Timpul, iunie 1939 (nr. 746-775)
1939-06-01 / nr. 746
2 No. 746 — I — VI 1939 (12 pagini) însemnările Lacrimile... Stăteam de vorbă cu un tânăr prieten, om plin de talent, dar puțintel cam protivnic curentului religios din ultima vreme. Foarte sincer în felul lui de a vedea , el avea această atitudine nu din pornire de frondă, ci numai dintr’o insuficiență personală. Ceea ce însemna că sufletul îi putea sta gata a primi orice înrâurire în sensul unei acceptări a înțelegerii religioase. Poate că-i lipseau prilejurile. Oricum, el îmi povestea despre un film cinematografic din ultimul timp, la rularea căruia asistase de curând. Era acolo tocmai una din fețele problemei religioase. Ridicarea copiilor părăsiți, la o viață frumoasă, prin imensa dragoste a unui omn credincios. Și convorbitorul meu, cu glas scăzut îmi spunea: — „Atâta de mult m’a atins în suflet acest Sim, în cit, iată,, îți voi mărturisi că m’am trezit cu obrazul scăldat în lacrimi. Mă simțeam jenat față de mine însumi,, dar plângem ai adevărat“... N ascultam în tăcere «— și mă bucuram pentru aceste bune lacrimi. Dar prietenul meu simțea nevoia unei confesiuni depline. Zise mai departe: — „Nici nu-ți închipui cât de bine m'am simțit după acele lacrimi. Parcă mi s’a limpezit sufletul... Parcă simțeam mai bun și mai înălțat"...mă nu tăceam necurmat, — și încă și mai tare mă bucuram în duhul meu de aceste înțelepte și calde vorbe. Dintr’odatâ, cu chipul serios și cu o privire adâncă în ochi, convorbitorul meu mă întrebă: —" „Dumitale, ți-e frică de moarte?" Surprins de această întrebare, privit spre prietenul meu, care aștepta cu nerăbdare răspunsul. — „De ce mă întrebi?** Și el zise: •— „Fiindcă am fost impresionat în film, de sguduitoarea mărturisire a unui condamnat la moarte, făcută cu câteva clipe înainte de executare, duhovnicului său...“. Ii răspunsei cu liniște: — „Cred că n’am să mă tem în clipele acelea".. Pe urmă, prietenul tăcu... O, — aceste lacrimi... Aceste lacrimi de care atâtor oameni di-e rușine... Aceste lacrimi gonite din viața omului... Da, în vremea din urmă, mulți sunt aceia care cred că aceste lacrimi sunt un semn de extremă slabdutine, de care, așadar,, se cade să ne ferim. Forța brutală este ridicată la rang de principiu călăuzitor .— și ea ne poruncește să depărtăm orice pricină de „sentimentalitate“, care poate fi, chiar, stigmatul unei degenerări spirituale. N’am auzit, doar, acum câțiva ani, cu prilejul morții unui „mare" critic literar, pe un scriitor afirmând sub iscălitură: „Cea mai mare calitate a acestui critic a fost aceea că n’a avut simțire“?!... Da, a fost scris negru pe alb, această crudă cugetare, — această falsă cugetare, mai ales... Alungarea sentimentului din viața oamenilor... Oare, — este cu putință aceasta? Și dacă este cu putință, este bine?...ar, să fim pe pace, lucrul nu este cu putință, oricât și-ar da osteneala oamenii. Pot ei, oamenii, să facă orice, dar să „corecteze" pe Dumnezeu, aceasta nu-i cu putință. De pildă, au voit, în nu știu ce țară, să înlocuiască legătura firească a căsătoriei prin așa zisa căsătorie liberă, — și sau iubit de zidul de nepătruns al poruncilor dumnezeești, care cer , ca la temelia acestei legături sa fie simțirea, dragostea. Tot așa, au crezut că pot să „comunizeze" copiii, ca la animale, și încă mai rău, căci și animalele au măcar o epocă în care nu-și dau puii. Și tot așa, stu iubit de cerința dumnezeească... Copiii nu pot fi crescuți decât de iubirea părintească. Cercările acestea au fost făcute, de pildă și în artă. Asistăm și azi neputincioasa svârcolire a acelora calare cred că arta — sub toate formele ei poete și, trebue să isvorască numai din „cap" — și că dacă cumva în această „elaborare” s'ar amesteca sentimentul, întreaga operă de artă este compromisă. Cum însă arta este mai înainte de orice viață, — se înțelege de la sine că ea își pierde întregu-i sens dacă nu grăește și kiîmei omenești. Dacă nu grăește sufletului, atunci la ce bun? Ce să facem cu o artă care nu ne spune nimic sufletului? La ce-aș mai ține un tablou pe peretele Odăii mele, dacă el nu-mi aduce nici măcar o undă fie cât de mică la fața sufletului? Ca și cum aș zice că am un prieten bun pentru care însă nu simt nimic... Ce fel de prieten. — și ce fel de prietenie pot fi acestea? In toate acestea, omul se află în nefireasca postură a „corectorului lui Dumnezeu . El — omul — ca un nou înger căzut, cearcă, asemeni confratelui lucîferic de la început, să se așeze el pe tronul ceresc, indicând din vârful suficienței sale, cam cum ar trebui să meargă viața omului pe pământ. Și — vedeți — asta nu se poate. Iar dacă, totuși, se poate, omul capătă la sine osânda firească a celui mai profund ridicol. Până atunci, el lasă să-l cadă lacrimile la rularea unui plin, în care sunt răscolite străfundurile sufletului, în care dorm, fără a pieri niciodată, sentimentele milei și ale bunătății omenești, pe temeiul cărora se așează „idealurile” cete de totdeauna ale năcăjitului suflet omenesc. Dorul cel sfâșiitor după Edenul pierdut, după Edenul mereu iubit, — după Edenul mereu râvnit Și-i bine, — și-i firesc, — și-l înțelept să fie așa... Da, — lacrimile acestea,— ce semn bun de omenie și de revenire la ea!... De aceea, nu numai că nu se cade a ne rușina de ele, — dar să le dorim, să vină mai des pe obrazul nostru. Căci, cu toate că curg pe orcaz, ele curăță sufletul în adine. Ele sunt chezășia că nu-s pierdute toate nădejdile de bine ale «uit tulburatei omeniri de azi. Dar, mai presus de toate, ele dovedesc că acela care le-a lăsat curgă, are incă pe un mezeu cu el, căci aceste lacrimi sunt iubire. Iar iubirea este Dumnezeu. Aliut Mftrofir-MoldovenH cITITI roman de CLUCERU DINU Lei 60 SOCECASS.A. Cărți reviste A apărut în a doua ediție, lucrarea d-lui H. H. Stahl,, ,,Monografia unui sat" (cum se alcătuește spre folosul Căminului Cultural. Lucrarea d-lui H. H. Stahl este deosebit de prețioasă pentru toți cei ce se ocupă cu alcătuirea de monografii sătești. „Monografia unui sat" a fost trimisă spre desfacere la toate librăriile din țară, precum și la toate unitățile Serviciului social (Regionale, Cămine Culturale județene, orășenești și sătești). Pentru cetitorii noștri Pornind dela premisa că nu toți cititorii noștri au posibilitatea să-și cumpere cărțile românești și străine ce apar, „Timpul” a luat inițiativa de a se pune la îndemâna tuturor, pe calea unei biblioteci de împrumut. Astfel, în urma înțelegerii cu „Biblioteca Modernă” din Calea Victoriei 50 (în pasagiul Imobiliara), cititorii noștri își vor putea procura cărți românești, franceze, germane, engleze, maghiare, în schimbul unui abonament lunar de lei 40 (patruzeci) Pentru această sumă lunară, „Biblioteca Modernă" va împrumuta cititorilor și abonaților „Timpului” volumele dorite, pe baza fie a chitanței de plată a abonamentului, fie prezentând 10 (zece) bonuri în felul celui de mai jos. Kiarul ..TIMMAIE" BON No. 5 Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptul la un abonament lunar, în schimbul sumei de lei 40 (patruzeci) la Bblioteca Modernă de împrumut, Cal. Victoriei 50 (in pasajul Imobiliar] 99 99 „ Teatrul romănesc între 1866 și 1914” In ultimul număr al Revistei Fundațiilor Regale, închinat memoriei Regelui Carol I, d. Călii Petrescu se ocupă de teatrul românesc sub domnia primului nostru Rege. Paginile semnate de d-sa, deși puține, conțin o substanță bogată ca totdeauna când d. Camil Petrescu pune mâna pe condei. Autorii dramatici din acel timp, actorii și directorii Teatrului Național formează laturile chestiunii de abătute. Pe cât de instructiv, pe atât de ispititor, acest fel de a comemora pe Regele Carol I este, în ciuda întinderii, un adevărat studiu istoric și estetic, asupra căruia cititorii ne vor fi mulțumitori că le atragem atenția. Astfel despre autorii dramatici ai epocii, d. Camil Petrescu scrie: „...Caragiale cu a sa „Scrisoare Pierdută“, cu ,,Noaptea Furtunoasă“ și „Conu Leonida“, înseamnă de pe acum o creștere din ce în ce mai limpede în semnificațiile ei, a fenomenului clasic românesc. Aproape pe acelaș plan, ,,Vlaicu Vodă a lui Alexandru Davila, înseamnă o nuanță specifică a acestui clasicism, care rostește într’un singur moment de artă, frământări turburi de câteva veacuri ale istoriei românești și realizează o formă de liniște și echilibru clasic, dar de un specific al nostru, mai domol, în felul lui mai greoi, cu asprimi pe care nu le întâlnești in limpiditatea clasicismului mediteranian. Nu lasă mai puțin lapidar“. Despre interpreți, „această epocă a Regelui Carol I, scrie d. Camil Petrescu, a fost cu deosebire favorabilă unei mari ecloziuni de actori, căci această epocă în ciuda liberalismului ei nominal, a fost poate una dintre epocile cele mai sever compartimentate. Noua burghezie românească a fost implacabilă cu valorile care nu erau economice ori electorale. Este epoca geniilor moarte la spital ori la ospiciu. Rareori au existat „declasări“ mai totale, căci în vremurile monarhiilor active, apropierea a fost totdeauna mult mai mare între autoritate și creatorii de artă, pe când această burghezie sfârșea prin a reduce prin foame tot ceea ce era aspirație de independență în gândire și simțire. Arta actoricească este una dintre cele care beneficiază mai mult de această compartimentare, pentru că toate individualitățile jicnita, oprimate, nu mai aveau decât calea artei... N’ar trebui să se înțeleagă cumva că această burghezie era altfel indiferentă cu teatrul, căci nu trebue să se uite că veacul al XlX-lea a fost nu numai al aburului și al istoriei, ci și veacul triumfurilor teatrale, al idolilor aretori și cântăreți de pretutindeni, cu cai deshămați la trăsurile purtate prin oraș de tineretul entuziast. Numai că acest entuziasm era de o nuanță specifică avea ceva dintr’o dragoste ilegitimă, îngăduită numai la anumită vârstă, ori numai în anumite împrejurări. Burghezia românească iubea teatrul, dar aproape exclusiv în persoana marilor actori și cântăreți veniți în turneu“. Numind pe directorii teatrului, mai departe, d. Camil Petrescu se oprește în deosebi asupra lui I. Ghim, bitemeetorul Societății dramatice din 1877, Caragiale, Pompiu Eliade și Al. Davila. „Școala lui Davila“ care a fost director al teatrelor Înainte și după Pompiliu Elade, nu a însemnat o epocă de strălucire în repertoriu (spre deosebire de aceea a lui Pompiliu Eliade n. r jacri ® d-sa deși ne-a dat un Hamlet exceptional în interpretarea lui Arisriode Demetriad, cât o stabilire de frecvență intre societatea timpului și teatrul românesc“. Din aceste citate, cititorul a putut observa că deși pornit să vorbească despre un capitol special al ««memorării Regelui Carol I d. Camil Petrescu, cu felul său cunoscut și apreciat de a gândi sintetic asupra oricărei chestiuni, luminează în direcțiile orie mal neașteptate privirea sa cea mai fugară fiind totdeauna o întreagă zare. Chestiunile de teatru se leagă automat la casa de chestiuni estetice, de considerații privind desvoltarea organică a literaturii, a spiritului public și, în general, a societății din acel timp. Acesta e chiar semnul personalității sale, e „structura" sa. Cron. TIMPUl A Fritz Lampe . CASA ELLENSIEKE u am fost cel dintâiu care i-am ajutat firmei Ellensiek să se refacă". Așami început - Michael Droisen povestirea. Ședeam pe un butuc în fața unei butoi de vin. Afară ardea soarele, dar jos în pivnița de vinuri, era minunat de răcoare. Pe o ladă veche în fața noastră, se afla o carafă de vin negru, care se vindea acolo pe nimic și era cum nu se poate mai bun. Făcusem cunoștință pe vapor, și cum aveam aceiaș țintă de călătorie, ne împrietenirăm repede. Ședeam serile împreună istorisindu-ne fel de fel de întâmplări, căci fiecare din noi trecuse prin multe și avusese nenumărate aventuri. Dar recordul l-a bătut Michael Droisen, „Africanul", cum i se spunea din cauză că trăise mulți ani ca fermier la Windhuk. „Casa Ellensiek se bucura de mare vază. continuă Droisen- La început avusese un capital mare, dar cu vremea începu să decadă și printre fermieri se șoptea că „miroase a faliment". erwers, proprietarul fermei învecinate cu a mea, fusese într-o zi la Windhuk. Intre altele, trecu și pe la Ellensiek să cumpere niște sârmă. — Așadar, intru în prăvălie și mi se spune că încă nu le-a venit sârma, îmi povesti el. Aș fi făcut cu siguranță scandal, căci știam bine de ce n’au sârmă, fiindcă Ellensiek nu-și putea plăti furnizorii. — Ei și de ce n‘ai făcut scandal? Cred că te pricepi la asta. Știi să țipi ca o pasăre de pradă, îi răspunsei eu. • r. Da, dar aș vrea să văd cine ar fi în stare să strige la o fată frumoasă, cu ochi ca niște stele și cu o gură — ce să-ți mai spun ! — Ce, o fată? răspunsei eu neîncrezător. Parcă Ellensiek e în stare să-și plătească un ajutor ? — Dracu știe. Fata e proaspăt sosită din Germania. Două zile mai târziu, trebui să mă duc la Windhuk, după treburi și am avut grijă, bineînțeles, să trec și pe la Ellensiek. Angajase, ce-i drept, o fată teribil de frumoasă. Nici nu vă puteți închipui ce înseamnă asta în Africa. Noi fermierii trebuiam să muncim cât era ziua de mare, numai în tovărășia negrilor și eram cu toții necăsătoriți — unde eram să găsim o femeie care să vie să se usuce de bunăvoie acolo în stepă și să moară de dor și de urît p pentru mine această întâlnire a fost un semn al lui Dumnezeu. Dacă mă vrea fata asta, îmi spuneam eu în gând, sunt cel mai fericit muritor din toată Africa. Am și eu în sfârșit o nevastă, pot întemeia o familie, să știu și eu la ce tinesc.......... Gândul acesta mi se înfipsese bine în creer și îmi căutam mereu de lucru la Windhuk. Așa că mă întâlni mereu cu Maria, noua funcționară a Casei Ellensiek și peste puțin căsătoria noastră era un lucru hotărât. Dar iată că mi se puse o piedică în cale. Când Maria vrei să-și dea demisia de la Ellensiek, aflarăm, spre dispărea noastră, că nu era un lucru chiar atât de simplu căci Maria iscălise un contract pe trei ani, pe care nu-l putea rezilia așa, cu una, cu două, după patru luni. Eram amândoi tare nenorociți și a doua zi mă dusei la Ellensiek să aranjez chestiunea. — Dacă nu vrei de bună voie, o să călcăm contractul, spusei eu înfuriat. Ellensiek râse batjocoritor. — Da, numai că în cazul acesta vei trebui să plătești și despăgubirea prevăzută în contract— Bine, o să plătesc. Era o sumă destul de frumușică. Dar ce reprezintă asta în comparație cu Maria ! cuma aveam și eu o nevastă. Și vrednică, un grimă. Din párna zi în care se osi la fermă, începură să-mi meargă treburile î n ce în ce mai bine. Trei săptămâni după nuntă, trebui să mă duc din nou în interes de afaceri la Windhuk. Din întâmplare, trecui și pa Ia. Ellensiek,ea care nu mai vroiam să am nimic de-a face, inchipuiți-vă că își angajase o altă funcționară, sosită chiar atunci din Germania. Era și asta foarte frumoasă, dar nu chiar așa, ca Maria. Când îi povesti asta lui Servers, ciuli urechile. — Pe asta o iau eu, spuse el cu înflăcărare, aici începuse să mă invidiezi grozav de când mă însurase ®. De când își dorea și el o nevastă! Trebue să țineți seama că acolo femeile sunt mai rare decât diamantele-Servers nimeni și el bine cu Iosefina — așa o chema pe funcționara cea nouă de la Ellensiek. Dar când fu să se însoare, află că iscălise și ea un contract pe trei ani. Și cum un bărbat, atunci când s-a hotărât să se însoare, nu e dispus să aștepte trei ani, rupse și el contractul și plăti lui Ellensiek o sumă respectabilă. Ș Multă vreme după aceia, edeam cu toții întro seară la Iervers. Deodată sosi călare. Peter Becher, care avea o fermă la vreo 15 kilometri de noi. Era tare mirat să ne vadă căsătoriți, nu aflase încă nimic despre asta și ne comunică și intenția lui de a se căsători. Dar pentru asta e nevoie și de o femeie, vru să-l ia în batjocură Servers. Becher râse. — Am și găsit-o de acuma. Numai că mai e o chestie de regulat. De aceia am și venit încoace. Trebue să mă împrumutați cu ceva bani. Am de plătit o despăgubire la Windhuk în legătură cu un contract, ca să o scot pe soția mea din serviciu. — Dar la cine eu întrebarăm amândoi deodată. — La Ellensiek. Am izbucnit în râs, vreun sfert de oră am râs încontinuu. Când văzurăm că și Willy Gestner și-a căpătat soția tot pe calea aceasta, plătind o despăgubire, ne veni în sfârșit o bănuială. Așadar Ellensiek nici nu mai avea prăvălie, ci o agenție matrimonială. Și ce-i mai frumos, e că citirăm într’o zi că firma Ellensiek și-a plătit creditorii și că era gata să acorde din nou credit fermierilor, ca și mai înainte. După aceia am aflat ce iscusit aranjase el toată afacerea. Știa că noi fermierii doream să ne căsătorim și ne venise în ajutor, creindu-și totodată și lui un venit frumos. Căci, după cum v’am mai spus, prevăzuse în contract sume destul de măricele.. Michal Droisen rămase câtva timp gânditor. Apoi continuă. Dar, chiar dacă Ellensiek a fost un pungaș, a ajutat pe cincisprezece fermieri să-ș i întemeieze un cămin Și toți au fost fericiți. Pentru asta i-am fost recunoscători. Iar când i-a mers din nou bine, nu s’a mai ocupat de astfel de afaceri. unul din carufă se sfârșise. Droisen ne oferi țigări. Când puse tabacherea pe masă, văzurăm că era încrustat pe dânsa un nume: „Maria“. Iar dedesupt o dată cu o coroniță deasupra. Ne uitarăm jenați la dânsul. Fata lui căpătase o expresie gravă. ■— Da, Maria a murit in timpul războiului. Dar bieții noștri mai trăesc și acuma, acolo. Au eșit despravă. Când termină de povestit, Droisen se sculă și se duse să mai aducă o carafă cu vin. Traducere de IRINA SOLON INDQS O interesantă broșură Asupra Naționalismului dinamic, a tipărit de curând d. Șerban Tassian Pornind de la premisa că starea actuală de tensiune individuală și colectivă nu este excepțională, ci constitue prima formă caracteristică a unui nou standard de viață, că asistăm la nașterea unui nou model de viață socială și luăm parte la ascensiunea unui nou tip de civilizație, — d. $erban Tassian face interesante reflecții în jurul acestei probleme. Asupra cărții vom reveni cu un comentariu mai amplu. „Noua lege electoral din 9 Mai 19S9,” este titlul lucrării întocmită de d-nii Corneliu Budescu și Dragomir Vasilescu, membri ai Consiliului Legislativ. Studiul se prezintă sub forma unui comentariu a dispozițiunilor legi însoțit de o expunere doctrinară documentată și metodică, având referințe foarte prețioase în legătură cu jurisprudența și legislația comparată. Interesul lucrării este sporit în acelaș timp de informațiunile și lămuririle de ordin practic pe care-1 prezintă studiul . D. ȘERBAN TASSIAN H. Visconte Balde FILMELE ZILEI CAVALCADA DESTINULUI (Capitol) E parțial un film de aventuri, parțial unul pasional; mai este însă, deosebit de aceasta, narațiunea contingenței unor vieți zbuciumite. El — Douglas Fairbanks Jr. — a pornit de jos, a tăcut puțin din toate, deși sufletește prob, a ucis și a furat. Impejurările! Ea — Valerie Hobson — a navigat între două ape, a luxului risipitor și a legăturilor sterpe. In golul neîmplinit al sufletului ei, blănurile, bijuteriile și senzațiile tari îi țineau loc de scop. Era fatală, pentru că era indiferentă. Și indiferentă pentru că nu simțise încă fiorul iubitei purificatoare, întâmplarea face ca El să o cunoască pe Ea- In împrejurări puțin onorabile pentru El- Venise atras de povestea tainică a unui inel, fără preț pentru ea, de preț pentru el Dar lângă inelul acela, era altele. De preț acelea. Nu poate rezista ispitei și fură. Ea îl surprinde și trage. Privirile lor se întâlnesc. Ea este mai mult decât frumoasă. E fasinantă, de fascinația aceia a femeilor puțin urâte, dar stranii. Nici el nu e la fel cu toți ceilalți- Fața lui e brăzdată de toate vânturile lumii și deșertăciunea vieții- S’au întâlnit două ființe, ciudate. Eștie, fiecare, afară din făgașul vieții burgheze și calme, die toate zilele. Neobișnuitul întâmplării, neobișnuitul firilor lor, îi apropie, împotriva lumii care se opune. Dar lumea vede mereu numai aparențe. Și ei, cu ochii dragostei, cari niciodată nu se înșeală decât în viață, văd, dincolo de aparențe, fondul- Se înțeleg și se complectează. Unul scoate la iveală tot „bunul" aflat în sufletul celilal. Ea renunță la „tot“ ce fusese viața ei până atunci. Și el la fel- Ea își propune să fie modestă, el cinstit. Nu este ușor, tot pentru că lumea, nu înțelege neobișnuitul decât în literatură, nu și în viață, pentru că lumea, judecând după lume, nu înțeleg că sunt împrejurări, cari te fac să vrei să reîncepi, și să reapari... Ceea ce însă — filmul uită să ne spuie — și e firesc pentru că se petrece dincolo de el, în timp, e că morala fabulei nu a vrut nici odată ca fericirile scump plătite să fie și trainice. De ce ? Poate numai pentru că, fragilitatea lor, nu suportă efortul depus. Pentru că s’a cheltuit toate pe drumul spinos al dobândireL Tema filmului — interesantă, în sine — nu a găsit poate întotdeauna, în scenar și text, în decupaj și regie, privirea în adânc ce ar fi meritat ideea. Reținem însă, pentru exotismul său în galeria starurilor de frumusețe stardând, chipul ades tulburător, prin o ciudată „sfinxitate" al Valeriei Hobson. SORIN CARNABEL ' G. TIMICA 3 ore roi NU EXISTA SURPRIZE LÉNY CALER V. MAXIMILIAN G. TIMICA MIȘU FOTINO DUMINICA MATINEU ORA 4 [UNK] * Teatrul COMOEDIA k