Timpul, septembrie 1940 (nr. 1198-1227)

1940-09-20 / nr. 1217

2 Nk*n IffT — Vineri 20 Septembrie 194Q (8 pagini) Antonio D­UREREA Treceau cu mici umbre sub soa­re. In tăcerea acelor lacuri moarte. Maria ii aștepta pe pragul bordeiului. — Eu aveți nimic? Răspundea Armnini: „Nimic, mamă“. Și mama încrutând sprâncenele privea cerul. Dar cerul e un senin și vânătorii nu soseau din oraș. Ea simțea câteodată groaza unei prăpăstii; câteodată, a­­tunci când gândul­­ se cufunda departe in viitor, stă­tea uimită privind­u-și copiii. Avea dorința de a-i uni pe toți într’o Îmbrățișare, de a-i strânge la pieptul ei slab, de a-i strânge cu putere pentru a-i hrăni din ea, din biata ei ființă, nefolositoare acelor cinci exis­tențe. έn anumite ore când era singură, privea fix mla­ji sfinx, alte dăți, noaptea, în ochii ei, aveau seli­s­piri stranii, focurile ce se aprindea pescarul, pe s­tau­la­re. Ea vedea flăcările roșiatice reflectându-se în ape și curea croncănitul corbilor ce voiau înfometați spre ilimhtă, c a pentru o mare pradă. Și gândea: „Se duc să moară ca niște copii, ce nu știu nimic!“. Pielea i se încrețea pe față, tot mai mult in fiecare zi, desco­­peri­ți toate asperitățile craniului și părea că ar fi ter­isTit să rânjească cu rânjetul țestelor. Ară>a vocile slabe, ale fiilor ei, vedea copii zăcând linte­­l ș obosiți șî pe Armini privind cu ochii Îngro­ziți și se gândea că se apropie un anotimp lung și a­­menințător; avea adesea halucinații oribile. Intr’o zi, Viola i se agăță de haine și plânse, nu știa de ce; ea o ridică în brațe, voi să cânte pentru a o liniști, și ge­mu cu o voce sfâșiată: „Iar noi suntem sortiți să ne fie foame. „Biata mea inimă, inimă de mamă!“ Zilele se scurtau din ce în ce­ din mlaștină ieși negura să învăluie orizontul vast; pe cer soarele nu se mai văzu. Venise iarna, iarna cea rece și atât de lungă cu cor­tegiul ei de tristeță și Maria se gândea că nu avea alte haine pentru a acoperi trupșoarele din culcușul ei Înghețat.» Coliba se izolă intr’o singurătate infinită se părea că toată lumea s’ar fi îndepărtat în tăcere, in nopțile lungi și că doar cocioaba ei ar fi fost m­­­ică pe acel pământ, printre negurile ce se coborau aproape să o inghită. Copilașii priveau cu ochii înmărmuriți și uitau de pătimirile lor, din cauza uimirii lor de copii. Se gân­deau că prin ceață ar­ trece într’adevăr vasul plutitor, despre care o auziseră pe mama lor povestită, și în ca­­re rătăceau sufletele acelora ce muriseră de foame. Ei auziseră astfel: __...Treceau înspre seară, în chinuita barcă ce nu a­re niciodată liniște!... Și priveau ținându-se de mână, îngrămădiți toți îna­intea imensității, cuprinși de amăgirea acelei amăgiri Vântul de miază­noapte se repezi cu violență din văz­duhuri, și urletul lui sinistru nu se întrerupse zile de-a rândul. Coliba fu împresurată și tremura ca și cum ar fi fost înghețată de frigul năprasnic. Mariu nu simțea nici frigul, nici iarna, Înțepenea. Cu toate acestea aprinse focul în vatră. Spre seară strânse lem­nele pe foc, apoi chemându-și fiii, puse pe foc uscă­turile. Dar nu se apropie de izvorul de căldură, răma­se sprijinită de pat, să privească. Văzu luminându-se bolta neagră, văzu fumul urcând în vârtejuri domoa­­le, văzu mărăcinii cum se răsucesc, cum se transfor­mă în cenușe, trosnind și halucinația păcii nesfârșite o mai ținu. C­ele d­oi creaturi ale ei, așezate în cerc, întin­deau mâinile către focul bine­ făcător, vedea fe­țele lor însuflețindu-se și-i privea din penum­bra colțului în care se refugiase. Focul, dulcele foc fermecat, prietenul celor singuri, prietenul săracilor, aducea încă un vis, încă o adiere de viață acolo unde totul era pustiu și dureros. Micuții se uitau la ultimele svârcoliri ale flăcări­lor. Făcuseră o coroană împrejurul tăciunilor, o blân­dă coroană de copii, care ascultau poveștile focului și urmăreau vedeniile cu ochi mari de vis. Iarna se zo­rea mereu. Maria privea cerul in fiecare zi; se stator­nicea vântul de munte și păsările nu emigrau; nu mai auzea strigătele rațelor sălbatece lungi și jalnice tre­când în noapte. Mlaștina rămânea pustie de vânători. Intr'o zi își privi micile economii; nu mai rămâneau decât trei bani și se aflau la jumătatea lui Decembre. Trebuia să facă pâine, dar numai era făină, și cu ce să cumpere? Se gândi la Simon, pescarul; el putea să le dea un împrumut, odată. Se duse la el și obținu ceia ce ceruse­ viața, era asigurată pentru alte cinci­sprezece zile. In acest timp spera în Providență. Știa bine că orice încercare de a căuta de lucru ar fi ră­mas infructuoasă: era anotimpul mort. Și pâinea scă­dea, ori și cât ar fi încercat ea să o economisească. E­­rau cinci guri resățioase, chinuite neîncetat de foame. In toate zilele se ducea cu copiii în pădure și se întor­ceau cu legături mari cu lemne. Păzitorul o lăsa, cu­­noscâindu-i mizeria. Bordeiul era aproape plin de us­cături, și jur împrejur, pe afară erau grămezi de stân­jeni mari, întreba Armini: — Mamă ce vom face cu atâte lemne? Ea răspun­dea fără a-1 privi. — Le vom vinde. — Dar cui? Ea clătina capul. Focului, copilul meu, focului. Apoi privea la cer și murmura eternul cântec: „Vântul dela munte nu-ți aduce pâine „Vântul dela mare îți umple bordeiul... „Iar noi suntem sortiți să ne fie foame „Biata mea inimă, inimă de mamă! (Sfârșitul mâine) M­ODA O rochiță de stofă subțire (voal de M*a,) culoarea gris deschis a cărei simpla garnitură o formează b­uz­m­a­nul din care iese o batistă 4# maic.se maia. P XI m­­ult P­ământul lui Mihai Eminescu oetul își împlântă în pământ picioarele, ca să poată privi mai bine cerurile și să țină voinicește piept organelor. Poetul trebuie să fie legat de pămân­tul țării sale. In pământ stau morții; spiritele călăuzitoare din lutul bine­cuvântat de sângele nostru al tutu­rora pornesc. După cum adună din pământuri seva, stejarul își ca frun­zișul coroanei lui să se ridice solemn spre slăvi, la fel poetul tot dela pă­mânt pornește. Nu poți vedea cerul dacă suf’etiU tău n’a simțit până’n adâncuri glasul pământului. Mihai Eminescu, dintre toți poeții noștri, a fost acela care se simțea cel mai legat de țărna țării. Eminescu a știut sa vadă imensitățile de azururi de peste Putne și Dragomirne pentru că și-a înțeles­­ pământul. Epigonii n’au înțeles cerurile, căci nu bănuiau că sub asfaltul orașelor se află lutul reavăn și bun, în care se odihnesc oseminte, oameni, plante. Creația lui Mihai Eminescu por­nește de la dragostea pentru pământ. La Ipotești ca și la Cernăuți, lângă păduricea Horecii, poetul a învățat murmurul copacilor, le-a iubit ver­dele, și-a plecat la pământ auzul și poate că l-a sărutat, așa cum îl să­rută țăranul, când îi mulțumește pen­tru roada­ holdelor. Ascultând glasul fagilor, a învățat și glasul pămân­tului. Pământ și cer. Lan de grâu și iconostas voro­­nețean. Poezia lui Mihai Eminescu e o în­frățire între țăran și inger. Mihai Eminescu, gospodarul plaiu­rilor românești și­ al cerurilor de peste ’ntinderea moldo-valahă, — așa trebuie înțeles. Mihai Eminescu a iubit ca nimeni altul pământul țării. Nu fiindcă poartă minunea pădurilor de fagi și de stejari, holde de aur, ape curate ca plânsul unei Cosânzene, nu, ci fiindcă e pământul țării. Eminescu l-ar fi iubit și dacă era pustiu, plin de genuri și de stânci sterpe, poetul avea sentimentul că trebuie să-ți iu­bești pământul care te-a dat, oricum ar fi acest pământ. Mihai Eminescu s-a pătruns atât de mult de ființa pământului. Încât a putut să crească, din el, uriaș — până la vămile văzduhului. A reușit să vadă în viitor prin cunoașterea reali­tăților pe care și le construise din faptul teluric. Mihai Eminescu și-a iubit pămân­tul nu în modul romanticilor, pentru că e frumos sau interesant, ci pentru că s-a simțit în sine, taină și binecuvân­tare. Țineți minte pasagiul acela din „Făt-Frumos din lacrimă“, In care morții se ridică din pământ ca să pornească, pe fire de argint, către lună? Cred că numai Mihai Emi­nescu putea să scrie rândurile acelea, în care dă, în numele pământului, viață morților. Mihai Eminescu e unul dintre oa­menii cari, din împuternicirea nea­mului românesc, au știut să facă unirea între cerul și pământul patriei. Prin el, cuvântul pământean a ajuns bună-vestire de dincolo. Tot ce-a spus Eminescu, are valoare peste veac. Nu în numele său, de om, ci în acela al poetului învestit cu taină. Și Mihai Eminescu a devenit preot al neamului pentru că, pornind de­ acolo de unde pornesc stejarii și fagii, te­meliile Sucevițelor și­ ale Dragomirne­­lor, a ajuns la Dumnezeul neamului acesta. Ca vechii profeți, Mihai Eminescu a predicat un pustiu destulă vreme. A trăit în sărăcia-de-bună-voie. De ce i-ar fi trebuit pataramaua doftori­cească și halatul profesoral, când își avea pământul, pământul cu țarini, cu biserici, cu păduri de basm, cu miorițe ? Mihai Eminescu a avut în stăpâ­­­nirea sa întregul pământ românesc. L-a cunoscut, l-a iubit, l-a cântat. Și, astfel, cerurile și l-au înălțat până la ele pe poet, ca însăși stelele să audă glasul durerilor și nădejdilor ro­mânești. Mircea Streinul Seurat Parada doimilor „Din inimă” titlul unei plachete de versuri sem­i­ă de d. Eugen Frunză. In această culegere a primelor sale cercări poetice tânărul autor are­­teva lucruri frumoase pe care le marcăm, D. Petru Com­sta­scu ultimul număr al Revistei Funda­tor Regale, semnează o notiță de p­­e cartea ,,Umbra timpului” a d-lui­­ Pillat. Cităm: „Poet al marii con­­mplații pe care sufletul românesc exprimat-o in atâtea feluri și răn­iri, Ion Pillat rămâne un clasic mo­rat și limpede, împăcat cu natura, prins cu limitele puterii omenești, sijit dar nu amăgit de frumusețile ecătoare ale anotimpurilor schim­­itoare și ale păsărilor ce învinsă mii și lanurile așa cum amintirile soresc iatacurile străbunilor, etc., c.”. Margot chiamă romanul pe care de un an publică regulat umplând câte trei­ ■­ci de pagini — in fiecare număr 1 Revistei Fundațiilor Regale, d. I Brăescu. Din numărul revistei de pe luna­ sptembrie aflăm că romanul „Mar­n’s got” s’a sfârșit, deși părea că să sfârșească niciodată. Asta însemnează că cititorii tre­­bue să fie pregătiți fiindcă din luna imediat următoare — ocupând la fel câte un sfert din paginile revistei— va începe publicarea unui alt „Mar­got”, romanul lui Stefan Zweig, tradus de curând în românește, este una dintre cărțile bune cari au apărut în u­tima vreme în vitrinele librăriilor noastre. Un caz interesant, profund ome­nesc, e tratat de autor cu artă, cu migală și mai ales cu multă căldură sufletească. Amintirile Cartea părintelui Ion Agârbiceanu, întitulată „Amintirile” și apărută nu­ de mult, a fost complet ignorată de recenzenți. Cititorii cari iubesc scrisul de în­altă ținută morală și creștină a aces­tui povestitor de talent, găsesc și în cartea ultimă a părintelui I. Agârbi­ceanu, aceiași atmosferă calmă și cu­rată, evocată in toate paginile cu meșteșug. Atlantini­a D. Marius Mircu, autorul recentu­lui volum de proză intitulat „Atlan­­tinia” a tipărit după câte știm, în interval de doi sau trei ani, zece cărți literare. Graba de a tipări cât mai mult, a făcut ca scrisul d-lui Marius Mircu care este un scriitor cu calități, să piardă mult din valoare. Atât de mult pierde scrisul său prin această grabă și ușurință încât întreaga sa operă pare improvizată și bogată. Suntem convinși că în ziua în care d. Marius Mircu va scrie în alte con­­dițiuni, lucrările sale literare vor purta pecetea talentului său auten­tic și nu vor mai apărea ca niște glume trecătoare sub ochhi cititorului. Cons.-Virgil Gheorghiu Intimi ne Iini­ști­te, á Bilanțul muzical al unei decade In­ocent început de toamnă înso­rită, i sf..... a de frământări dure­ros­e c: gc a fi potol­te, pentru a nn­. ?!« o nouă viață de muncă, în acest loc­.'ni.* de toamnă românească, cu n­.i­ei neîntrecute culori de vrajă, pare că înadins zămislite pentru a în­senina întunericul sufletelor noastre, rănite; în acest fermecător anotimp, care dă imbald creator artistic și ghiei speranțelor, ce păreau pierdute pentru întotdeauna, se cuvine a face o scurtă, dar obiectivă dare de sea­mă, asupra influenței, pe care regi­mul trecut, îl a avut asupra mișcării noastre muzicale. Socotesc, fără gând de părtinire, că în muzică, ca și în multe alte do­menii, oamenii ce au fost puși să dezlege grelele probleme ale acestei arte, erau — afară de unele excep­ții, nepregătiți și nedestoinici. Scriitorul acestor rânduri, s’a în­cumetat de nenumărate ori să atragă luarea aminte asupra grozăviilor în­­făptuite în acest răstimp de oameni nechemați, cari pare că înadins erau așezați în fruntea treburilor muzica­le, pentru a destrăma și a risipi lu­crul bun și cuviincios. E destul să cităm trei nume, cari în ultimii opt ani, au fost conducă­torii adevărați ai mișcării noastre muzicale :Alexandru Mavrodi, Gheor­­ghe Dumitrescu, zis Mugur, și A­­drian Scărlătescu. S’ar putea crede că istorisesc po­vești, sau că fac glume de un gust îndoelnic, numai pentru a descreți frunțile atâtor oameni necăjiți. Din nefericire, acesta este adevărul ade­vărat. Oameni fără pregătire, neavând doi din el, cel puțin, decât abia, certifi­catele școlare trebuincioase pentru a-i scoate din gloata neștiuto­rilor de carte, aveau, toți trei, în schimb, minunatul dar al lingușirii ce răbufnea năvalnic din întreaga lor făptură. Fericiți muritori, cari în schimbul acestui singur dar au pu­tut să ajungă, unul, director general al teatrelor și al operelor, altul di­­rector general al programelor și a­­poi președinte la societatea de Radio­difuziune, și în sfârșit al treilea, di­rector general administrativ al Fun­dațiilor Regale și al Filarmonicei, cu pute­r nelimitate și dictatoriale in mater­ie artistică, literară și muzicală Nu ne privește aceia ce justiția va găsi necurat în activitatea extra-mu­­zicală a acestuia din urmă. Nu ne privește nici avantagiile pe cari mar­zilitul președinte de la Radiodifuziu­ne le-a putut câștiga prin îndoirea verfebr­elor. Dar amintirea noastră e prea proaspătă și nu putem uita că­ci. Scărlătescu a scoborât institu­ția Filarmonicei prin deciziile, regu­lamentele și neajunsurile sale. In așa fel, încât publicul muzical, nu mai calcă de câți­va ani, la concertele simfatce, iar d. Mugur a izbutit să-i dea o astfel de strălucire, în­cât Ra­dio București a devenit postul de po­mină din Europa. Diul mai adăugăm că în ciuda a­­tâtor cheltueli, nefolositoare făcute in acești zece ani, Academia Regală de muzică din București iși târâe zi­lele în două case nepotrivite cu sco­pul lor, așezate în cartiere deosebi­te; că așa numiții „Opera Română”, continui până astăzi să-și înalțe fai­m­ea ruină în piața Valter Mărăci­­neanu; că nimeni nu s’a învrednicit încă să clădească o sală a cântări de concerte simfonice; că cenzura a mers în ultimul timp până acolo, în­căt a interzis reprezentarea operelor „Bor­a Godunov” de Mussorski „Alexandru Lăpușneanu” de compa­si triotul vostru Alex. Zirra, putem spu­ne, fără a păcătui, că regimul tre­­­­­cut a ’nădușit poate fără să vrea mișcarea noastră muzicalji, care da­ci­cu­: trăește astăzi, e datorită nu­mai inițiativei particulare și a art­știlor, care au pus arta lor mai pr­­ius de înjosirile la care au fost și puși în permanență.Mihail Jora Z­iarul „TIMPUL­BON No. 8 Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptull să împrumute cărți lunar în schimbul sumei de lei 40 (patruzeci) la Biblioteca Modernă del împrumut Calea Victoriei 50 (in pasajiu­ Imobiliara Subsol 1 ÎNCEPU­I BUN PENTRU O ZI FRUMOASĂ FIȚ! FRUMOASE ȘI MIJITE Aveți grijă de ultima imagine pe care o lăsați soțului vostru înainte de plecarea la slujbă. Să nu rămân în tot cursul zilei cu amintirea unei femei neglijente. Desigur că aveți­ o mie de motive ca să nu vă coafați și nici să vă machiați înainte de a vă apuca de treburile gospodăriei. Totuși o femee nu e totdeauna frumoasă, dimineața. Atunci, cum să rezolvăm problema a­­pariției înainte de plecarea la slujbă a soțului, sau la­ servirea cafelei cu lapte, pe care desigur aveți plăcerea să o luați împreună? Părul are nevoe să fie aerisit, după o noapte în care a stat comprimat pe pernă. Periați-l cu tărie în toate sen­surile: în jos, în sus, în părți și în aer. Dar nu rămâneți sbârlită, legaț­i-vă în jurul capului cu o panglică sau o batistă colorată, făcută fundă deasu­pra frunții. Capetele ondulate ale pă­rului vor forma în jurul capului o au­reolă vaporoasă de cel mai încântător efect. Dacă sunteți obligată de natura pă­rului vostru să purtați ungudiuri, nu apăreți astfel, cu capul înconjurat de aparatele acestea disgrațioase. Este ușor să le ascundeți sub o bandă lar­gă de jerseu de mătase, tăiată pieziș, și asortată cu rochia de interior pe care o purtați. Uniți cele două cape­te printr’o cusătură, iar bigudiurile nu se vor vedea de sub acest elegant turban. Când vă deșteptați, aveți câ­todată tenul răvășit. Nu faceți greșeala să vă fardați la repezeală ca pe urmă să stricați tot și să o luați de la capăt când vă faceți toaleta. Nimic nu este mai dăunător pielii. Stropiți-vă fața cu apă de roze și aplicați, fără nici un fel de cremă­, un strat fin de pu­dră. Dacă sunteți cu adevărat prea­ palidă, o urmă de roșu, nu strică. Ni­mic însă pe buze, nici pe ochi. Astfel veți avea o înfățișare plăcută și veți fi gata într’o secundă. Credeți că e plăcut pentru un băr­bat să aibă în fața lui, o femee cu o­­chiii umflați de somn? Pentru a a­­vea privirea clară și pleoapele nete­de, loționați-vă ochii cu o infuzie de ceaiu foarte tare, sau mai simplu cu apa­ sărată, și lăsați să cadă pe pleoa­pe o picătură de ulei de migdale dulci. Dacă nu aveți buna obișnuință să beți un pahar cu apă când vă sculați, clătiți-vă măcar dinții cu apă de gură (parfumată sau mentolată), care vă va da un suflu pur și parfumat. FIȚ! DRĂGUȚ ÎMBRĂCATE! Pentru a începe cu bine ziua, gân­­diți-vă să fiți îngrijit îmbrăcate de la Minim Mimmmuniminiiiiiiiiiiiiiiminiiiii Cereți la toate chioșcurile No. 34 din Timpul familiei TIMPUL PENTRU TOI! 112 PAGINI IN CULORI 5 LEI început. O ținută neglijentă, pârul în desordine, și papucii rupți, nu preve­stesc nici­ optimism, nici voie bună. Un capăt, pe care franțuzoaicele numesc atât de sugestiv „saut-de-lir”. Îi este atât de ușor de făcut! Puteți în­trebuința o țesătură ușoară, mousse­­line, sau crêpe satin, dar e prefera­bil pentru vară să aveți două din cre­ion ne­înflorat, iar pentru iarnă unul din flanelă ușoară. Modelul cel mai simplu este cel mai frumos: strâns în talie,, larg jos, mâ­neci scurte, kimono. Cordonul poate fi din panglică de mătase, iar garni­turile copilărești: funde, volane, dan­telă. Alegeți pânzeturi lavabile și modele simple ca să nu fie greu de călcat. Aveți grijă de asemenea de papuci —din pânza rămasă de la capăt, vă puteți da la făcut papuci, asortați și eleganți, vă costă și mai ieftin. Aptitudinile voastre de bună gos­podină trebue să se vădească și în aranjarea cu gust a mesei sau tăvii pe care serviți soțului cafeaua cu lap­te, fructele sau șocolata. Dacă are o­­biceiul să fumeze nu uitați să-i pu­neți la îndemână scrumiera, țigările și aprinzătoarea. f­gg? Vineri 20 Septembrie Roșii portugheze. Mâncare de dovlecel. Fructe. Roșii portughezi — Se aleg 1-8 roșii tari, și de mărime mijlocie. Se taie un capac, se scobesc. Se presară un praf de sare, unul de piper și sse stropesc cu puțin oțet. Se așează pe o farfurie cu gura în jos, ținându-se așa vre-o oră, să se scurgă. Se fierbe o jumătate de ceașcă de orez în apă multă, clocotită. Din timp avem pre­gătit o maioneză din 2 gălbenușuri cu o linguriță de muștar, jumătate pahar de untdelemn, un vârf de cu­țit de sare. Se amestecă maioneza cu orezul scurs bine de apă, și cu 2—3 ardei copți, tăiați mărunt. Se potri­vește de sare. Se umple roșiile și se așează pe farfurie, cu salată verde, sau frunze de pătrunjel împrejur. Mâncare de dovlecel. — Se rad 4-5 dovlecei frumoși de coajă, se taie în sferturi, se sărează, se dă fiecare bucățică prin făină, și se rumenesc frumos în untdelemn. Se toacă câ­teva cepe mărunt, împreună cu 2—3 căței de usturoiu și se trag de aseme­nea în untdelemn, ținându-se până încep să se rumenească. Se adaugă o legătură de mărar tocat mărunt, precum și una de pătrunjel, și câteva roșii tăiate bucăți. Se așează bucățile de dovlecei într’o cratiță împreună cu sosul de roșii, și se lasă să <­ea câteva clocote, se­ potrivește de sare, și se mai lasă puțin la cuptor. Mâncarea se servește răcorită. IFATPi m­iroirn AOF i *■/V..Vv­­.­Vv . .. .. 3­3... — ....­­—1 „3 curăță de pielițe o farfurie adâncă plină de prune nu prea coapte. Acea­­­­sta se face ușor, punând prunele în­­­­tr’un tifon, sau intr’o sită care se Introduce cu totul într’un vas cu apă care clocotește. Se țin până apa În­cepe iar să dea în clocote. Se scot, și se introduc imediat în alt vas cu apă rece. Prin trecerea bruscă de la cald la rece, pielița se încrețește, și se scoate ușor. Se scot sâmburii. Sa pun prunele In apă limpede de var, se țin un sfert de oră, apoi se lim­pezesc în câteva ape reci. Se leagă în lungirea de dulceață 1 kgr. de zahăr cu 2 pahare de apă, se pun prunele, se lasă să dea 2-3 clo­cote, se iau de pe foc, ținându-se la o parte cam un sfert de oră, după care se pune iarăși la foc iute să fiarbă până se leagă cât trebue. In­tre timp se spurnesc, și se șterge marginea tingire­ cu o cârpă curată, muiată în apă rece. La ultimele clo­cote se adaugă un baton de vanilie și zeama de la o jumătate de lămâie. Se încearcă de e gata, punând câ­teva picături de zeamă pe o farfu­rioară. Dacă zeama, odată răcorită­­­ e destul de legată, se ridică tingirea­­ de pe foc. Se toarnă dulceața într’un castron foarte curat și se acoperă cu o cârpă udă și bine stoarsă. Intre timp se opăresc borcanele, și se par să se mai usuce în gura cuptorului Când dulceața s’a răcorit, se toarnă în borcane, și se leagă bine cu hâr­tie pergament. Atât făina cât și pastele făinoase se păstrează într’un loc uscat și bine aerisit. Tăețeii și macaroanele de casă se țin în cămară în saci mici de pânză, atârnați în cui, și se­­­ păstrează astfel și câteva luni. Făina se cerne totdeauna înainte de Întrebuințare, astfel se împrospă­­­»»vino ma­i ușoară și nu are i/vwv /

Next