Timpul, august 1940 (nr. 1167-1197)

1940-08-01 / nr. 1167

No. 1167 — Joi­a August 1940 (10 pagini). Cisconul I­atsachie (1760) Sf. loan Damaschin (Gravură) însemnările unui trecător IA CARTEA ZILELOR" Suferința,­­de obicei, este privită ca o pricină­ de destumare sufletească. De aceea, oamenii fug de ea, bleste­mând-o. Dar de vom sta in cumpănă dreap­tă și vom privi rece asupra ei, de­grabă ne vom putea încredința că dacă suferința are relele ei, are însă și mari bunuri. Mai întâi, suferința face ca trupul, cu toate murdarele lui aplecări, să tacă. Amuțesc toți dulăii patimilor. Dar, mai ales, suferința curăță su­fletul omenesc de otrava trufiei. Când o suferință se abate asupra sufletului, gândurile de trufie se șterg. Nu te mai gândești la chipu­rile în care ai putea să „strălucești" în fața oamenilor. Ci, cuprins de su­­ferință, începi să te gândești, cu alt temei, la moarte. Suferința este truda morții... Nu te bizui, prietene al meu, prea mult pe lume și pe oameni, căci, a­­desea, fi-vei înșelat în așteptarea ta!... Nu zic: suntem, de­sigur, făcuți să trăim laolaltă, iubindu-ne și aju­­tându-se cât mai mult. Dar nu e bine să te întemeezi nu­mai pe acest gând, — ci, dimpotri­vă, mult mai bine este să te gân­dești că oamenii, dimpreună cu tine, sunt ființe slabe — și gata să cadă sub povara greutăților. Ci tu, prietene al meu, să te simți totdeauna ca un „călător și străin“ în această lume, — mergând spre cealaltă, unde nu va mai fi nevoie de nimic din toate v­­ostea de aici. Ci acolo, de vom fi trăit aici în vred­nicie, vom afla marele sprijin și ne­clătinata temelie a lui Dumnezeu. Să fii departe, într’o așezare de undeva, de pe întinsul cer frumos al țării noastre, — și să te bucuri de prieteneasca primire a unui bun și harnic slujitor al altarului Domnului Hristos, — de­sigur este un lucru prea­ plăcut. Dar încă și mai plăcut este, ca la întâmplare ca aceasta, să te strecori din casa primitoare și să te duci, când ziua-i gata a se lăsa spre noap­te, în bisericuța tăcută, și acolo, în ușoara psalmodie de strană, să te scufunzi într’o smerită uitând cu totul de „grija rugăciune, cea lu­mească“. E­ de jur împrejur o tăce­re necurmată și o uitare­ a­ toate. Ce bun e Dumnezeu când, Iți în­găduie asemenea mari mângâieri! — și cât de mult ți­ se înalță inima spre El!... Pe urmă, o veghere molcomă în casa preotului până la un ceas oare­care din noapte, — Iar a doua zi, plecarea... Când te uiți în urmă, ți se pare că totul a fost o părere, — iar din toate, stăruie mai ales în amintire, bisericuța tăcută... Privind bine asupra vieții noastre duhovnicești, căpătăm încă un mare Învățământ. Vom putea vedea, fără greutate, că poarta (strâmtă) prin care in­trăm în viața cea sufletească adevă­rată este smerenia. Până nu intrăm prin ea, nu putem cu nici un chip spune că ”am intrat în viață“. Și vom mai putea vedea, tot atât de bine, că și ieșirea din viață, este tot pe poarta smereniei. Nu este al­tă ieșire spre veșnicie, decât tot prin strâmta poartă a smereniei. Intru aceasta, n’avem de­cât să privim spre Stăpânul vieții noastre duhovniceiști, Domnul Bristos». El a intrat in viață prin smerita Iesle a Betleemului, — și a ieșit din viață prin și mai smeritul semn al Crucii. Așa se cade să facem și noi, cei ai Lui... Un tânăr, aproape copil, a făptuit acum câțiva ani, în tovărășia altora de seama lui, un groaznic omor. Luat de șuvoiul ticălos al proaste­lor lecturi — și a cinematografului de aventuri, el s-a întovărășit cu cei­lalți­­— și a săvârșit uciderea. diți.Au fost prinși, judecați — și osân­După ce­ a ieșit din pușcărie, tânărul acesta, ajuns acum in pragul tinereții pline, s’a sinucis, lăsând scris că nu mai poate suferi chinul remușcărilor. Prin urmare, ispășirea cea lumea­scă, închisoarea, nu a putut să-l facă să uite fapta, și nici nu i-a șters re­­mușcarea din suflet. De­sigur că da.. Căci noi știm că numai într’un fel se poate ajunge la pace în asemenea împrejurare, prin pocăință. Nu există nicicând și "­căieri o altă cale. Numai pocăința poate aduce ali­nare și viață nouă... ★ Din clipa când suferința este, nein­­doelnic că ea trebue să-și aibă un rost. Zadarnic facem ,gânduri și filoso­­fum asupra ei, considerând-o ca o simplă putere stricătoare și absurdă. Ea, trecând peste aceste considera­­țiuni ale minții noastre, există mai departe­. Ba, aș putea spune, că din toate realitățile lumii, suferința este cea mai reală. Atunci ? Atunci, se cade să ne înțelegem și să vedem care-i rostul ei în viață. Acest rost nu poate fi, nici într’un caz, răsvrătirea, căci prin răsvrătire, o mărim. Așadar, rămâne acceptarea... Dar cum s’o acceptăm? Numai în­tr’un singur fel, lăsând-o pe ea să ne șoptească în adânc, care este calea pe cărei trebue s’o luăm. Căci în suferință, grăește Dumne­zeu. Noi, creștinii, suntem privilegiați în lupta cu suferința. Noi singuri putem afla ieșire din suferință. Pe când toți „înțelepții” și toți „fi­losofii” lumii nu pot afla portița prin care să iasă din suferință, — lăsând, așadar, problema suferinții fără re­zolvare, — religia noastră creștină ne dă ea, singură, această rezolvare. Ieșirea din suferință ne-o arată Stă­­pânul nostru, care este, totodată și suferitorul suferinței și deslegătorul suferinței. Ieșirea este cea arătată de El: su­ferința nu poate avea ieșire decât în Ve­șnicie. Fără veșnicie, suferința ră­mâne o absurditate, cu care omul nu poate lupta. Cu Veșnicia, suferința se ridică prin a fi­­ chiar pâr­ghia care ne a­­runcă în frumuseța Veșniciei. Al. Lascarov-Moldovanu ★ Ziarul „TIMPUL" B­ON No. 9 Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptul să împrumute cărți lunar în schimbul sumei de cei 40 (patruzeci) la Biblioteca Modernă de împrumut Calea Victorei 50 (in pasaj­ul Imobiliara Subsol) X1 M­E­M­E Christophe Walter Drey ZESTRE AMERICANA M­iss Lydia Weaver își serbase aniversarea celor douăzeci de ani. In palatul Weaver avusese loc o petrecere în stil mare și Lydia fusese sărbătorită ca o regină. După ce se isprăvi totul, Mister Weaver își făcu bilanțul. Nu­că ar fi vrut să socotească cheltuelile serbării. N’avea nevoie de așa ceva. Când ai o avere de o sută de mii de dolari, câteva zeci de mii nu mai au nici o importanță. , Nu, domnul Weaver făcea bilanțul celor douăzeci de ani ai fiicei sale și asta nu prea îl mulțumea. Era frumoasă Lydia, și avea și bani, și totuși nu se găsise încă nici un ginere pentru dânsa. Dacă mama ei ar mai fi fost în viață, ar fi fost atribuția ei să se intereseze de proectele de dragoste și de căsătorie ale fiicei sale. Dar așa, trebuia să încerce el să pătrundă în miste­rele inimii unei fete de douăzeci de ani. După obiceiul său, merse de a dreptul la țintă. — De ce nu te măriți, Lydia ? o întrebă el. — Dar de ce, iată ? Mă simt foarte bine și așa. — Totuși, cred că ar fi timpul să te gândești și la asta ! Lydia își încruntă sprâncenele și domnul Weaver își dădu sea­ma că trebuia să se abată de la drumul drept și să o ia pe căi lă­turalnice. — Toate prietenele tale se logodesc și se mărită și sunt doar mai tinere decât tine ! Lydia își strânse buzele cu un aer încăpățânat. — Să fac și eu ca Liz Hornbram, care s’a logodit la șap­tesprezece ani și la nouăsprezece era văduvă ? Sau cum a făcut Chris Frank care la optsprezece ani a devenit doamna Connin­­gham și după un an s’a și divorțat ? Sau ca Mabel Pix, care s’a măritat cu un nobil din Europa, care i-a prăpădit toată zestrea ? Sau....w­eaver nu știa ce să răspundă. Deșteaptă fusese Lydia întotdeauna. Și faptul că se folosea de această deșteptăciune și la alegerea unui bărbat, nevrând să se mărite nici cu un candidat la moarte, nici cu un afemeiat și nici cu un risipitor, îl mișca profund.­­ Dar nu te silesc, draga mea, curmă el enumerarea celor­lalte căsătorii nefericite. Nu vreau decât să te văd fericită și știu că ai să alegi bine, de asta nu mă îndoiesc nici o clipă. Iar în ce privește zestrea ta, o cunoști­ douăzeci de milioane în nu­merar. Lydia începu să asculte mai atent. — Dar averea ta a crescu­t în ultimul timp, tată, și de două­zeci de milioane mi-ai vorbit încă de acum câțiva ani. — Tot ce am îți rămâne ț­ie după moartea mea. Ești doar sin­gurul meu copil. ■— Dar dacă douăzeci de milioane i se par prea puțin ace­luia care aspiră la mâna mea ? — Atunci să-și caute o soție cu o zestre mai mare. Mama ta și cu mine n’am avut când ne-am căsătorit, decât cinci lire sterline, nici un ban mai mult. Tânăra fată ar fi vrut sa­ răspundă ceva, dar se gândi că asta i-ar fi dat tatălui ei pri­lej să istorisească din nou cum­ își începuse negoțul numai cu cinci lire și cum făcuse singur ave­rea. Era o poveste tare plicti­coasă. (Sfârșitul mâine) Arta s­a de a reuși viată sau sfaturile irealizabile ale lui DALE CARNEGIE Procedeul preconizat în cartea sa de Dale Carnegie spre a avea în viață mulți prieteni și multe satisfac­ții, este in teorie foarte ușor de con­ceput, insă din nefericire nu atrage după sine posibilitatea de a-l duce la un bun sfârșit. Ceea ce spune Carnegie in voluma­șul său de precepte sunt fapte ale vieții de care te iubești la fiece pas și pe care le cunoaște orice muritor inzestrat cu un elementar bun simț. Și cum șaptezeci și cinci la sută dintre noi posedăm acest bun simț, deși nu-l întrebuințăm (și vom ve­dea curi sunt motivele) ar rămăne un procent de 25 la sută, cei ce nu-l au deloc din pricina unor infirmități patologice și independente de voința lor. Prin urmare la acest procent de 25 la sută preceptele studiate ale lui Dale Carnegie sunt inexistente din lipsă de obiect. Ne rămân cei 15 la sută dintre ca­marazii noștri la jugul vieții, după cum vedem un număr destul de se­rios, dar nici ei nu pot pune in apli­care ideile prea cunoscute ale auto­rului pe bunul motiv că nu pot falsi­fica bruma lor de personalitate. Nu poți pretinde unui om, de inteligent și de cult ar fi el, oricât să calce peste simțurile lui, peste pu­ternicul său amor propriu. Credeți și dumneavoastră că nu toți ne-am născut diplomați și că a fi diplomat de cele mai multe ori nu este suficient a te educa in acest sens. f-Ar fi edificator să privim in mij­locul diplomaților lumii ca să vedem la ei predispoziții organice pentru a­­ceastă carieră. Prin urmare, rezultatul dorit de autor pare a fi departe de reușită. Ca simplă concepție, ideea „omu­lui diplomat” a lui Carnegie este interesantă numai în teoretic, insă în mod practic este departe de a fi realizabilă, altfel decât in mod izo­lat. Ceea ce credem că ar fi trebuit să ne dea d. Carnegie la începutul căr­ții sale sau intri un volum anterior a­­cesteia, era o educație a voinței, idei premergătoare unui început de ac­țiune. Nu este suficient să-i arăți unui om rezultatul fericit al acțiunii ce vrea s-o întreprindă, ci este nevoie să-i imprimi un anumit fel de a fi, un mod de a-și călca pe suflet, de a-și înstrăina cu bună știință perso­nalitatea sa. Dale Carnegie ne vorbește de omul care laudă pe cei fără merite cu spontaneitate, cu sinceritate și bună credință, dar nu ne spune deloc cum se pot dobândi aceste sentimente de care depinde întreaga reușită a ac­țiunii întreprinse. Niciodată nu obții un rezultat mai nefast decât atunci când ai fost ani­mat de falsitate; întrebarea este cum poți să te fal­sifici pe tine devenind sincerul adu­lator al prostiei altora î­n ■ Am fi foarte curioși, de aceia să aflăm modul de a deveni sincer de­votat al oricărei cauze și până atunci ne păstrăm rezerva sa credem că sin­ceritatea nu o schimbi bătând din palme. Cu surâsul pe buze, spune Dale Carnegie, poți câștiga pe oricine poți dobândi averi. Dar e foarte greu să știi să surâzi. Trecând pe stradă, vezi atâtea per­soane care-ți surâd și care vor prin aceasta să te intereseze. De ce așa de puține din acestea is­­butesc, și foarte multe nu fac decât să te enerveze, întâi pentru că e foarte greu știi să surâzi chiar atunci când să faci cu sinceritate Și in al doilea rând e acest surâs trebue să fie într-o totalitate de atracțiuni încadrat fizice și morale. „■Gioconda”, in afară de surâsul ei atât de îmbietor, mai poseda o figu­ră cuceritoare, un aer de tulburătoa­re adâncime. Sunt multe lucruri pe care autorul acestei cărți nu ni le-a spus și fără de care sensul ei nu poate fi prins. Este cam același lucru ce se întâmplă cu cel ce vrea să citească fără să cunoască alfabetul. Deci cartea lui Carnegie este de neînțeles și, deși a atins un tiraj ver­tiginos, am dori să știm, și noi câți dintre cititorii ei au reușit să folo­sească numai unul din preceptele sa­le cu un rezultat nu bun, dar cel pu­țin mediocru. In concluzie, Dale Carnegie izbu­tește prin cartea sa să intereseze pe cititor să-i dea oarecari iluzii asupra aplicabilității ideilor din tirania, dar se oprește aci. Rolul unei cărți de felul acesteia, nu este numai de a-ți da iluzii ea are un țel mai precis, mai prac­cs­tic, acela de a fi un îndreptar al vie­ții. Or, acest lucru, deși dorit de au­tor, este departe de a fi realizat. Mugur Valahu Un romantic catolic, OZANAM In mijlocul preocupărilor și­ al fră­mântărilor care trebuie să hoturas­­că no­i concepții de viață și nouă or­ganizații sociale, gândul ne duce spre acele momente decisive, pentru anu­mită vreme, care au știut să străbată veacurile. Ecouri îndepărtate ne trezesc che­mând secolele, făcându-ne să ne oprim în fața acelor minți luminate și a­celor suflete duioase care au izbutit să creieze vremurile. Vom evoca lu câteva rânduri pe Ozanam acest ro­mantic catolic, care reprezintă o îm­păcare între romantismul, mărturi­sirea revoltei individuale, și a cato­licismului, expresia de supunere a In­dividului in fața­­ forței superioare. Căci toate instinctele generoase ale tânărului romantism aveau ca model religia secolului al XIX-lea și tendin­ța de echilibrare a tuturor manifes­tărilor de gândire și de simțire. Ast­fel și Ozanam reuși să lege ortodo­xia și spiritul revoluționar, compa­rând criza religioasă a primilor ani după republică, cu acea criză a pri­melor ere creștine, și să unească sen­timentele umane cântate de Saint-Si­­m­on cu caritatea propovăduită de Saint Paul. Ozanam se desprinde ca un înger al păcii și al dragostei pentru ființa omenească, dar el singur spune că adevărata viață a ideilor stă în lup­ta însăși. Ozanam apare ca un sim­bol de armonie între calitate și gân­dire, între inimă și rațiune. El a fost un apologist istoric, a știut să pre­cizeze rolul bisericii în trecut și a reușit să tălmăcească pe Dante, nu ca pe un precursor al cugetării li­bere ci ca pe un minunat teolog me­dieval. Pentru el biserica are singura misiune civilizatoarei pe pământ în trecut și în viitor. Un adevăr cu deo­sebită eleganță își o admirabilă pu­tere a reușit să studieze toată epoca invaziilor barbare și acțiunea civili­zatoare a bisericii în secolul al V-lea. • Ozanam acordând bisericei cea mai înaltă însemnătate spirituală spune, mai departe că tot ea ca și în tre­cut va fi acela, care va salva omeni­rea. Căci dacă biserica a fost în sta­re să înfrângă hoardele barbare, tot ea va fi acea forță care va lupta contra barbariei moderne: mașinăria. Cugetarea lui Ozanam a prevestit cu 100 de ani înainte gândirea crista­lizată mai târziu de filozoful francez Bergson. Astfel, vorbind­ despre mași­nării­­ și acesta ca­­ și­­ Ozanami spumei „Mașinile pe­­ care le construim sunt organe, artificiale­, care se­­ adaugă or­­­ganelor noastre naturale,­­ prelungind și mărind corpul omenesc. Pentru a continua cu complectarea trupului mult mărit și pentru a regula mișcă­rile acestui corp transformat de ma­șini, trebue ca și sufletul la rândul său să se dilate, astfel echilibrul va fi amenințat, și s’ar putea vedea izbucnind dificultăți grave, probleme politice și sociale care nu vor face decât să traducă disproporția intre sufletul omului rămas ceea ce a fost și trupul său enorm de mult mărit“. Desigur că Ozanam ,nu putea să prevadă cu atâta exactitate toată transformarea epocilor, dar un sin­gur lucru este adevărat că a combă­tut cu arme spirituale lumea mate­rială­ care începu­ să se anunțe. Toa­tă schimbarea omenirii pe care­ o întrezărește Ozanam pare să-i ducă la disperare, dar poate într’o lume în­depărtată izbăvirea făpturii omenești -va fi tot forța spirituală, desigur nu una statică și definitivă ci una ac­tivă și dinamică. Filmele zilei „JOS MASCA !” ( Scala) Faptul preschimbării — cu ajuto­rul chirurgiei estetice — a unui Ins urât într’altul frumos, poate oferi o temă inedită de speculațiuni asupra condițiunei umane. Ar fi singurul caz când omul s’ar ridica împotriva atot­puterniciei destinului, sfidând-o. A lua apoi pe posesorul­­ acestei proaspete frumuseți, gangster de me­serie, și a-l pune să joace în film un rol de gangster, rol în care regizorul să-l considere strident de fals și de neverosimil, constitue deasemeni o te­mă nouă, cu ajutorul căreia s’ar pu­tea demonstra și ironiza convențio­nalul artei în genere și al cinemato­grafului în particular. Ambele aceste foarte noi „Idei“ se întâlnesc în chiar începutul scenaru­­lui din „Jos masca!“ și ele ne făgă­duiau bucuria unui film original. Un lucru ciudat și neexplicabil se întâm­plă, deși cuprinzând aceste uimitor de bune premize și posibilități, scena­ristul nu le speculează, ci lunecă spre clișeul ■—■ mai facil desigur—al vieții de studio cu inevitabilul agent de presă aferat și inventiv, amorezat de capriciosul star No. 1. La sfârșit, a­­mintindu-și de prezența gangsterului, scenaristul îl lichidează urgent, prin­­tr’o arestare cu peripeții, după obiș­nuita rețetă a filmelor de senizație. Ne­spunând nimic din ce ne așteptam să spună nou, repetând cu prisos lu­cruri știute, amuzând din când in când; „Jos masca!” este u­n film scurt, c­eea ce la rigoare poate consti­tui ö­­ calítate. „? -V Sorin Carabel Punând accentul pe veșnicul con­flict dintre orient și occident, dintre tradiție și progres, dintre milenara cultură și amăgitoarea civilizație, d-na Pearl Buck, în cărțile d-sale, a așezat față în față două lumi: China Europa. . Aceste două lumi au căutat să se înțeleagă, fixând o punte de înțele­gere între suflete.Dar lăudabila în­cercare a dat greș, fiindcă înțelege­rea era bazată pe ceva artificial. După cum eternul antagonism din­tre vechea și noua generație, dintre părinți și copii, nu poate fi soluțio­nat, tot astfel răsboiul dintre tra­diție și progres nu va fi niciodată înlăturat complect. Afară de această latură, impor­tanta operă a laureatei premiului „Nobel” mai îmbrățișează și un alt câmp de activitate, tot atât de pre­țios, și anume:, descrierea vieții și familiei chinezești, cu un lux de a­­măn­unte și un respect al adevăru­lui, neîntâlnite până azi im, nici o literatură. Doamna Pearl Buck în romanul său ciclic „Pământul chinezesc”, precum și ifi alte romane și nuvele, a deschis pentru noi poarta unei lumi necunoscute, aceea a misteru­lui chinezesc. Până la această scriitoare, privi­rile europenilor se opriseră desori­­entate în fața străvechiului zid chi­nezesc” fără să reușească a pătrun­de­ dincolo. Ici și colo câte un misio­nar în relatările sale isbutise să ne dea o imagine pulă, mai mult geo­grafică și religioasă a vastului im­periu. Dar scriitoarea americană în loc să se servească de clișeul succese­lor sale anterioare, e acum în veș­nică evoluție, în plin progres lite­rar, arătându-ne pe zi ce trece alte fațete sclipitoare ale talentului său, alte posibilități noi de creație ar­tistică. Bunăoară în romanul „O inimă Mândră”, autoarea a părăsit pentru o clipă psihologia chineză, descriin­­du-ne caracterul nobil al unei fe­mei americane, dornică de a se a­­firma în patria dolarilor și sgârie­­norilor, iar acum în ultima ei carte „Le Patriote” — editura Stock — d-na Pearl Buck ne oferă o nouă surpriză. Intr’adevăr, de data aceasta, In loc să asistăm la conflictul dintre O­­rient și Occident, ne este dat să fim martorii unei alte lupte, însă tot atât de dramatice. Japonia și China sunt în față, în­­tinzându-și mâna prietenește, și to­tuși nu se înțeleg. Un abis de prejudecăți, concepții opuse și sentimente diferite, des­parte aceste două popoare. Eroul romanului „Le Patriote" este tânărul chinez I­wan, plecat din țara-i din pricina părerilor săle politice. Se căsătorește în Japonia și trăește fericit până când isbuc­nește răsboiul între cele două țări Vede atunci cât e de străin chiar în mijlocul familiei sale. Se hotă­răște deci să plece în China, să se pue în slujba patriei. Puternice conflicte sufletești, descriere admirabilă a caracterelor­­ și moravurilor fac din această carte o nouă isbândă pentru d-na Pearl Buck. In prima parte a romanului, au­toarea ne povestește copilăria lui I­wan și zugrăvește viața de fami­lie în China, cu ritualul ei arhaic și grandios; în partea doua ia re­­cunoștință cu ideologia japoneză și cu obiceiurile pline de pitoresc ale cetățenilor imperiului; iar în partea treia, asistăm, în China, la răsboiul ce se dă contra Japoniei. Conflictul se înoadă aci romantic, dar la proporții reale din pricina persona­li­gților existente in China pe care au­­toarea îi face să ia parte la dramă. Ceva mai mult, d-na Pearl Buck an­ticipează asupra sfârșitului răsbo­­iului chino-japonez. Ctitorul inteli­gent va citi printre rânduri, tră­gând concluziile necesare, după ter­minarea romanului. Ca toate cărțile d-nei Pearl Buck, și acest roman închide între filele sale o mare doză de omenie, milă și generozitate. „Le Patriote” — cu toată tema sa răsboinică și poate tocmai din pri­cina ei — este un îndemn la pace și apropiere între aceste două mari popoare: China și Japoni, ambele pline de nesecate bogății spirituale. Alexandru Bilciurescu Cartea străina Pearl Buck­­le Patriote ! Din carnetul unui tată PEDEAPSA n momentul când i-am aplicat corecția, băiatul n’a putut­­ să facă altceva decât sa plângă și să se roage de iertare. In clipele acelea însă, simțeam o stra­nie plăcere de-a lovi. Când te lași dus de furie, pierzi raționamentul, devii fiară. Apoi, ți-e rușine de tine însuți, când îți dai seamă că te-ai lăsat în voia instinctelor, datorită faptului că victima, chiar dacă avea putere, nu avea dreptul să riposteze. Altceva era dacă băiatul n’ar fi fost pus în situația aceasta umilitoa­re și dureroasă de a avea numai dreptul să țipe. Când cel lovit poate să se apere, să riposteze, atunci nu mai plânge, oricât l-ar durea. Cel mult Înjură, lovind, la rândul său­, cum poate. Aci era vorba de tată, un om investit cu puteri sacrosancte de a fi stăpânul, educatorul. Necazu­rile, mâniile, stările deprimante su­fletești, toate amărăciunile pe care le aducem acasă odată cu pâinea zil­nică, trebuesc primite cu bucurie și bună cuviință: mulțumesc ție, tată!... Credeți-mă, l-am silit să sărute arma cu care mi-am arătat voinicia: cu­reaua! Va ține oare minte întrebuin­țarea acestor „metode educative mo­derne” de către acela care i-a dat viață? Cred că da. Așa cum ne adu­cem și noi aminte de „corecțiile” și nu de toate strădaniile legate de creștere de om ale părinților noștri. Situațiile acestea în care eram puși de a primi fără ripostă educația a­­ceea usturătoare, ne-a lăsat undeva in conștiință o pică, pe care o utili­zăm ca justificare a fulgerătoarei uitări că am avut odată părinți care au suferit pentru noi. Și doar Îmi ziceam să nu mă port câinește cu puiul de om care trebue să mă continuie. Să mi-l apropii su­fletește; să mă socotească drept un prieten mai în vârstă, care-i și tată... Astfel, va crește fără rănile­ luate prin cei mărăcini care strică trupul și de pe maidan, pervertesc su­fletul. Va veni lângă mine fără folos pudoare creată între părinți și copii ca să-mi spule ce-i sbuciumă an de an, cu cât ochii Încep să lămurească umbre în colțuri însorite. Și-mi va spune de toate; și vom sta la taifas, inim­ă’n mână, cu privirile returbura­­te de acele nefaste raporturi conven­ționale, ca urmări atât de tragice pentru tinerele vlăstare. Cât de prăpăstioase sunt legături­le între tatăl-stăpân și copilul, care, fără să i se ceară părerea, trebue să aprobe totul, — de formă bine­­ ațe­­,­fi ~ ca în urmă, sufletul și mintea să caute cărărui întortocheate în lo­cul marelui drum al vieții! Cartea cu titlu deschizător de taine, în loc să fie cetită lângă părinți, frunte lângă f­unte, e sorbită prin unghere tene­«n.SSe.P"VO“i “'"«5« Jos, în grădină, pe iarbă, se jucau copii care n-aveau grija. Tecimor Glasurile lor se ridicau pe fir de soa­re, prin geam, până la urechiușele de iepure la pândă ale lui Luca. Cu ochii mea neuscați, roși și triști __ resemnarea umilitului — a scos­ din ghiozdan caietul și plumbuierea și și-a îndoiat trupșorul peste cifrele vrăjmașa. Și doar fremătari cândva, cu tatăl de azi, tânărul cu multe entuziasme luate din cărți, peste slovele nului Jean-Jacques, făcute dar bătrâ­nanentei copilării!... Vlăstarelor per9 ca mădularele moi din cartierele noastre cu cer îngust, cu fier și soare pur­, cimonios strecurate prin sita existen­ței — le trebue școală liberă. Școală în mijlocul naturii hărăzită lui Emil e încă un vis; realitatea e catalogul cu note, o tortură pentru părinți mai mult, care, la gândul unei medii de întrecere, uită de tot ce am scris până aci și pun mâna pe curea... Vis și realitate! Subiect de evada­­re sub cer înstelat până hăt depart­­e, într’o lume de dincolo de noi. Aci, pe acest pământ, dacă vrei să exiști fără a fi nevoit să te întorci la mer­sul în patru labe și să te cațeri în pom după hrană, trebue să echilibristică, el fiind rotund cunoști (asta, Luca, vei invăța în a patra, dacă vei fi silitor). Vei mai invăța regula de trei... La băcanul din colț și la ca­sierița probabilului tău stăpân, soco­telile ți le vei face, insă, pe degete și mișcând din buze, așa cum ți se rezolvă severul tău tată, în drumuri­le sale solitare de la slujbă spre casă. Totuși, trebue să Înveți. Vreau să desțeleaști drumul spre știință ca să nu bâjbâi dacă te va atrage gândul și cartea. Școala cere strădanie con­tinuă. Și multe renunțări. In­ urmă, te vei putea bucura de deliciile ini­țiaților. La miezul nopții m’am apropiat de pătuț și am deșteptat băietul cu o bomboană. Apoi, sărutându-i vârful urechii, l-am șoptit, repede ca un păcat: — De mâine începând, când vei veni de la școală, mai întâi să te joci... Când soarele se va retrage și pe lân­gă gard se va lăsa umbra serii, mă vei căuta ca să facem lecțiile îm­preună. Pentru că și tata mai are ne­voie de p­leacă de învățătură— Cu ochii închiși a dat ușor din cap și a zâmbit. Ce gândesc ei, oare, des­pre copilăriile noastre?... Comenius Povești și sfaturi, găsiți în pagina voastră din TIMPUL FAMILIEI pentru toți apare în fiecare Sâmbătă 12 PAGINI—5 LEI A /

Next