Timpul, iunie 1939 (nr. 746-775)

1939-06-01 / nr. 746

2 No. 746 — I — VI­­ 1939 (12 pagini) însemnările Lacrimile... Stăteam de vorbă cu un tânăr prie­ten, om plin de talent, dar puțintel cam protivnic curentului religios din ultima vreme. Foarte sincer în felul lui de a vedea­ , el avea această atitu­dine nu din pornire de frondă, ci nu­mai dintr’o insuficiență personală. Ceea ce însemna că sufletul îi putea sta gata a primi orice înrâurire în sen­­sul unei acceptări a înțelegerii reli­gioase. Poate că-i lipseau prilejurile. Oricum, el îmi povestea despre un film cinematografic din ultimul timp, la rularea căruia asistase de curând. Era acolo tocmai una din fețele pro­blemei religioase. Ridicarea copiilor părăsiți, la o viață frumoasă, prin i­­mensa dragoste a unui omn credincios. Și convorbitorul meu, cu glas scă­zut îmi spunea: — „Atâta de mult m’a atins în su­flet acest Sim,­ în cit, iată,, îți voi măr­turisi că m’am trezit cu obrazul scăl­dat în lacrimi. Mă simțeam jenat față de mine însumi,, dar plângem ai ade­vărat“... N­ ascultam în tăcere «— și mă bucu­ram pentru aceste bune lacrimi. Dar prietenul meu simțea nevoia u­­nei confesiuni depline. Zise mai de­parte: — „Nici nu-ți închipui cât de bine m'am simțit după acele lacrimi. Parcă mi s’a limpezit sufletul... Parcă simțeam mai bun și mai înălțat"...mă nu tăceam necurmat, — și încă și mai tare mă bucuram în duhul meu de aceste înțelepte și calde vorbe. Dintr’odatâ, cu chipul serios și­­ cu o privire adâncă în ochi, convorbito­rul meu mă­­ întrebă: —" „Dumitale, ți-e frică de­ moarte?" Surprins de această întrebare, privit spre prietenul meu, care aștepta cu nerăbdare răspunsul. — „De ce mă întrebi?** Și el zise: •— „Fiindcă am fost impresionat în film, de sguduitoarea mărturisire a u­­nui condamnat la moarte, făcută cu câteva clipe înainte de executare, du­­­­hovnicului său...“. Ii răspunsei cu liniște: — „Cred că n’am să mă tem în­ clipele acelea".. Pe urmă, prietenul tăcu... O, — aceste lacrimi... Aceste lacrimi de care atâtor oa­meni di-e rușine... Aceste lacrimi gonite din viața o­mului... Da, în vremea din urmă, mulți sunt aceia care cred că aceste lacrimi sunt un semn de extremă slabdutine, de care, așadar,, se­ cade să ne ferim. Forța brutală este ridicată la rang de principiu călăuzitor .— și ea ne po­runcește să depărtăm orice pricină de „sentimentalitate“­, care poate fi, chiar, stigmatul unei degenerări spirituale. N’am auzit, doar, acum câțiva ani, cu prilejul morții unui „mare" critic literar, pe un scriitor afirmând sub iscălitură: „Cea mai mare calitate a acestui critic a fost aceea că n’a a­­vut simțire“?!... Da, a fost scris negru pe alb, acea­stă crudă cugetare, — această falsă cugetare, mai ales... Alungarea sentimentului din viața oamenilor... Oare, — este cu putință aceasta? Și dacă este cu putință, este bine?...­­ar, să fim pe pace, lucrul nu este cu putință, oricât și-ar da osteneala oamenii. Pot ei, oamenii, să facă orice, dar să „corecteze" pe Dumnezeu, aceasta nu-i cu putință. De pildă, au voit, în nu știu ce țară, să înlocuiască legătura firească a că­sătoriei prin așa zisa căsătorie libe­ră, — și sau iubit de zidul de nepă­truns al poruncilor dumnezeești, care cer , ca la temelia acestei legături sa fie simțirea, dragostea. Tot așa, au crezut că pot să „co­­munizeze" copiii, ca la animale, și încă mai rău, căci și animalele au mă­car o epocă în care nu-și dau puii. Și tot așa, st­u iubit de cerința dumne­­zeească... Copi­ii nu pot fi crescuți de­cât de iubirea părintească. Cercările acestea au fost făcute, de pildă și în artă. Asistăm și azi neputincioasa svârcolire a acelora ca­la­re cred că arta — sub toate formele ei poete și, trebue să isvorască nu­mai din „cap" — și că dacă cumva în această „elaborare” s'ar amesteca sentimentul, întreaga operă de artă este compromisă. Cum însă arta este mai înainte de orice­ viață, — se înțelege de la sine că ea își pierde întregu-i sens dacă nu grăește și kiîmei omenești. Dacă nu grăește sufletului, atunci la ce bun? Ce să facem cu o artă ca­re nu ne spune nimic sufletului? La ce-aș mai ține un tablou pe peretele Odăii mele, dacă el nu-mi aduce nici măcar o undă fie cât de mică la fața sufletului? Ca și cum aș zice că am un prieten bun pentru care însă nu simt nimic... Ce fel de prieten. — și ce fel de prie­tenie pot fi acestea? In toate acestea, omul se află în nefireasca postură a „corectorului lui Dumnezeu . El — omul — ca un nou înger căzut, cearcă, asemeni confra­telui lucîferic­­ de la început, să se a­­șeze el pe tronul ceresc, indicând din vârful suficienței sale, cam cum ar trebui să meargă viața omului pe pă­mânt. Și — vedeți — asta nu se poate. Iar dacă, totuși, se poate, omul capă­tă la sine osânda firească a celui mai profund ridicol. Până atunci, el lasă să-l­ cadă la­crimile la rularea un­ui plin, în care sunt răscolite străfundurile sufletului, în care dorm, fără a pieri niciodată, sentimentele milei și­ ale bunătății o­­m­enești, pe temeiul cărora se așează „idealurile” cete de totdeauna ale nă­căji­tul­ui suflet omenesc. Dorul cel sfâșiitor după Edenul pierdut, după Edenul mereu iubit, — după Edenul mereu râvnit Și-i bine, — și-i firesc, — și-l înțe­lept să fie așa... Da, —­ lacrimile acestea,­­— ce semn bun de omenie și de revenire la ea!... De aceea, nu numai că nu se cade a ne rușina de ele, — dar să le do­rim, să vină mai des pe obrazul nos­tru. Căci, cu toate că curg pe orcaz, ele curăță sufletul în adine. Ele sunt chezășia că nu-s pierdute toate nă­dejdile de bine ale «uit tulburatei o­­meniri de azi. Dar, mai presus de toate, ele do­vedesc că acela care le-a lăsat curgă, are incă pe­­ un mezeu cu el, căci aceste lacrimi sunt iubire. Iar iubirea este Dumnezeu. Al­­iut Mftrofir-MoldovenH cITITI roman de CLUCERU DINU Lei 60 SOCEC­ASS.A. Cărți reviste A apărut în a doua ediție, lucra­rea d-lui H. H. Stahl,, ,,Monografia unui sat" (cum se alcătuește spre folosul Căminului Cultural. Lucra­rea d-lui H. H. Stahl este deosebit de prețioasă pentru toți cei ce se ocupă cu alcătuirea de monografii sătești. „Monografia unui sat" a fost tri­misă spre desfacere la toate libră­riile din țară, precum și la toate unitățile Serviciului social (Regio­nale, Cămine Culturale județene, o­­rășenești și sătești). Pentru cetitorii noștri Pornind dela premisa că nu toți cititorii noștri au posibilita­tea să-și cumpere cărțile românești și străine ce apar, „Timpul” a luat inițiativa de a se pune la îndemâna tuturor, pe calea unei biblioteci de împrumut. Astfel, în urma înțelegerii cu „Biblioteca Modernă” din Ca­lea Victoriei 50 (în pasagiul Imobiliara), cititorii noștri își vor putea procura cărți românești, franceze, germane, engleze, maghiare, în schimbul unui abonament lunar de lei 40 (patruzeci) Pentru această sumă lunară, „Biblioteca Modernă" va împrumuta cititorilor și abonaților „Timpului” volumele dorite, pe baza fie a chitanței de plată a abonamentului, fie prezentând 10 (zece) bonuri în felul celui de mai jos. K­iarul ..TIMMAIE" BON No. 5 Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptul la un abonament lunar, în schimbul sumei de lei 40 (patruzeci) la B­blioteca Modernă de împrumut, Cal. Victoriei 50 (in pasajul Imobiliar] 99 99 „ Teatrul romă­­­­nesc între 1866 și 1914” In­ ultimul număr al Revistei Fun­dațiilor Regale, închinat memoriei Regelui Carol I, d. Călii­ Petrescu se ocupă de teatrul românesc sub domnia primului nostru Rege. Pa­ginile semnate de d-sa, deși puține, conțin o substanță bogată ca tot­deauna când d. Camil Petrescu pu­ne mâna pe condei. Autorii drama­tici din acel timp, actorii și direc­torii Teatrului Național formează laturile chestiunii de abătute. Pe cât de instructiv, pe atât de ispiti­tor, acest fel de a comemora pe Re­gele Carol I este, în ciuda întinde­rii, un adevărat studiu istoric și e­­stetic, asupra căruia cititorii ne vor fi mulțumitori că le atragem aten­ția. Astfel despre autorii dramatici ai epocii, d. Camil Petrescu scrie: „...Caragiale cu a sa „Scrisoare Pierdută“, cu ,,Noaptea Furtunoa­să“ și „Conu Leonida“, înseamnă de pe acum o creștere din ce în ce mai limpede în semnificațiile ei, a fenomenului clasic românesc. A­­proape pe acelaș plan, ,,Vlaicu Vo­dă a lui Alexandru Davila, înseam­nă o nuanță specifică a acestui cla­sicism, care rostește într’un singur moment de artă, frământări tur­buri de câteva veacuri ale istoriei românești și realizează o formă de liniște și echilibru clasic, dar de un specific al nostru, mai domol, în felul lui mai greoi, cu asprimi pe care nu le întâlnești in limpidita­tea clasicismului mediteranian. Nu lasă mai puțin lapidar“. Despre interpreți, „această epo­­că a Regelui Carol I, scrie d. Ca­mil Petrescu, a fost cu deosebire favorabilă unei mari ecloziuni de actori, căci această epocă în ciuda liberalismului ei nominal, a fost poate una dintre epocile cele mai sever compartimentate. Noua bur­ghezie românească a fost implaca­bilă cu valorile care nu erau econo­mice ori electorale. Este epoca ge­niilor moarte la spital ori la ospiciu. Rareori au existat „declasări“ mai totale, căci în vremurile monarhii­lor active, apropierea a fost tot­deauna mult mai mare între auto­ritate și creatorii de artă, pe când această burghezie sfârșea prin a re­duce prin foame tot ceea ce era as­pirație de independență în gândire și­­ simțire. Arta actoricească este una dintre cele care beneficiază mai mult de această compartimentare, pentru că toate individualitățile jic­nita, oprimate, nu mai aveau decât calea artei... N’ar trebui să se în­țeleagă cumva că această burghe­zie era altfel indiferentă cu teatrul, căci nu trebue să se uite că veacul al XlX-lea a fost nu numai al abu­­­rului și al istoriei, ci și veacul triumfurilor teatrale, al idolilor are­­tori și cântăreți de pretutindeni, cu cai deshămați la trăsurile pur­tate prin oraș de tineretul entu­ziast. Numai că acest entuziasm era de o nuanță specifică avea ceva dintr’o dragoste ilegitimă, îngădui­tă numai la anumită vârstă, ori numai în anumite împrejurări. Bur­ghezia românească iubea teatrul, dar aproape exclusiv în persoana marilor actori și cântăreți veniți în turneu“. Numind pe directorii teatrului, mai departe, d. Camil Petrescu se oprește în deosebi asupra lui I. Ghi­­m, bitemeetorul Societății drama­tice din 1877, Caragiale, Pomp­iu Eliade și Al. Da­vila. „Școala lui Da­vila“ care a fost director al teatre­lor Înainte și după Pompiliu Elade, nu a însemnat o epocă de strălu­cire în repertoriu (spre deosebire de aceea a lui Pom­pili­u Eliade n. r j­acri ® d-sa deși ne-a dat un Ham­let exceptional în interpretarea lui­ Arisri­ode Demetriad, cât o stabilire de frecvență intre societatea tim­pului și teatrul românesc“. Din aceste citate, cititorul a pu­tut observa că deși pornit să vor­bească despre un capitol special al ««memorării Regelui Carol I d. Ca­mil Petrescu, cu felul său cunoscut și apreciat de a gândi sintetic asu­pra oricărei chestiuni, luminează în direcțiile orie mal neașteptate pri­virea sa cea mai fugară fiind tot­deauna o întreagă zare. Chestiunile de teatru se leagă automat la casa de chestiuni estetice, de considera­ții privind desvoltarea organică a literaturii, a spiritului public și, în general, a societății din acel timp. Acesta e chiar semnul personalită­ții sale, e „structura" sa. Cron. TIMPUl A Fritz Lampe . CASA ELLENSIEKE u am fost cel dintâiu care i-am ajutat fir­­m­ei Ellensiek să se refacă". Așa­m­i începu­t - Michael Droisen povestirea. Ședeam pe un butuc în fața unei butoi de vin. Afară ardea soarele, dar jos în pivnița de vinuri, era minunat de răcoare. Pe o ladă veche în fața noastră, se afla o carafă de vin negru, care se vindea acolo pe nimic și era cum nu se poate mai bun. Făcusem cunoștință pe vapor, și cum aveam a­­ceiaș țintă de călătorie, ne împrietenirăm repede. Ședeam serile împreună istorisin­du-ne fel de fel de întâmplări, căci fiecare din noi trecuse prin multe și avusese nenumărate aventuri. Dar recor­dul l-a bătut Michael Droisen, „Africanul", cum i se spunea din cauză că trăise mulți ani ca fermier la Windhuk. „Casa Ellensiek se bucura de mare vază. con­tinuă Droisen- La început avusese un capital ma­re, dar cu vremea începu să decadă și printre fer­­mieri se șoptea că „miroase a faliment". erwers, proprietarul fermei învecinate cu a mea, fusese într-o zi la Windhuk. Intre altele, trecu și pe la Ellensiek să cumpere niște sârmă. — Așa­dar, intru în prăvălie și mi se spune că încă nu le-a venit sârma, îmi povesti el. Aș fi fă­cut cu siguranță scandal, căci știam bine de ce n’au sârmă, fiindcă Ellensiek nu-și putea plăti fur­nizorii. — Ei și de ce n‘ai făcut scandal? Cred că te pricepi la asta. Știi să țipi ca o pasăre de pradă, îi răspunsei eu. • r­. Da, dar aș vrea să văd cine ar fi în stare să­­ strige la o fată frumoasă, cu ochi ca niște stele și cu o­ gură — ce să-ți mai spun ! — Ce, o fată? răspunsei eu neîncrezător. Par­că Ellensiek e în stare să-și plătească un ajutor ? — Dracu știe. Fata e proaspăt sosită din Ger­mania. Două zile mai­ târziu, trebui să mă duc la Wind­huk, după treburi și am a­vut grijă, bine­înțeles, să trec și pe la Ellensiek. Angajase, ce-i drept, o fată teribil de fru­moasă. Nici nu vă puteți închipui ce înseamnă asta în Africa. Noi ferm­ierii trebuiam să muncim cât era ziua de mare, numai în tovărășia negri­lor și eram cu toții necăsătoriți — un­de eram să găsim o femeie care să vie să se usuce de bună­­voie acolo în stepă și să moară de dor și de urît p p­entru­ mine această întâlnire a fost un semn al lui Dumnezeu. Dacă mă vrea fata asta, îmi spuneam eu în gând, sunt cel mai fericit muritor din toată Africa. Am și eu în sfârșit o nevastă, pot întemeia o familie, să știu și eu la ce tine­sc.......... Gândul acesta mi se înfipsese bine în creer și îmi căutam mereu de lucru la Windhuk. Așa că mă întâlni mereu cu Maria, noua funcționară a Casei Ellensiek și peste puțin căsătoria noastră era un lucru hotărât. Dar iată că m­i se puse o piedică în cale. Când Maria vrei să-și­ dea demisia de la Ellensiek, afla­­răm, spre dispărea noastră, că nu era un lucru chiar atât de­­ simplu căci Maria iscălise un con­tract pe trei ani, pe care nu-l putea rezilia așa, cu una, cu două, după patru luni. Eram amândoi tare nenorociți și a doua zi mă dusei la Ellensiek să aranjez chestiunea. — Dacă nu vrei de bună voie, o să călcăm con­tractul, spusei eu înfuriat. Ellensiek râse batjocoritor. — Da, numai că în cazul acesta vei trebui să plătești și despăgubirea prevăzută în contract­­— Bine, o să plătesc. Era o sumă destul de frumușică. Dar ce repre­zintă asta în comparație cu Maria ! cuma aveam și eu o nevastă. Și vrednică, un grimă. Din párna zi în care se osi la fer­mă, începură să-mi meargă treburile î n ce în ce mai bine. Trei săptămâni după nuntă, trebui să mă duc din nou în interes de afaceri la Windhuk. Din întâmplare, trecui și pa Ia. Ellensiek,­ea care nu mai vroiam să am nimic de-a face, inchipuiți-vă că își angajase o altă funcționară, sosită chiar atunci din Germania. Era și asta foarte frumoasă, dar nu chiar așa, ca Maria. Când îi povesti asta lui Servers, ciuli urechile. — Pe asta o iau eu, spuse el cu înflăcărare, aici începuse să mă invidiezi grozav de când mă însurase ®. De când își dorea și el o nevastă! Trebue să țineți seama că acolo femeile sunt mai rare decât diamantele-Servers nimeni și el bine cu Iosefina — așa o chema pe funcționara cea nouă de la Ellensiek. Dar când fu să se însoare, află că iscălise și ea un contract pe trei ani. Și cum un bărbat, atunci când s-a hotărât să se însoare, nu e dispus să aștepte trei ani, rupse și el contractul și plăti lui Ellen­siek o sumă respectabilă. Ș Multă vreme după aceia, edeam cu toții întro seară la Iervers. De­odată sosi călare. Peter Becher, care avea o fermă la vreo 15 kilometri de noi. Era tare mirat să ne vadă căsătoriți, nu aflase încă nimic despre asta și ne comunică și intenția lui de a se căsători.­­ Dar pentru asta e nevoie și de o femeie, vru să-l ia în batjocură Servers. Becher râse. — Am și găsit-o de acuma. Numai că mai e o chestie de regulat. De aceia am și venit încoace. Trebue să mă împrumutați cu ceva bani. Am de plătit o despăgubire la Wind­huk în legătură cu un contract, ca să o scot pe soția mea din serviciu. — Dar la cine e­u întrebarăm amândoi deo­dată. — La Ellensiek. Am izbucnit în râs, vreun sfert de oră am râs încontinuu. Când văzurăm că și Willy Gestner și-a căpătat soția tot pe calea aceasta, plătind o despăgubire, ne veni în sfârșit o bănuială. Așa­dar Ellensiek nici nu mai avea prăvălie, ci o agenție matri­monială. Și ce-i mai frumos, e că citirăm într’o zi că firma Ellensiek și-a plătit creditorii și că era gata să acorde din nou credit fermierilor, ca și mai înainte. După aceia am aflat ce iscusit aranjase el toa­tă afacerea. Știa că noi fermierii doream să ne căsătorim și ne venise în ajutor, creindu-și toto­dată și lui un venit frumos. Căci, după cum v’am mai spus, prevăzuse în contract sume destul de măricele.­. Michal Droisen rămase câtva timp gânditor. A­­poi continuă. Dar, chiar dacă Ellensiek a fost un pungaș, a ajutat pe cincisprezece fermieri să-ș i întemeieze un cămin Și toți au fost fericiți. Pen­tru asta i-am fost recunoscători. Iar când i-a mers din nou bine, nu s’a mai ocupat de astfel de afaceri. unul din carufă se sfârșise. Droisen ne oferi țigări. Când puse tabacherea pe masă, vă­zurăm că era încrustat pe dânsa un nume: „Maria“. Iar dedesupt o dată cu o coroniță dea­supra. Ne uitarăm jenați la dânsul. Fata lui căpătase o expresie gravă. ■— Da, Maria a murit in timpul războiului. Dar bieții noștri mai trăesc și acuma, acolo. Au eșit de­­spravă. Când termină de povestit, Droisen se sculă și se duse să mai aducă o carafă cu vin. Traducere de IRINA SOLON IN­DQS O interesantă broșură Asupra Naționalismului dinamic, a tipărit de curând d. Șerban Tas­sian Pornind de la premisa că starea actuală de tensiune individuală și colectivă nu este excepțională, ci constitue prima formă caracteristi­că a unui nou standard de viață, că asistăm la nașterea unui nou mo­­­del de viață socială și luăm parte la ascensiunea unui nou tip de civi­lizație, — d. $erban Tassian face interesante reflecții în jurul acestei probleme. Asupra cărții vom reveni cu un comentariu mai amplu. „Noua lege electoral din 9 Mai 19S9,” este titlul lucrării întocmită de d-nii Cor­­neliu Budescu și Dragomir Vasiles­cu, membri ai Consiliului Legislativ. Studiul se prezintă sub forma u­­nui comentariu a dispozițiunilor le­gi însoțit de o expunere doctrinară documentată și metodică, având refe­rințe foarte prețioase în legătură cu jurisprudența și legislația com­parată. Interesul lucrării este sporit în a­­celaș timp de informațiunile și lămu­ririle de ordin practic pe care-1 pre­zintă studiul . D. ȘERBAN TASSIAN H. Visconte Balde FILMELE ZILEI CAVALCADA DESTINU­LUI (Capitol) E parțial un film de aventuri, parțial unul pasional; mai este însă, deosebit de aceasta, narațiunea con­tingenței unor vieți zbuciumite. El — Douglas Fairbanks Jr. — a pornit de jos, a tăcut puțin din toa­te, deși sufletește prob, a ucis și a furat. Impejurările! Ea — Valerie Hobson — a navi­gat între două ape, a luxului risipi­tor și a legăturilor sterpe. In golul neîmplinit al sufletului ei, blănurile, bijuteriile și senzațiile tari îi țineau loc de scop. Era fatală, pentru că era indiferentă. Și indiferentă pentru că nu simțise încă fiorul iubitei pu­rificatoare, întâmplarea face ca El să o cu­noască pe Ea- In împrejurări puțin onorabile pentru El- Venise atras de povestea tainică a unui inel, fără preț pentru ea, de preț pentru el Dar lângă inelul acela, era altele. De preț acelea. Nu poate rezista ispitei și fură. Ea îl surprinde și trage. Privirile lor se întâlnesc. Ea este mai mult decât frumoasă. E fas­i­­nantă, de fascinația aceia a femeilor puțin urâte, dar stranii. Nici el nu e la fel cu toți ceilalți- Fața lui e brăzdată de toate vântu­rile lumii și deșertăciunea vieții- S’au întâlnit două ființe, ciudate. Eștie, fiecare, afară din făgașul vie­ții burgheze și calme, die toate zi­lele. Neobișnuitul întâmplării, neo­bișnuitul firilor lor, îi apropie, îm­potriva lumii care se opune. Dar lumea vede mereu numai a­­parențe. Și ei, cu ochii dragostei, cari nici­odată nu se înșeală decât în viață, văd, dincolo de aparențe, fondul- Se înțeleg și se complect­ea­­ză. Unul scoate la iveală tot „bu­nul" aflat în sufletul celilal. Ea re­nunță la „tot“ ce fusese viața ei pâ­nă atunci. Și el la fel- Ea își propu­ne să fie modestă, el cinstit. Nu este ușor, tot pentru că lumea, nu înțe­lege neobișnuitul decât în literatură, nu și în viață, pentru că lumea, ju­decând după lume, nu înțeleg că sunt împrejurări, cari te fac să vrei să reîncepi, și să reapari... Ceea ce însă — filmul uită să ne spuie — și e firesc pentru că se pe­trece dincolo de el, în timp, e că morala fabulei nu a vrut nici odată ca fericirile scump plătite să fie și trainice. De ce ? Poate numai pentru că, fragilitatea lor, nu suportă efortul depus. Pen­tru că s’a cheltuit toate pe drumul spinos al dobândireL Tema filmului — interesantă, în sine — nu a găsit poate întotdeauna, în scenar și text, în decupaj și regie, privirea în adânc ce ar fi meritat idee­a. Reținem însă, pentru exotismul său în galeria starurilor de frumu­sețe stardând, chipul ades tulbură­tor, prin o ciudată „sfinxitate" al Valeriei Hobson. SORIN CARNABEL ' G. TIMICA 3 ore roi NU EXISTA SURPRIZE LÉNY CALER V. MAXIMILIAN G. TIMICA MIȘU FOTINO DUMINICA MATINEU ORA 4­­ [UNK] * Teatrul COMOEDIA k

Next