Timpul, februarie 1940 (nr. 987-1015)

1940-02-01 / nr. 987

2 No. 967 — Joi I Februarie 1940 (12 pagini) Mareel Ianca Portret fi w însemnările unui trecător Din „Cartea zilelor Cer lăsat aproape de pământ.. Intu­­nerec prelins peste fața lucrurilor... Ce poate fi viața aceluia care nu are cerul deschis? Ce-și va fi zicând el in ceasurile de grele întrebări? Ce crede el de propria lui existență? Ce preț îl dă? Dar cum poate să facă față valu­lui de nesfârșită plictiseală, pe care o asemenea viață îl aduce? In clipele acelea de apăsătoare mi­zerie, ce-și zice *1, privind un cer Închis și atâta de apropiat de pă­mânt? Nu simte oare, că nu acesta este destinul omului pe pământ? Și nu-și simte brațul pornit să iu­­bească în acest cer păcătos al oame­nilor, ca, pe uraș, deasupra, să se boltească cerul celălalt care slujește pe temelie tronului lui Dumnezeu? * Au­ călătorit prin niște locuri din țara noastră, în care, oamenii, depăr­­tându-l d­e Dumnezeu, au alungat aproape de tot, copilul din existența lor. Am intrat prin case — și le-am lăsat goale. Parcă erau morminte, dam scârbit cu totul de om și de răutatea lui. Am plecat apoi în alte case — și am aflat și acolo alte morminte, în care se mișcau oameni fără rost și fără lumină în sufletul lor. Iar când, din nori, am ieșit pe uli­ța așezării aceleia mi s’a părut că în­săși acea așezare era un vast și trist mormânt. Am căutat atunci pe Domnul Hris­­tos — și l-am văzut umblând trist pe lături, — murmurând: „Eu am fost gonit de aici!..." Da Doamne, se și vede, — mi-am zis în duhul meu. O, dar ce cumplită și-va pedeapsa acestora!... ★ Mai tare mă simt atras de păcă­tosul care simte în sufletul lui năzu­ința de a se îndrepta și-i în stare să verse o lacrimă pentru nefericirea altuia, „de­cât de așa zisul „om de treabă , care e prins în lanțul egois­mului și care nu se gândește de­cât la sine, la tihna lui dulce și la buna lui îndestulare. Și nici nu este o ființă mai aducă­toare de scârbire de­cât cel care, necontenit se gândește la sine, tren,a rând de teama ca nu cumva să lip­sească ceva scumpei lui ființe. Omul acesta are, în loc de inimă o bucată de ghiață lucitoare, în care, ori­unde ar privi, numai pe sine în­suși se vede. E de ajuns să fie așa, ca să fi strâns asu­pra lui, multă pedeapsă de la Dumnezeu, — căci el a alungat de la sine, inima, adică pe Dumnezeu. ★ O, dragilor frați, ce puțin ne cere Domnul Hristos ca să putem fi vred­nici de El, — și de mântuirea Lui. Iată, tâlharul de pe cruce ne stă dovadă înainte. Lui i-au fost iertate toate păcatele și toate tâlhăriile, fiindcă a strigat cătră Domnul. Atâta ne cere: să strigăm­­ cătră El, — să strigăm cu toată ființa noastră cătră El. In strigătul acesta să pu­nem tot ce avem mai bun în ființa noastră. Să punem, mai ales lacrimi, adevărate, pentru păcatul nostru. Și Domnul, care pe toate le vede­m și care știe ce ne trebue, ne va răspunde cu împărătească dărnicie. La nimicul acesta pe care i-l dăm noi, El ne dă aceea ce tâlharului a dat­ nădejdea că vom fi cu El în rai. O fraților dragi, ce puțin ne cere Domnul Hristos, ca să putem fi vred­nici de El!... Dumnezeu ne pune la îndemână, cu toată dărnicia, tot felul de suave încântări ca, astfel, să putem să u­­șurăm prin ele greutatea vieții, pe care am mărit-o prin păcatele noas­tre, și încă mai mult, prin ne­bună­­tatea noastră. Iată, de câteva zile stau într’un loc retras, de undeva, de pe întinsu­l cel mare al țării noastre. Vremea e fru­moasă, cerui nepătat, împrejurimile dărmale și prinse în ușor chenar stră­veziu. Sunt la o lucrare de zidire sufle­tească a unui mănuchi de tineri, care mă ascultă cu multă prietenie. Și pe lângă atâtea bunătăți pe ca­re Domnul le-a dat stiletului meu, a adăugat încă una: cântecul neîntre­rupt al gresiilor de câmp... Nici ziua nici noaptea, cântarea lor nu se o­­prește. Ea mi-a ținut o tovărășie din cele mai dulci. Și nu odată i-am mulțumit lu­ Dum­­nezeu pentru atâtea daruri minunat». Și dacă ar fi numai acestea.. . Domnul Hristos se chiamă pe toți așa precum, oprindu-se la mrejele lor, a chemat pe cei dintâi apostoli: „Veniți după Mine, ca să vă fac pescari de oameni!” Ce mare învrednicire oameni dragi! Să te cheme Dumnezeu, ca, îm­preună cu El, să faci lucrarea de ri­dicare a r—­­„nijor din noroiul tutu­ror păcatelor! ‘ • Să fii „colaborator” cu Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Ce învrednicire mai mare poate fi în omeneasca existență pe pământ? Dar noi, în loc de a asculta de a­­ceastă chemare, de cele mai multe ori plecăm urechea la această chemare a Potrivnicului. Și, vai, Doamne, ce „colaborare’’ asiduă, și credincioasă îi mai dăm! Ba chiar ne robim lui... iar de chemarea Domnului nu as­cultăm. " „O, nenorocitul de mine, cine n..ă va scăpa de acest trup de moarte!” strigă cu înfiorare apostolul. Și tot așa strigăm și noi cât trăim. Ciar dacă­, întocmai ca apostolul ne punem întrebarea, nu însă ca și el dăm răspunsul ce se cuvine, sin­gurul adevărat. Căci noi credem că răspunsul la această crucială întrebare ni-1 poate da, cumva, slava lumii... Sau arta.. Sau dominarea asupra oamenilor... sau banii, avuția.. Sau poate, chiar o largă desfătare în viață beție, stri­căciune, femei, și altele. Dar răspunsul nu poate fi de­cât unul, cel dat de apostol: „Domnul Hristos”. El singur, ne poate scăpa de acest trup de moarte... Nesfârșitele legiuni de sfinți mucenici, — cohortele întregi de pa­și meni mântuiți de Domnul Hristos ne stau înainte, dovadă vie... . Greu putem înțelege plânsul al­tora.. Vedem pe un semen plângând și ne mirăm cum de plânge, însem­nează că nu-i putem pricepe durerea și suferința. Dar e de ajuns ca noi înșine să plângem pentru o cât de mică sufe­rință, ca să ne mirăm cum de nu iau parte la ea și ceilalți, însemnează că ținem la noi peste măsura ce se cuvine și aceasta ne împiedică să fim simțitori la suferința altora. Ba când vezi suferind pe altul îți zici:^ „Bine că nu-i eu cel care su­feră . De aceea, Domnul Hristos a cerut oamenilor drept cea dintâi condiție a vieții creștine: „Iubiți-vă unii pe al­ții, căci prin aceasta veți dovedi că sunteți ai Mei”!­­ hT­­ubir?a aceasta se arată mai întâi, luând parte la suferința altuia. Al. Lascaa*ov*Mold­ova MHi îl Ziarul „TIMP­UL** BON No. 3 |Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptul săi împrumute cărți lunar în schimbul sumei de trei 40 (patruzeci) la Biblioteca Modernă de împrumut Calea Victoriei 30 (in pasajiul Imobiliara Sub sol) tIMPU­L GASTON DERYS Vagabondul _ Numele d-tale ? întrebi comisarul. _ Béziers, domnule comisar, Maximilien-Auguste Béziers... — Ce profesiune ? _ Violonist, premiantul Întâiu, al Conservatorului. — Cum ? 1 _ Am spus violonist, d-le comisar, premiantul întâiu al Con­servatorului. Comisarul se uită plin de surprindere la epava omenească pe care i-o aduseseră agenții. Era unul din zdrențăroșii aceia mizera­bili, pe care-i întâlnești la „Halles” sau prin împrejurimile pieții Maubert; una din acele ființe, a cărei decădere completă, cadrează cu pitorescul unei „Curți a minunilor”, atât de oropsit, atât de demn de milă, încât părea că e gata să pozeze pentru o schiță de Steinlen.­­ Avea fața în întregime acoperită de o barbă care-și proiecta șu­vițele în toate sensurile, aymenea unei ferigi, iar părul său, de un blond arămiu, argintiu pe alocuri, își revărsa buclele încâlcite peste gulerul unui pardesiu, care părea a fi uitat de mult de zilele din calendar, un pardesiu pământiu plin de petece, care te făcea să te gândești la peisagiul estival a câmpiilor pestrițe de la poalele colinelor... ...Purta un pantalon mult prea lung pentru dânsul, și care-l făcea să se împiedice aproape la fiecare pas: încadrați în barba aceia deasă, ochii săi aveau o strălucire stra­nie. Niște ochi albaștri, clari, a căror expresie rămăsese uimitor de tânără. Purta cu el o vioară veche, împăturită într-un sac, pe care și-o legase de umăr printr-o sfoară, înnădită în mai multe locuri. Biroul comisarului nu corespundea întru nimic imagini, pe care ți-o faci în mod obicinuit despre aceste încăperi administrative, care sunt în general, de o monotonie fă­ră seamăn... Se găsesc însă la Paris și câteva birouri de comisariat, cărora bunul gust al celor ce le ocupă, le-a imprimat o adevărată personalitate. Unul e în în­tregime împodobit cu tablouri moderne, un altul, cu sculpturi... Acela în care pătrunsese vagabondul nostru, era din întâmplare biroul unui colecționar de obiecte de vitrină. Găseai acolo statuete de ivoriu, plăci de faianță și intr’o colivie de sticlă, o vioară... — D-le comisar, dacă nu mi credeți, vă pot cânta ceva, spuse vagabondul... Doriți ceva din Mozart. Chopin sau Debussy? Văd că aveți o vioară... ~ Comisarul avu un gest de neîncredere. _ Ah! înțeleg, vă temeți să nu vă stric instrumentul... Cunosc viorile prețioase. Avusesem pe vremuri una, care se părea că apar­ținuse lui Paganini... _ A mea e un „Stradivari­us’’ autentic. ... Țin la ea ca la ochi, din cap., _ Incredințați,mi-e timp de câteva minute... — Fie, spuse comisarul. Dădu drumul agenților și învârti in broasca vitrinei, o cheie mi­nusculă. Vagabondul lăsă să-i cadă sacul de pe umeri, și își scoase haina pe care o aruncă într’un colț. Luă vioara cu băgare de seamă, o exmaină atent, o mângâie cu degetele și cu privirea, o respi­ră, după cum­ un cunoscător in ale artei culinare, soarbe mai întâi­ parfumul unui vin rar, înainte de a-1 bea.. Conți­nu­are mâine Acțiunea piesei d-lui Ion Luca se desfășoară în Bizanț — cetate ca­re nu totdeauna a avut noroc în literatura noastră dramatică — în epoca de decadență premergătoare prăbușirii și cuprinde procesul tran­sformării sufletești al împărătesei Evdochia, soția lui Teodosiu, rea­lizând o apologie a adevăratului rol pe care trebuie să-l împlinească fe­meia: maternitatea. Evdoch­a înlătură fructul drago­stei dintre ea și curteanul Paulinus, deșteptând și mai apoi întărind bă­­nuelile surorei împăratului plecat la luptă Lupta surdă dusă de cele două femei cuprinde în jocul ei și biserica al cărei rol în Sinodul de la Efes este de a stabili de partea că­rei teze se află dreptatea . Evdo­chia susține pe aceia că pruncul în stare embrionară nu are suflet, că în el nu pogoară duhul decât în momentul nașterii, punct de vedere care îi înlătură remușcarea avor­tului făcut, în vreme ce Pulheria susține punctul de vedere opus, a­­tât pentru creștinătatea lui cât mai ales pentru că îi va realiza dorința de pedepsire a femeiei Cezarului. Subt aspectul acestei lupte de con­cepții, lupta dintre femei se dă pe față cu toată înv­erșunarea și utili­zarea tuturor mijloacelor de per­suasiune asupra celor ce aveau să decidă triumful uneia din tezele susținute: învinsă, nu de decizia Sinodului, ci de remușcări, Evdochia își cuce­rește liniștea sufletească retrăgân­­du-se la mănăstire. Frumoasa și morala poveste, au­torul a transpus-o scenic dacă nu cu un perfect meșteșug, în orice caz cu vădit talent dramaturgic, într’o limbă care ar fi putut fi în întregi­me frumoasă dacă ar fi fost mai a­tent la repetirile de cuvînte (de ex. cuvântul volbură) sau la greșite în­țelesuri (..auzul fajean al iepure­lui" )• Caracterele­­­ personagiilor trasate clar, însăilarea acțiunei sunt logică, iar ritmul — cu excepția câ­­­torva tirade inutil desvoltate — se păstrează deajuns de scenic. Lucrarea­­ s-a bucurat de o distri­buție ce a întrunit talentele d-nelor Agepsina Macri, Marioara Zimni­­ceanu, Ury Popovici, Sorana Țopa și Ion Manolescu, carii au dat ose­bită strălucire și afișului și piesei. D na Marioara Zmniceanu a în­trupat cu convingere rolul Evdo­chiei, marcând cu căldură și înțe­legere etapele procesului sufletesc al eroinei. Pulheriei, d-na Agepsina Macri i-a dăruit accentul dramatic și prestanța cerută, iar preotului Maximian d. Ion Manolescu i-a im­primat întreaga bunătate și neclin­tita credință. Frumos și cald a interpretat d-na Sorana Țopa pe credincioasa împă­rătesei, iar într’un rol de comedie d na Uly Popovici — pe cât „de bună actriță pe atât de nedreptățit ținută de-o parte —­ a pus humorul cerut de text. In Teodosiu d- Brancomir a rea­lizat un foarte bun personaj cu mij­loace simple, d. Florin Scărlâtescu un filozof ușor umoristic, d. Dem­e­­tru un splendid și cuceritor curtean, iar într’un oștean d. P. Dem. Dra­goman a arătat un glas și un fizic de excelentă calitate. D. Traian Cornescu a creiat un cadru somptuos, realizând câteva decoruri de perfect echilibru de li­nii și culoare; iar d. Ion Șahighian a regisat cu pondere și exactitate. Prin înalta ei ținută morală și prin calitățile ei dramatice ,,Femeia Cezarului“ este o piesă plină de merit și cu totul în cadrul pieselor ce trebuie să reprezinte Teatrul Na­tional. Ion Anestin T Premiere: Teatrul National: FEMEIA CEZARULUI Comedie în 11 tablouri de Ion Luca 40 capo d’opere ale literaturii europene INDICATE DE SOMERSET MAUGHAM Cunoscutul scriitor englez Somer­set Maugam, indică intr’un articol re­cent apărut, cele 40 capo d’opere ale literaturii europene. Literatura franceză, spune d-sa, este cea mai bogată și cea mai varia­tă, din lume. Cu o singură rezervă, francezii sunt în general poeți medio­cri. In schimb ei au cultivat toate ar­tele prozei din abundență și cu suc­ces, explicându-se, astfel, că scrii­torii celorlalte popoare să se fi lăsat influențați de ei. Până în ultimul timp scriitorii fran­cezi aveau numai să-i învețe și ei numai să se instruiască. Franța are marele arvantagiu de a se găsi în cen­trul Europei, să aibă o populație densă, să fie bogată și civilizația ei să fi fost favorabilă dezvoltării lite­raturii. Apo, gustul natural francez pentru luciditate, al spiritului moderație și raționament (toate calități foarte utile prozatorului mai mult decât poetului) au fost deasemeni favora­bile înfloririi celor mai mari talente. Limba franceză a devenit repede o limbă precisă, logică ce oferea scrii­torilor mijlocul de a se exprima cu grație și claritate, în timp ce engleza, pentru că n’au asimilat idiomurile pe care le-a absorbit timp de secole, a rămas mult timp confuză și incomodă. Aceste aprecieri le-a făcut într’un articol de elogii pentru cultura fran­ceză, publicând, în acelaș timp, în re­vistă redactată special pentru gospo­dine — gospodina engleză care are în grija ei și cultura ce trebue s’o dea copiilor ei, ce trebue s’o pregătească să fie în acelaș timp și o femee instru­ită — Good House­­ Keeping. In acest articol Somerset Maugham spune cari sunt cărțile ce trebuiesc citite. Intenția lui a fost de a nu c­­ semna decât capod­operile cari au dublul merit de a îmbogăți personali­­tatea cititorului și de-a nu fi plicticoa­se. Astfel el scrie: „Am citit Adam Bede de George Eliot, dar, vă măr­­turisesc, cu mâna pe inimă, că n’a fost o plăcere. A fost o corvoadă“. Deasemeni el mărturisește felul său de­ a citi. Somerset Maugham citeș­­te cinci-șase cărți dintr’o dată. Dimi­neața ca să înceapă, se cufundă în­tr’o carte de știință sau filozofie, după asta la una de istorie, esseuri, critică sau de biografie. Seara citește un roman ceia ce nu-l împiedecă să aibe lângă el o carte de poezie — „una din acele cărți, rare — vai! — pe care o poți deschide la întâmplare s’o citești și o poți închide la sfârși­tul a nu importă cărui paragraf”. Lista pe care o dă el cărților ce trebuesc citite, fără să fie seama de reputația lor sau de părerea critici­lor se împarte în două. Prima parte privește literatura engleză. Moll Flan­ders din toate romanele Marii Brita­­nii, este acela care dă cel mai bun exemplu de credibilitate: el este o ca­po d’operă a reportajului. Nicăeri, mai bine ca în Gulliver, nu poți găsi dificila noastră limbă scrisă cu mai multă densitate, luciditate și eleganță. Tom Jones de Fielding este, fără îndoială, romanul cel mai robust, cel mai bogat în vitalitate, din toată lite­ratura engleză. Acei ce vor să citească Tris From Shandy, această carte incoherentă, o vor găsi surpinzător de originală, fan­tastică și patetică. Lăsând la o parte romanele, o clipă, Maugham indică Biografia lui Samuel Johnson, scrisă de Boswell, Jurnalul pe care l-a ținut acesta în călătoria făcută cu Johnson în insulele Hebri­­de, după cum și viața poeților de Johnson. Deasemeni recomandă Au­tobiografia lui Gibbon. Revenind la operele de imaginație se oprește la David Copperfield a lui Dickens, ro­manul în care vezi mai puțin defec­tele scriitorului și mai mult calitățile lui Ultimul roman scris în această ma­­nieră, în afară de influența franceză și rusă, este The Way of All Flesh de Samuel Butler. Din Jane Auster, recomandă Mansfield Park pentru că, după ce-și arată predilecția pentru încercările critice ale lui Hazlitt, mai ales pentru cartea Primul meu con­tact cu poeții, propune Târgul Vani­tăților de Thackeray, cunoscuta carte a lui Emilie Brontë tradusă în fran­țuzește cu titlul L­s Hauts de Hurle- Vent; Middlewarch, de Eliot; The Eustace Diamonds, o carte puțin cu­noscută de Trollogy; Egoistul, de Meredith: Povestea femeilor bătrâne de Bennett și Mr. Polly, de Wells, singurul scriitor în viață recomandat. A doua parte a articolului este con­sacrată traducerilor, în care Mau­gham desprinde poezia „care «­are valoare decât în limb» în care a fost scrisă”, apoi recomandă: Don Quichotte; Anii de ucenicie, de Wilhelm Meister; Părinți și co­pii' de Turcihenieff; Război și Pace, de Toi­ f­oi, Frații Karamazoff, de Do­­stoewsky. Din literatura franceză începe cu Montaigne. „Luați, scrie el, nu importă care pasap­e din Montaigne, și vă asigur că n'o să vă plictisiți”. Cel mai bun însă, e în Cartea III. Romanul „Prin­­cesse de Cléves”, este considerat ca primul roman psihologic. „El poves­tește o istorie foarte modernă, este o carte foarte instructivă pentru vre­mea noastră în care se crede că dra­gostea nu trebue să cunoas­ă legi și că datoria trebuie să cedeze înaintea dorinței”. Manon Lescaut este „o po­veste omenească și e de invidiat acela care o citește prima oară". In Can­dide găsești, mai mult ca ori­unde „spirit, ironie, istețime, adevăr și co­micărie”. O operă foarte importantă sunt Confesiunile lui Rousseau. Puteți a­­vea, scrie Maugham, puțină simpatie pentru un autor disprețuit, dar dra­­gostea lui pentru natură este atât de mare, inima lui atât de tandră, darul lui de povestitor atât de minunat în­cât, oricât de mare ar fi repulsia ce-o simțiți, veți fi fermecați". έn secolul XX sunt aleși trei au­tori: Balzac „cel mai mare roman­cier care a existat vreodată” (Pere Goriot); Stendhal, favoritul lui Mau­­gham — „acela care a scrutat inima omului cu exactitudinea cea mai pă­trunzătoare"; Le Rouge et_ le NoirșiLa Ctertreus» de Parme: Adolphe, de Alphonse Daudet; Cei trei musch tari — „care nu este literatură dar care se citește atât de ușor”: o culeqere de nuvele din Anafole France și A la Recher­che du Ten.ps Perdu, de Proust, Bineînțeles aceste liste pot părea ciudate, pline de lipsuri, dar Somer­­set Maugham, când le-a indicat a a­­vut în vedere cui i se cerea să le re­comande. Ele pot constitui un punct de plecare spre alte, mult mai multe capo d’opere, clasice și moderne din literatura europeană și a celorlalte continente. In editura Fundației pentru Lite­ratură și Artă „Regele Carol II” a apărut o operă de monumentale proporții și de uriașă documentare, „Studii greco-române” cuprinzând lucrările postume ale lui Demostene Russo, cea mai de seamă figură a științei noastre in domeniul bizan­­tinisticii și a legăturilor Greco-Ro­­mâne. După moartea autorului, d. C. C. Giurescu unul dintre elevii săi, a preluat sarcina tipăririi acestei lu­crări de sinteză ce aduce prețioase contribuții la cunoașterea influenței elenismului în Româeni­a. Din mate­rialul manuscris rămas în bibliote­ca regretatului savant, d. Giurescu a ales ceea ce era publicabil și a adăugat părți întregi din cursul de istoriografie greco-română ținut la Universitate după răsboi. Iar fiind­că două din studiile mai vechi ale autorului elenismului în România și critica textelor și teh­nica edițiilor erau epuizate. Iar altele apăruseră­­ in reviste de specialitate, nu intot­­deauna accesibile, sau in străinăta­­te, le a adus și pe acestea, alcătuind astfel două volume compacte de a­­proape 700 de pagini. Datorită unei munci trudnice de o viață întreagă pentru aprofunda­rea materialului științific unei me­tode scrupuloase de eșafodare a datelor istorice, de interpretare și de fixare a textelor de influență a elenismului in țara noastră, avem astăzi o lucrare documentară de o rară bogăție de informație. Ea are in special o deosebită însemnătate pentru cercetătorii istoriei trecutu­lui nostru. Opera aceasta aduce re­ferințe luate de la surse autentice a­­supra Domnilor noștri și a marilor chiriarhi, ctitori de țară și cul­tură, care au scris cu faptele lor istoria vie a neamului, fie că ei se chiamă Mihai Viteazull, Constantin Basarab Brâncoveanu, sau Mitro­im Ufani VaruflAm CÂRTI ROMÂNEȘTI „Studii istorice greco - române” A4. H. VISCONTE : Brașov (Expoziția Calea Victoriei, 114) V. Dobrian Melancolie Lotta Svärd, asociația femeilor finlandeze Femeia finlandeza, dotată cu acel devoltat simț practic care formează caracterul locuitorului nordic, și-a dat seama de aportul pe care îl poa­­te aduce munca ei organizată și, de aceea, încă dinaintea războiului mon­dial a luat ființă societatea femeilor finlandeze „Lotta Svärd“. O privire retrospectivă în istoria statului finlandez ne arată că lupta lui pentru independență datează din 1899 cu „Manifestul din Februarie”. De atunci începe perioada de greu­­tați pentru micul dar hotărâtul po­­por, perioadă terminată prin atinge­rea idealului pentru care lupta. In tot acest timp, ideia organizării unei corp regulat de femei ce putea presta un serviciu patriei, prinde ră­­dăcini și mica trupă de infirmiere ce ajută armatei finlandeze de as­­tăzi nu e un fapt izolat, ci o idee frământată mult timp. După terminarea ostilităților, , in patria eliberată, se formează un nu­cleu de foste luptătoare care, Ince­­tul cu încetul, se lărgește sub patro­­nagiul soției fostului președinte al statului, d.na Sfinhurud. La primul congres, din 21 Martie 1921,­ se pun definitiv bazele unei asociații cu scopul de a colabora cu armata in timp de războiu și a lucra la propă­șirea sprituală a patriei în vreme de pace. Și ca un simbol al țelului ce-și propunea, ea a luat numele unei eroi­ne populare finlandeze, glorificată de poetul nordic J. L. Runenberg. Lotta. Azi societatea „Lotta Svărda‘ e în plenitudinea activității și desvoltării ei, împărțită în patru secțiuni­: sa­nitară, administrativă, de echipare și de aprovizionare. Ea lucrează asidu la împlinirea scopului ei. După statistică a buletinului pe care îl edi­­p­tează, numărul membrelor active era în timp de pace de vreo 120.000 și a atins in împrejurările actuale a­­proape 500.000; întregul efectiv e divizat în 1604 secțiuni sătești 678 orășenești. Cea mai mică forma­ți ț­e, grupa, alcătuită din 9 membre, constitue baza oricărei acțiuni. Prin­­cipiul conducător care le respectă e libertatea de inițiativă și acțiune în­­să numai în cadrul scopurilor și statutelor societății. Pentru a fi primite în societate, membrele trebue să depue un ju­­rământ care preconizează tocmai scopurile societății , acelea de respecta și a apăra din toate puteri, a­le căminul, religia și patria. Este o mare asemănare între Straja Țarii și Lotta Swârd în privința idealurilor pe care fiecare le urmărește. In sânul organizației se lucrează cu febrilitate. Ca și femeile româ­­ne, Uniunea ,, Lotta“ organizează ceaiuri și șezători de croitorie in ca­re se lucrează pentru acei ce apără patria, scoate un buletin „Lotta Swärd“ cu ultimele știri ce pot inte­­resa pe membre iar, în fiecare an, de Crăciun, apare un buletin „Joulu Lotta” frumos întocmit și cupri­­zând o dare de seamă a întregii acti­vități. Azi, când orice bărbat capabil să țină o armă în mână e mobilizat și trimes in prima linie de luptă, fe­meile finlandeze au luat peste tot locul lor. De la cea mai neînsemnată slujbă până la posturile de mare răspundere, totul e făcut de ele cu o conștiinciozitate demnă de toate sau­­da; efortul pe care patria lor îl face iar succesele pe care le-au avut pâ­­nă acum, sunt datorite în mare par­­te lor. Este un fapt demn de rem­ar­­cat și pe care admiratorii „țării cu zeci de mii de lacuri" nu-l vor uita. Uniunea „Lotta“ a chemat in lup­­ta ei toate femeile finlandeze pen­­tru apărarea libertății și culturii. Cu munca ei trudnică, ea a reușit să-și creeze un cămin național pe baze solide. A. S. A apărut­ , ÎNSEMNĂRI zilnice Vol. II de TITU MAIORESCU cu note, facsimile și portrete sub Îngrijire. D-M­L RADULESCU - POGONEANU Abia apărut, volumul II din însemnări zilnice ile lui Maiorescu, se bucură de un mare succes. D-l Râdulescu-Motru, președintele Academiei Române, scrie în ziarul Timpul despre această carte: „Da»­ă ș­­tirea însemnărilor reiese că destinul lui Titu Maio­­rescu nu putea să fie decât așa cum și l-a voit el. Titu Maiorescu a fost maestrul propriei sale desăvârșiri. însemnările constitue una din cele mai sin­cere confesiuni, dacă nu chiar ce» mai sinceră confesiune pe care ne-a fost dat să o avem de­­ un Român, excepțional de dotat în însușiri intelectuale și morale și ele luminează substratul vieții sale proprii cu o sinceritate și pătrundere cum rareori este dat să întâlnim un alt exemplu în literatura universală“. EDITURA. SOCEC & CO., S. A.

Next