosebită în rândul pia­niștilor noștri. Domnia­ sa se hotă­­rește cu greu să dea un concert, dar după ce s’a hotărât.** nu mai vrea să cânte! își pune toată fanta­zia în joc pentru a înlătura concer­tul anunțat sau cel puțin pentru a-l amâna, iar după ce e adusă burduf în seara concertului de prietene și admiratoare, și închisă cu cheia în cabina artiștilor, numai atunci pleacă fatalist capul intrând pe scenă ca la tăetoare. Ființă ciudată, cu răzvră­tiri și alintături de copil, cu elanuri adânci și descurajări subite, Chebap apare totuși, deosebit Nadia de măsurată și stăpânită la pian. Acest instrument cu putere de expresiune atât de întinsă, d-sa îl socotește de multe ori drept un vechi clavecin pe ale cărui clape se plimbă netulbu­­rată. Având o teh­nică îngrijită și un foc străveziu, Nadia Chebap nu lipsește, totuși de putere. Dar de a­­ceasta nu se folosește de­cât în cazuri deosebit de rare și numai a­­tunci când prin lipsa ei opera cân­tată n’ar mai avea vre­un înțeles. De-a lungul unui concert, Nadia Chebap ciripește, precum vrabia pe clacă de pom. In zadar am dori să deosebească concertul italian de Bach, de o sonată de Mozart. Tre­bue să așteptăm cu răbdare să cânte „Tablourile unei expoziții“ de Mus­­sorgski, pentru a desprinde contraste și gradații, ce se desfășoară din deosebitele priveliști ale acestei o­­pere. Și rămânem chiar uimiți de sgomotul pe care simpatica pianistă îl ridică la sfârșit, când zugrăvește cu atâta măreție catedrala din Mos­­kova, al cărei imn de slavă se în­gână cu sunetele clopotelor. In ur­ma căruia, Nadia Chebap, extenuată a fost răsplătită cu lungi aplauze, ce s-au putut dovedi în ce parte se găsește adevărul. D. Ion Cristescu e un tânăr pia­nist ce-și caută drumul cu răbdare și tenacitate. Drumul spre artă nu e totdeauna ușor iar piedicile întâl­nite descurajezi pe mulți. D. Cris­tescu se străduește progresând de la an la an, să suie greul povârniș, ce-l va duce când­va la țintă. Do­rim inimosului artist să-și împlinea­scă visul cât de curând, prin muncă statornică, prin conștiință artistică desăvârșită și temeinică pregătire, Mihail Jora Claudia Bacalinicov Iarnă Cărti-Reviste A apărut a­nul 1­939 al revistei „Arhitectura”, eleganta publicație trimestrială de arhitectură și artă plastică, editată sub auspiciile So­cietății Arhitecților Români. (50 pag. în 4­­90 clișee). ★ Importanța mereu crescândă pe care vânătoarea o capătă în țara noastră cere din partea celor cari o practică o pregătire sistematică și cât mai temeinică. Literatura vânătorească e me­nită să pregătească metodic pe vânătorul ocrotitor. Din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Gh. Nedici, „Ocrotirea vânatului mic” e indispensabilă oricărui vâ­nător. Cine-i urmărește sfaturile își va înmulți vânatul în tim­pul cel mai scurt și fără jertfe mate­riale Lucrarea conține în cele peste 400 pagini, un material bogat, pre­zentat sistematic și accesibil tutu­ror iubitorilor de natura și de fauna pădurilor noastre. Filarmonica Simfonia IX-a Ce paradoxală ni s-a părut asea­ră audiția celei de a noua simfonii beethoveniane ! In plină vâltoare a evenimentelor, în miezul unei gene­rale încordări omenești, armoniile sublime ale acestei simfonii a bucu­riei și a înfrățirii între oameni, ră­sunați pe cât de depărtat, pe atât de profetic, înălțătorul imn al iu­birii, a căpătat astfel un sens nou, un sens adânc, profund actual în in­­actualitatea lui. Peste monumentul muzical, peste acea măreață clădire polifonică, a răsărit monumentul de gândire, ca o mustrare, ca un în­demn. A fost un prilej de medita­ție mai mult decât o frumoasă seară de muzică, o oră de reculegere de victorie a spiritului peste vremel­nicii. Nu știm daca aplauzele cari au izbucnit furtunoase la finalul simfoniei se adresau orchestrei, co­rului, soliștilor sau dirijorului. Am­ fi dorit însă ca întregul entuziasm al sălii să se fi adresat de astă dată gândului închis în paginile lucrării, acelui vis ce ni se pare nebunesc azi, al bucuriei supreme, al victoriei definitive a spiritului prin sforțarea supraomenească a înțelegeri comune * Am auzit ultima oară capod­opera beethoveniană tălmăcită de răscoli­­toarea personalitate a lui George Enescu. Prin bagheta lui partitura a apărut în adevărata lumină de fră­mântare, melancolie și extaz, lă­sând o amintire ce nu se poate șter­ge curând. D. Ionel Perlea care a condus-o pentru întâia oară, aseară a pus în slujba ei toată știința mu­zicală pe care o are în sânge, cân­tând-o cât mai clasic interpretare, izbutind-o deplin. Opunând prileju­rilor de exaltare, o pondere olim­pică, caracteristic beethoveniană, excelat în minunatul adagio care a rămâne poate tot ce s-a scris mai înalt în literatura muzicală, dând multă căldură, relief și impetuozita­te restului. Soliștii serii, d-nele Evantia Costinescu, Nella Dumitriu, d-nii George Folescu și Maxim Vasiliu, au luptat din răsputeri cu orchestra și corul. Acesta din urmă, condus de d. prof. Chirescu s-a achitat con­știincios ca de obicei. , Interim ! FILMELE ZILEI MISS CATASTROFA , (Scala) Comedia polițistă e o producția criminalistică, purificată. Dela înce­put ea elimină prin parodie toate de­fectele genului, printre care„ genia­litatea pedantă a detectivului” și „prețiozitatea prezentării matematica a misterului“ păstrând numai calită­­țile recreative și odihnitoare, ale cu­riozității și amuzamentului O asemenea comedie este „Misa Catastrofa". Eroina numită astfel de titlu, e o detectivă diletantă, zeitate a gafei, a contratipului și a Înțele­gerei greșite; un fel de Ducky Ră­­țoiul, omenesc și femenin. Ea merge cu seninătate din gre­șeală în greșeală și ajunge la des­­coperirea adevărului înaintea poliției oficiale teh­nică și metodice. Scenariul, amuzant și inventiv, este jucat de nervul și verva nece­sară de Joan Blondel și Melvyn Douglas, în rolurile principale. VÂRTEJUL 1 * (Aro) Cuprinde două părți distincte, o­­ dramă și un număr de music-hall. Drama e la fel majorității drame­lor yankee, brodând pe un conflict cu consistență conflictelor de operetă o întreagă tragedie sufletească, care, raportată la proporțiile cauzei, apa­re o furtună într'un pahar de apă, exagerat mărită. Vina nu este a sce­nariștilor, ci a publicului yankeu. Acesta nu admite să i se înfățișeze în film sau teatru anume realități și pretinde ca orice conflict să se ter­mine cu happy-end. De unde nece­sitatea pentru producători de a cău­ta exclusiv conflicte minore, izvo­râte din false cunoașteri, interpre­tări sau presupuneri iar nu conflicte izvorâte din aflarea unui adevăr. Atracția filmului o constitue însă fenomenalul ventrilog Edgar Ber­­gen, ca cele două păpuși ale sale Mc­­Carty și Mortim­er. Sketchurile lui Bergen sunt excelente atât ca dialog cât și ca regisare. Păcat doar că ventrilogia, ca și scamatoria, nu sunt de domeniul ecranului ci nu­mai de al scenei. Sorin Carnabel Teatrul LIBER (sub Comoedia) Dir. Sică Alexandrescu Telefon 4.71-71 MUZICI DIVINE 3 ore de copios amuzant VOIAJ DE NUNTA Comedie muzicală în 7 tablouri cu G. Groner * C. Lungeanu Lizette Verea-Tanji Căpățână Muzici: ELLY ROMAN Decoruri TH. KIR. Regia: PUIU MAXIMILIAN Mâine Matineu ora 3

Next