Timpul, august 1940 (nr. 1167-1197)
1940-08-01 / nr. 1167
No. 1167 — Joia August 1940 (10 pagini). Cisconul Iatsachie (1760) Sf. loan Damaschin (Gravură) însemnările unui trecător IA CARTEA ZILELOR" Suferința,de obicei, este privită ca o pricină de destumare sufletească. De aceea, oamenii fug de ea, blestemând-o. Dar de vom sta in cumpănă dreaptă și vom privi rece asupra ei, degrabă ne vom putea încredința că dacă suferința are relele ei, are însă și mari bunuri. Mai întâi, suferința face ca trupul, cu toate murdarele lui aplecări, să tacă. Amuțesc toți dulăii patimilor. Dar, mai ales, suferința curăță sufletul omenesc de otrava trufiei. Când o suferință se abate asupra sufletului, gândurile de trufie se șterg. Nu te mai gândești la chipurile în care ai putea să „strălucești" în fața oamenilor. Ci, cuprins de suferință, începi să te gândești, cu alt temei, la moarte. Suferința este truda morții... Nu te bizui, prietene al meu, prea mult pe lume și pe oameni, căci, adesea, fi-vei înșelat în așteptarea ta!... Nu zic: suntem, desigur, făcuți să trăim laolaltă, iubindu-ne și ajutându-se cât mai mult. Dar nu e bine să te întemeezi numai pe acest gând, — ci, dimpotrivă, mult mai bine este să te gândești că oamenii, dimpreună cu tine, sunt ființe slabe — și gata să cadă sub povara greutăților. Ci tu, prietene al meu, să te simți totdeauna ca un „călător și străin“ în această lume, — mergând spre cealaltă, unde nu va mai fi nevoie de nimic din toate vostea de aici. Ci acolo, de vom fi trăit aici în vrednicie, vom afla marele sprijin și neclătinata temelie a lui Dumnezeu. Să fii departe, într’o așezare de undeva, de pe întinsul cer frumos al țării noastre, — și să te bucuri de prieteneasca primire a unui bun și harnic slujitor al altarului Domnului Hristos, — desigur este un lucru prea plăcut. Dar încă și mai plăcut este, ca la întâmplare ca aceasta, să te strecori din casa primitoare și să te duci, când ziua-i gata a se lăsa spre noapte, în bisericuța tăcută, și acolo, în ușoara psalmodie de strană, să te scufunzi într’o smerită uitând cu totul de „grija rugăciune, cea lumească“. E de jur împrejur o tăcere necurmată și o uitare a toate. Ce bun e Dumnezeu când, Iți îngăduie asemenea mari mângâieri! — și cât de mult ți se înalță inima spre El!... Pe urmă, o veghere molcomă în casa preotului până la un ceas oarecare din noapte, — Iar a doua zi, plecarea... Când te uiți în urmă, ți se pare că totul a fost o părere, — iar din toate, stăruie mai ales în amintire, bisericuța tăcută... Privind bine asupra vieții noastre duhovnicești, căpătăm încă un mare Învățământ. Vom putea vedea, fără greutate, că poarta (strâmtă) prin care intrăm în viața cea sufletească adevărată este smerenia. Până nu intrăm prin ea, nu putem cu nici un chip spune că ”am intrat în viață“. Și vom mai putea vedea, tot atât de bine, că și ieșirea din viață, este tot pe poarta smereniei. Nu este altă ieșire spre veșnicie, decât tot prin strâmta poartă a smereniei. Intru aceasta, n’avem decât să privim spre Stăpânul vieții noastre duhovniceiști, Domnul Bristos». El a intrat in viață prin smerita Iesle a Betleemului, — și a ieșit din viață prin și mai smeritul semn al Crucii. Așa se cade să facem și noi, cei ai Lui... Un tânăr, aproape copil, a făptuit acum câțiva ani, în tovărășia altora de seama lui, un groaznic omor. Luat de șuvoiul ticălos al proastelor lecturi — și a cinematografului de aventuri, el s-a întovărășit cu ceilalți— și a săvârșit uciderea. diți.Au fost prinși, judecați — și osânDupă ce a ieșit din pușcărie, tânărul acesta, ajuns acum in pragul tinereții pline, s’a sinucis, lăsând scris că nu mai poate suferi chinul remușcărilor. Prin urmare, ispășirea cea lumească, închisoarea, nu a putut să-l facă să uite fapta, și nici nu i-a șters remușcarea din suflet. Desigur că da.. Căci noi știm că numai într’un fel se poate ajunge la pace în asemenea împrejurare, prin pocăință. Nu există nicicând și "căieri o altă cale. Numai pocăința poate aduce alinare și viață nouă... ★ Din clipa când suferința este, neindoelnic că ea trebue să-și aibă un rost. Zadarnic facem ,gânduri și filosofum asupra ei, considerând-o ca o simplă putere stricătoare și absurdă. Ea, trecând peste aceste considerațiuni ale minții noastre, există mai departe. Ba, aș putea spune, că din toate realitățile lumii, suferința este cea mai reală. Atunci ? Atunci, se cade să ne înțelegem și să vedem care-i rostul ei în viață. Acest rost nu poate fi, nici într’un caz, răsvrătirea, căci prin răsvrătire, o mărim. Așadar, rămâne acceptarea... Dar cum s’o acceptăm? Numai într’un singur fel, lăsând-o pe ea să ne șoptească în adânc, care este calea pe cărei trebue s’o luăm. Căci în suferință, grăește Dumnezeu. Noi, creștinii, suntem privilegiați în lupta cu suferința. Noi singuri putem afla ieșire din suferință. Pe când toți „înțelepții” și toți „filosofii” lumii nu pot afla portița prin care să iasă din suferință, — lăsând, așadar, problema suferinții fără rezolvare, — religia noastră creștină ne dă ea, singură, această rezolvare. Ieșirea din suferință ne-o arată Stăpânul nostru, care este, totodată și suferitorul suferinței și deslegătorul suferinței. Ieșirea este cea arătată de El: suferința nu poate avea ieșire decât în Veșnicie. Fără veșnicie, suferința rămâne o absurditate, cu care omul nu poate lupta. Cu Veșnicia, suferința se ridică prin a fi chiar pârghia care ne aruncă în frumuseța Veșniciei. Al. Lascarov-Moldovanu ★ Ziarul „TIMPUL" BON No. 9 Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptul să împrumute cărți lunar în schimbul sumei de cei 40 (patruzeci) la Biblioteca Modernă de împrumut Calea Victorei 50 (in pasajul Imobiliara Subsol) X1 MEME Christophe Walter Drey ZESTRE AMERICANA Miss Lydia Weaver își serbase aniversarea celor douăzeci de ani. In palatul Weaver avusese loc o petrecere în stil mare și Lydia fusese sărbătorită ca o regină. După ce se isprăvi totul, Mister Weaver își făcu bilanțul. Nucă ar fi vrut să socotească cheltuelile serbării. N’avea nevoie de așa ceva. Când ai o avere de o sută de mii de dolari, câteva zeci de mii nu mai au nici o importanță. , Nu, domnul Weaver făcea bilanțul celor douăzeci de ani ai fiicei sale și asta nu prea îl mulțumea. Era frumoasă Lydia, și avea și bani, și totuși nu se găsise încă nici un ginere pentru dânsa. Dacă mama ei ar mai fi fost în viață, ar fi fost atribuția ei să se intereseze de proectele de dragoste și de căsătorie ale fiicei sale. Dar așa, trebuia să încerce el să pătrundă în misterele inimii unei fete de douăzeci de ani. După obiceiul său, merse de a dreptul la țintă. — De ce nu te măriți, Lydia ? o întrebă el. — Dar de ce, iată ? Mă simt foarte bine și așa. — Totuși, cred că ar fi timpul să te gândești și la asta ! Lydia își încruntă sprâncenele și domnul Weaver își dădu seama că trebuia să se abată de la drumul drept și să o ia pe căi lăturalnice. — Toate prietenele tale se logodesc și se mărită și sunt doar mai tinere decât tine ! Lydia își strânse buzele cu un aer încăpățânat. — Să fac și eu ca Liz Hornbram, care s’a logodit la șaptesprezece ani și la nouăsprezece era văduvă ? Sau cum a făcut Chris Frank care la optsprezece ani a devenit doamna Conningham și după un an s’a și divorțat ? Sau ca Mabel Pix, care s’a măritat cu un nobil din Europa, care i-a prăpădit toată zestrea ? Sau....weaver nu știa ce să răspundă. Deșteaptă fusese Lydia întotdeauna. Și faptul că se folosea de această deșteptăciune și la alegerea unui bărbat, nevrând să se mărite nici cu un candidat la moarte, nici cu un afemeiat și nici cu un risipitor, îl mișca profund. Dar nu te silesc, draga mea, curmă el enumerarea celorlalte căsătorii nefericite. Nu vreau decât să te văd fericită și știu că ai să alegi bine, de asta nu mă îndoiesc nici o clipă. Iar în ce privește zestrea ta, o cunoști douăzeci de milioane în numerar. Lydia începu să asculte mai atent. — Dar averea ta a crescut în ultimul timp, tată, și de douăzeci de milioane mi-ai vorbit încă de acum câțiva ani. — Tot ce am îți rămâne ție după moartea mea. Ești doar singurul meu copil. ■— Dar dacă douăzeci de milioane i se par prea puțin aceluia care aspiră la mâna mea ? — Atunci să-și caute o soție cu o zestre mai mare. Mama ta și cu mine n’am avut când ne-am căsătorit, decât cinci lire sterline, nici un ban mai mult. Tânăra fată ar fi vrut sa răspundă ceva, dar se gândi că asta i-ar fi dat tatălui ei prilej să istorisească din nou cum își începuse negoțul numai cu cinci lire și cum făcuse singur averea. Era o poveste tare plicticoasă. (Sfârșitul mâine) Arta sa de a reuși viată sau sfaturile irealizabile ale lui DALE CARNEGIE Procedeul preconizat în cartea sa de Dale Carnegie spre a avea în viață mulți prieteni și multe satisfacții, este in teorie foarte ușor de conceput, insă din nefericire nu atrage după sine posibilitatea de a-l duce la un bun sfârșit. Ceea ce spune Carnegie in volumașul său de precepte sunt fapte ale vieții de care te iubești la fiece pas și pe care le cunoaște orice muritor inzestrat cu un elementar bun simț. Și cum șaptezeci și cinci la sută dintre noi posedăm acest bun simț, deși nu-l întrebuințăm (și vom vedea curi sunt motivele) ar rămăne un procent de 25 la sută, cei ce nu-l au deloc din pricina unor infirmități patologice și independente de voința lor. Prin urmare la acest procent de 25 la sută preceptele studiate ale lui Dale Carnegie sunt inexistente din lipsă de obiect. Ne rămân cei 15 la sută dintre camarazii noștri la jugul vieții, după cum vedem un număr destul de serios, dar nici ei nu pot pune in aplicare ideile prea cunoscute ale autorului pe bunul motiv că nu pot falsifica bruma lor de personalitate. Nu poți pretinde unui om, de inteligent și de cult ar fi el, oricât să calce peste simțurile lui, peste puternicul său amor propriu. Credeți și dumneavoastră că nu toți ne-am născut diplomați și că a fi diplomat de cele mai multe ori nu este suficient a te educa in acest sens. f-Ar fi edificator să privim in mijlocul diplomaților lumii ca să vedem la ei predispoziții organice pentru această carieră. Prin urmare, rezultatul dorit de autor pare a fi departe de reușită. Ca simplă concepție, ideea „omului diplomat” a lui Carnegie este interesantă numai în teoretic, insă în mod practic este departe de a fi realizabilă, altfel decât in mod izolat. Ceea ce credem că ar fi trebuit să ne dea d. Carnegie la începutul cărții sale sau intri un volum anterior acesteia, era o educație a voinței, idei premergătoare unui început de acțiune. Nu este suficient să-i arăți unui om rezultatul fericit al acțiunii ce vrea s-o întreprindă, ci este nevoie să-i imprimi un anumit fel de a fi, un mod de a-și călca pe suflet, de a-și înstrăina cu bună știință personalitatea sa. Dale Carnegie ne vorbește de omul care laudă pe cei fără merite cu spontaneitate, cu sinceritate și bună credință, dar nu ne spune deloc cum se pot dobândi aceste sentimente de care depinde întreaga reușită a acțiunii întreprinse. Niciodată nu obții un rezultat mai nefast decât atunci când ai fost animat de falsitate; întrebarea este cum poți să te falsifici pe tine devenind sincerul adulator al prostiei altora în ■ Am fi foarte curioși, de aceia să aflăm modul de a deveni sincer devotat al oricărei cauze și până atunci ne păstrăm rezerva sa credem că sinceritatea nu o schimbi bătând din palme. Cu surâsul pe buze, spune Dale Carnegie, poți câștiga pe oricine poți dobândi averi. Dar e foarte greu să știi să surâzi. Trecând pe stradă, vezi atâtea persoane care-ți surâd și care vor prin aceasta să te intereseze. De ce așa de puține din acestea isbutesc, și foarte multe nu fac decât să te enerveze, întâi pentru că e foarte greu știi să surâzi chiar atunci când să faci cu sinceritate Și in al doilea rând e acest surâs trebue să fie într-o totalitate de atracțiuni încadrat fizice și morale. „■Gioconda”, in afară de surâsul ei atât de îmbietor, mai poseda o figură cuceritoare, un aer de tulburătoare adâncime. Sunt multe lucruri pe care autorul acestei cărți nu ni le-a spus și fără de care sensul ei nu poate fi prins. Este cam același lucru ce se întâmplă cu cel ce vrea să citească fără să cunoască alfabetul. Deci cartea lui Carnegie este de neînțeles și, deși a atins un tiraj vertiginos, am dori să știm, și noi câți dintre cititorii ei au reușit să folosească numai unul din preceptele sale cu un rezultat nu bun, dar cel puțin mediocru. In concluzie, Dale Carnegie izbutește prin cartea sa să intereseze pe cititor să-i dea oarecari iluzii asupra aplicabilității ideilor din tirania, dar se oprește aci. Rolul unei cărți de felul acesteia, nu este numai de a-ți da iluzii ea are un țel mai precis, mai praccstic, acela de a fi un îndreptar al vieții. Or, acest lucru, deși dorit de autor, este departe de a fi realizat. Mugur Valahu Un romantic catolic, OZANAM In mijlocul preocupărilor și al frământărilor care trebuie să hoturască noi concepții de viață și nouă organizații sociale, gândul ne duce spre acele momente decisive, pentru anumită vreme, care au știut să străbată veacurile. Ecouri îndepărtate ne trezesc chemând secolele, făcându-ne să ne oprim în fața acelor minți luminate și acelor suflete duioase care au izbutit să creieze vremurile. Vom evoca lu câteva rânduri pe Ozanam acest romantic catolic, care reprezintă o împăcare între romantismul, mărturisirea revoltei individuale, și a catolicismului, expresia de supunere a Individului in fața forței superioare. Căci toate instinctele generoase ale tânărului romantism aveau ca model religia secolului al XIX-lea și tendința de echilibrare a tuturor manifestărilor de gândire și de simțire. Astfel și Ozanam reuși să lege ortodoxia și spiritul revoluționar, comparând criza religioasă a primilor ani după republică, cu acea criză a primelor ere creștine, și să unească sentimentele umane cântate de Saint-Simon cu caritatea propovăduită de Saint Paul. Ozanam se desprinde ca un înger al păcii și al dragostei pentru ființa omenească, dar el singur spune că adevărata viață a ideilor stă în lupta însăși. Ozanam apare ca un simbol de armonie între calitate și gândire, între inimă și rațiune. El a fost un apologist istoric, a știut să precizeze rolul bisericii în trecut și a reușit să tălmăcească pe Dante, nu ca pe un precursor al cugetării libere ci ca pe un minunat teolog medieval. Pentru el biserica are singura misiune civilizatoarei pe pământ în trecut și în viitor. Un adevăr cu deosebită eleganță își o admirabilă putere a reușit să studieze toată epoca invaziilor barbare și acțiunea civilizatoare a bisericii în secolul al V-lea. • Ozanam acordând bisericei cea mai înaltă însemnătate spirituală spune, mai departe că tot ea ca și în trecut va fi acela, care va salva omenirea. Căci dacă biserica a fost în stare să înfrângă hoardele barbare, tot ea va fi acea forță care va lupta contra barbariei moderne: mașinăria. Cugetarea lui Ozanam a prevestit cu 100 de ani înainte gândirea cristalizată mai târziu de filozoful francez Bergson. Astfel, vorbind despre mașinării și acesta ca și Ozanami spumei „Mașinile pe care le construim sunt organe, artificiale, care se adaugă organelor noastre naturale, prelungind și mărind corpul omenesc. Pentru a continua cu complectarea trupului mult mărit și pentru a regula mișcările acestui corp transformat de mașini, trebue ca și sufletul la rândul său să se dilate, astfel echilibrul va fi amenințat, și s’ar putea vedea izbucnind dificultăți grave, probleme politice și sociale care nu vor face decât să traducă disproporția intre sufletul omului rămas ceea ce a fost și trupul său enorm de mult mărit“. Desigur că Ozanam ,nu putea să prevadă cu atâta exactitate toată transformarea epocilor, dar un singur lucru este adevărat că a combătut cu arme spirituale lumea materială care începu să se anunțe. Toată schimbarea omenirii pe care o întrezărește Ozanam pare să-i ducă la disperare, dar poate într’o lume îndepărtată izbăvirea făpturii omenești -va fi tot forța spirituală, desigur nu una statică și definitivă ci una activă și dinamică. Filmele zilei „JOS MASCA !” ( Scala) Faptul preschimbării — cu ajutorul chirurgiei estetice — a unui Ins urât într’altul frumos, poate oferi o temă inedită de speculațiuni asupra condițiunei umane. Ar fi singurul caz când omul s’ar ridica împotriva atotputerniciei destinului, sfidând-o. A lua apoi pe posesorul acestei proaspete frumuseți, gangster de meserie, și a-l pune să joace în film un rol de gangster, rol în care regizorul să-l considere strident de fals și de neverosimil, constitue deasemeni o temă nouă, cu ajutorul căreia s’ar putea demonstra și ironiza convenționalul artei în genere și al cinematografului în particular. Ambele aceste foarte noi „Idei“ se întâlnesc în chiar începutul scenarului din „Jos masca!“ și ele ne făgăduiau bucuria unui film original. Un lucru ciudat și neexplicabil se întâmplă, deși cuprinzând aceste uimitor de bune premize și posibilități, scenaristul nu le speculează, ci lunecă spre clișeul ■—■ mai facil desigur—al vieții de studio cu inevitabilul agent de presă aferat și inventiv, amorezat de capriciosul star No. 1. La sfârșit, amintindu-și de prezența gangsterului, scenaristul îl lichidează urgent, printr’o arestare cu peripeții, după obișnuita rețetă a filmelor de senizație. Nespunând nimic din ce ne așteptam să spună nou, repetând cu prisos lucruri știute, amuzând din când in când; „Jos masca!” este un film scurt, ceea ce la rigoare poate constitui ö calítate. „? -V Sorin Carabel Punând accentul pe veșnicul conflict dintre orient și occident, dintre tradiție și progres, dintre milenara cultură și amăgitoarea civilizație, d-na Pearl Buck, în cărțile d-sale, a așezat față în față două lumi: China Europa. . Aceste două lumi au căutat să se înțeleagă, fixând o punte de înțelegere între suflete.Dar lăudabila încercare a dat greș, fiindcă înțelegerea era bazată pe ceva artificial. După cum eternul antagonism dintre vechea și noua generație, dintre părinți și copii, nu poate fi soluționat, tot astfel răsboiul dintre tradiție și progres nu va fi niciodată înlăturat complect. Afară de această latură, importanta operă a laureatei premiului „Nobel” mai îmbrățișează și un alt câmp de activitate, tot atât de prețios, și anume:, descrierea vieții și familiei chinezești, cu un lux de amănunte și un respect al adevărului, neîntâlnite până azi im, nici o literatură. Doamna Pearl Buck în romanul său ciclic „Pământul chinezesc”, precum și ifi alte romane și nuvele, a deschis pentru noi poarta unei lumi necunoscute, aceea a misterului chinezesc. Până la această scriitoare, privirile europenilor se opriseră desorientate în fața străvechiului zid chinezesc” fără să reușească a pătrunde dincolo. Ici și colo câte un misionar în relatările sale isbutise să ne dea o imagine pulă, mai mult geografică și religioasă a vastului imperiu. Dar scriitoarea americană în loc să se servească de clișeul succeselor sale anterioare, e acum în veșnică evoluție, în plin progres literar, arătându-ne pe zi ce trece alte fațete sclipitoare ale talentului său, alte posibilități noi de creație artistică. Bunăoară în romanul „O inimă Mândră”, autoarea a părăsit pentru o clipă psihologia chineză, descriindu-ne caracterul nobil al unei femei americane, dornică de a se afirma în patria dolarilor și sgârienorilor, iar acum în ultima ei carte „Le Patriote” — editura Stock — d-na Pearl Buck ne oferă o nouă surpriză. Intr’adevăr, de data aceasta, In loc să asistăm la conflictul dintre Orient și Occident, ne este dat să fim martorii unei alte lupte, însă tot atât de dramatice. Japonia și China sunt în față, întinzându-și mâna prietenește, și totuși nu se înțeleg. Un abis de prejudecăți, concepții opuse și sentimente diferite, desparte aceste două popoare. Eroul romanului „Le Patriote" este tânărul chinez Iwan, plecat din țara-i din pricina părerilor săle politice. Se căsătorește în Japonia și trăește fericit până când isbucnește răsboiul între cele două țări Vede atunci cât e de străin chiar în mijlocul familiei sale. Se hotărăște deci să plece în China, să se pue în slujba patriei. Puternice conflicte sufletești, descriere admirabilă a caracterelor și moravurilor fac din această carte o nouă isbândă pentru d-na Pearl Buck. In prima parte a romanului, autoarea ne povestește copilăria lui Iwan și zugrăvește viața de familie în China, cu ritualul ei arhaic și grandios; în partea doua ia recunoștință cu ideologia japoneză și cu obiceiurile pline de pitoresc ale cetățenilor imperiului; iar în partea treia, asistăm, în China, la răsboiul ce se dă contra Japoniei. Conflictul se înoadă aci romantic, dar la proporții reale din pricina personaligților existente in China pe care autoarea îi face să ia parte la dramă. Ceva mai mult, d-na Pearl Buck anticipează asupra sfârșitului răsboiului chino-japonez. Ctitorul inteligent va citi printre rânduri, trăgând concluziile necesare, după terminarea romanului. Ca toate cărțile d-nei Pearl Buck, și acest roman închide între filele sale o mare doză de omenie, milă și generozitate. „Le Patriote” — cu toată tema sa răsboinică și poate tocmai din pricina ei — este un îndemn la pace și apropiere între aceste două mari popoare: China și Japoni, ambele pline de nesecate bogății spirituale. Alexandru Bilciurescu Cartea străina Pearl Buckle Patriote ! Din carnetul unui tată PEDEAPSA n momentul când i-am aplicat corecția, băiatul n’a putut să facă altceva decât sa plângă și să se roage de iertare. In clipele acelea însă, simțeam o stranie plăcere de-a lovi. Când te lași dus de furie, pierzi raționamentul, devii fiară. Apoi, ți-e rușine de tine însuți, când îți dai seamă că te-ai lăsat în voia instinctelor, datorită faptului că victima, chiar dacă avea putere, nu avea dreptul să riposteze. Altceva era dacă băiatul n’ar fi fost pus în situația aceasta umilitoare și dureroasă de a avea numai dreptul să țipe. Când cel lovit poate să se apere, să riposteze, atunci nu mai plânge, oricât l-ar durea. Cel mult Înjură, lovind, la rândul său, cum poate. Aci era vorba de tată, un om investit cu puteri sacrosancte de a fi stăpânul, educatorul. Necazurile, mâniile, stările deprimante sufletești, toate amărăciunile pe care le aducem acasă odată cu pâinea zilnică, trebuesc primite cu bucurie și bună cuviință: mulțumesc ție, tată!... Credeți-mă, l-am silit să sărute arma cu care mi-am arătat voinicia: cureaua! Va ține oare minte întrebuințarea acestor „metode educative moderne” de către acela care i-a dat viață? Cred că da. Așa cum ne aducem și noi aminte de „corecțiile” și nu de toate strădaniile legate de creștere de om ale părinților noștri. Situațiile acestea în care eram puși de a primi fără ripostă educația aceea usturătoare, ne-a lăsat undeva in conștiință o pică, pe care o utilizăm ca justificare a fulgerătoarei uitări că am avut odată părinți care au suferit pentru noi. Și doar Îmi ziceam să nu mă port câinește cu puiul de om care trebue să mă continuie. Să mi-l apropii sufletește; să mă socotească drept un prieten mai în vârstă, care-i și tată... Astfel, va crește fără rănile luate prin cei mărăcini care strică trupul și de pe maidan, pervertesc sufletul. Va veni lângă mine fără folos pudoare creată între părinți și copii ca să-mi spule ce-i sbuciumă an de an, cu cât ochii Încep să lămurească umbre în colțuri însorite. Și-mi va spune de toate; și vom sta la taifas, inimă’n mână, cu privirile returburate de acele nefaste raporturi convenționale, ca urmări atât de tragice pentru tinerele vlăstare. Cât de prăpăstioase sunt legăturile între tatăl-stăpân și copilul, care, fără să i se ceară părerea, trebue să aprobe totul, — de formă bine ațe,fi ~ ca în urmă, sufletul și mintea să caute cărărui întortocheate în locul marelui drum al vieții! Cartea cu titlu deschizător de taine, în loc să fie cetită lângă părinți, frunte lângă funte, e sorbită prin unghere tene«n.SSe.P"VO“i “'"«5« Jos, în grădină, pe iarbă, se jucau copii care n-aveau grija. Tecimor Glasurile lor se ridicau pe fir de soare, prin geam, până la urechiușele de iepure la pândă ale lui Luca. Cu ochii mea neuscați, roși și triști __ resemnarea umilitului — a scos din ghiozdan caietul și plumbuierea și și-a îndoiat trupșorul peste cifrele vrăjmașa. Și doar fremătari cândva, cu tatăl de azi, tânărul cu multe entuziasme luate din cărți, peste slovele nului Jean-Jacques, făcute dar bătrânanentei copilării!... Vlăstarelor per9 ca mădularele moi din cartierele noastre cu cer îngust, cu fier și soare pur, cimonios strecurate prin sita existenței — le trebue școală liberă. Școală în mijlocul naturii hărăzită lui Emil e încă un vis; realitatea e catalogul cu note, o tortură pentru părinți mai mult, care, la gândul unei medii de întrecere, uită de tot ce am scris până aci și pun mâna pe curea... Vis și realitate! Subiect de evadare sub cer înstelat până hăt departe, într’o lume de dincolo de noi. Aci, pe acest pământ, dacă vrei să exiști fără a fi nevoit să te întorci la mersul în patru labe și să te cațeri în pom după hrană, trebue să echilibristică, el fiind rotund cunoști (asta, Luca, vei invăța în a patra, dacă vei fi silitor). Vei mai invăța regula de trei... La băcanul din colț și la casierița probabilului tău stăpân, socotelile ți le vei face, insă, pe degete și mișcând din buze, așa cum ți se rezolvă severul tău tată, în drumurile sale solitare de la slujbă spre casă. Totuși, trebue să Înveți. Vreau să desțeleaști drumul spre știință ca să nu bâjbâi dacă te va atrage gândul și cartea. Școala cere strădanie continuă. Și multe renunțări. In urmă, te vei putea bucura de deliciile inițiaților. La miezul nopții m’am apropiat de pătuț și am deșteptat băietul cu o bomboană. Apoi, sărutându-i vârful urechii, l-am șoptit, repede ca un păcat: — De mâine începând, când vei veni de la școală, mai întâi să te joci... Când soarele se va retrage și pe lângă gard se va lăsa umbra serii, mă vei căuta ca să facem lecțiile împreună. Pentru că și tata mai are nevoie de pleacă de învățătură— Cu ochii închiși a dat ușor din cap și a zâmbit. Ce gândesc ei, oare, despre copilăriile noastre?... Comenius Povești și sfaturi, găsiți în pagina voastră din TIMPUL FAMILIEI pentru toți apare în fiecare Sâmbătă 12 PAGINI—5 LEI A /