Timpul, septembrie 1940 (nr. 1198-1227)
1940-09-20 / nr. 1217
2 Nk*n IffT — Vineri 20 Septembrie 194Q (8 pagini) Antonio DUREREA Treceau cu mici umbre sub soare. In tăcerea acelor lacuri moarte. Maria ii aștepta pe pragul bordeiului. — Eu aveți nimic? Răspundea Armnini: „Nimic, mamă“. Și mama încrutând sprâncenele privea cerul. Dar cerul e un senin și vânătorii nu soseau din oraș. Ea simțea câteodată groaza unei prăpăstii; câteodată, atunci când gândul se cufunda departe in viitor, stătea uimită privindu-și copiii. Avea dorința de a-i uni pe toți într’o Îmbrățișare, de a-i strânge la pieptul ei slab, de a-i strânge cu putere pentru a-i hrăni din ea, din biata ei ființă, nefolositoare acelor cinci existențe. În anumite ore când era singură, privea fix mlaji sfinx, alte dăți, noaptea, în ochii ei, aveau selispiri stranii, focurile ce se aprindea pescarul, pe staulare. Ea vedea flăcările roșiatice reflectându-se în ape și curea croncănitul corbilor ce voiau înfometați spre ilimhtă, c a pentru o mare pradă. Și gândea: „Se duc să moară ca niște copii, ce nu știu nimic!“. Pielea i se încrețea pe față, tot mai mult in fiecare zi, descoperiți toate asperitățile craniului și părea că ar fi terisTit să rânjească cu rânjetul țestelor. Ară>a vocile slabe, ale fiilor ei, vedea copii zăcând lintel ș obosiți șî pe Armini privind cu ochii Îngroziți și se gândea că se apropie un anotimp lung și amenințător; avea adesea halucinații oribile. Intr’o zi, Viola i se agăță de haine și plânse, nu știa de ce; ea o ridică în brațe, voi să cânte pentru a o liniști, și gemu cu o voce sfâșiată: „Iar noi suntem sortiți să ne fie foame. „Biata mea inimă, inimă de mamă!“ Zilele se scurtau din ce în ce din mlaștină ieși negura să învăluie orizontul vast; pe cer soarele nu se mai văzu. Venise iarna, iarna cea rece și atât de lungă cu cortegiul ei de tristeță și Maria se gândea că nu avea alte haine pentru a acoperi trupșoarele din culcușul ei Înghețat.» Coliba se izolă intr’o singurătate infinită se părea că toată lumea s’ar fi îndepărtat în tăcere, in nopțile lungi și că doar cocioaba ei ar fi fost mică pe acel pământ, printre negurile ce se coborau aproape să o inghită. Copilașii priveau cu ochii înmărmuriți și uitau de pătimirile lor, din cauza uimirii lor de copii. Se gândeau că prin ceață ar trece într’adevăr vasul plutitor, despre care o auziseră pe mama lor povestită, și în care rătăceau sufletele acelora ce muriseră de foame. Ei auziseră astfel: __...Treceau înspre seară, în chinuita barcă ce nu are niciodată liniște!... Și priveau ținându-se de mână, îngrămădiți toți înaintea imensității, cuprinși de amăgirea acelei amăgiri Vântul de miazănoapte se repezi cu violență din văzduhuri, și urletul lui sinistru nu se întrerupse zile de-a rândul. Coliba fu împresurată și tremura ca și cum ar fi fost înghețată de frigul năprasnic. Mariu nu simțea nici frigul, nici iarna, Înțepenea. Cu toate acestea aprinse focul în vatră. Spre seară strânse lemnele pe foc, apoi chemându-și fiii, puse pe foc uscăturile. Dar nu se apropie de izvorul de căldură, rămase sprijinită de pat, să privească. Văzu luminându-se bolta neagră, văzu fumul urcând în vârtejuri domoale, văzu mărăcinii cum se răsucesc, cum se transformă în cenușe, trosnind și halucinația păcii nesfârșite o mai ținu. Cele doi creaturi ale ei, așezate în cerc, întindeau mâinile către focul bine făcător, vedea fețele lor însuflețindu-se și-i privea din penumbra colțului în care se refugiase. Focul, dulcele foc fermecat, prietenul celor singuri, prietenul săracilor, aducea încă un vis, încă o adiere de viață acolo unde totul era pustiu și dureros. Micuții se uitau la ultimele svârcoliri ale flăcărilor. Făcuseră o coroană împrejurul tăciunilor, o blândă coroană de copii, care ascultau poveștile focului și urmăreau vedeniile cu ochi mari de vis. Iarna se zorea mereu. Maria privea cerul in fiecare zi; se statornicea vântul de munte și păsările nu emigrau; nu mai auzea strigătele rațelor sălbatece lungi și jalnice trecând în noapte. Mlaștina rămânea pustie de vânători. Intr'o zi își privi micile economii; nu mai rămâneau decât trei bani și se aflau la jumătatea lui Decembre. Trebuia să facă pâine, dar numai era făină, și cu ce să cumpere? Se gândi la Simon, pescarul; el putea să le dea un împrumut, odată. Se duse la el și obținu ceia ce ceruse viața, era asigurată pentru alte cincisprezece zile. In acest timp spera în Providență. Știa bine că orice încercare de a căuta de lucru ar fi rămas infructuoasă: era anotimpul mort. Și pâinea scădea, ori și cât ar fi încercat ea să o economisească. Erau cinci guri resățioase, chinuite neîncetat de foame. In toate zilele se ducea cu copiii în pădure și se întorceau cu legături mari cu lemne. Păzitorul o lăsa, cunoscâindu-i mizeria. Bordeiul era aproape plin de uscături, și jur împrejur, pe afară erau grămezi de stânjeni mari, întreba Armini: — Mamă ce vom face cu atâte lemne? Ea răspundea fără a-1 privi. — Le vom vinde. — Dar cui? Ea clătina capul. Focului, copilul meu, focului. Apoi privea la cer și murmura eternul cântec: „Vântul dela munte nu-ți aduce pâine „Vântul dela mare îți umple bordeiul... „Iar noi suntem sortiți să ne fie foame „Biata mea inimă, inimă de mamă! (Sfârșitul mâine) MODA O rochiță de stofă subțire (voal de M*a,) culoarea gris deschis a cărei simpla garnitură o formează buzmanul din care iese o batistă 4# maic.se maia. P XI mult Pământul lui Mihai Eminescu oetul își împlântă în pământ picioarele, ca să poată privi mai bine cerurile și să țină voinicește piept organelor. Poetul trebuie să fie legat de pământul țării sale. In pământ stau morții; spiritele călăuzitoare din lutul binecuvântat de sângele nostru al tuturora pornesc. După cum adună din pământuri seva, stejarul își ca frunzișul coroanei lui să se ridice solemn spre slăvi, la fel poetul tot dela pământ pornește. Nu poți vedea cerul dacă suf’etiU tău n’a simțit până’n adâncuri glasul pământului. Mihai Eminescu, dintre toți poeții noștri, a fost acela care se simțea cel mai legat de țărna țării. Eminescu a știut sa vadă imensitățile de azururi de peste Putne și Dragomirne pentru că și-a înțeles pământul. Epigonii n’au înțeles cerurile, căci nu bănuiau că sub asfaltul orașelor se află lutul reavăn și bun, în care se odihnesc oseminte, oameni, plante. Creația lui Mihai Eminescu pornește de la dragostea pentru pământ. La Ipotești ca și la Cernăuți, lângă păduricea Horecii, poetul a învățat murmurul copacilor, le-a iubit verdele, și-a plecat la pământ auzul și poate că l-a sărutat, așa cum îl sărută țăranul, când îi mulțumește pentru roada holdelor. Ascultând glasul fagilor, a învățat și glasul pământului. Pământ și cer. Lan de grâu și iconostas voronețean. Poezia lui Mihai Eminescu e o înfrățire între țăran și inger. Mihai Eminescu, gospodarul plaiurilor românești și al cerurilor de peste ’ntinderea moldo-valahă, — așa trebuie înțeles. Mihai Eminescu a iubit ca nimeni altul pământul țării. Nu fiindcă poartă minunea pădurilor de fagi și de stejari, holde de aur, ape curate ca plânsul unei Cosânzene, nu, ci fiindcă e pământul țării. Eminescu l-ar fi iubit și dacă era pustiu, plin de genuri și de stânci sterpe, poetul avea sentimentul că trebuie să-ți iubești pământul care te-a dat, oricum ar fi acest pământ. Mihai Eminescu s-a pătruns atât de mult de ființa pământului. Încât a putut să crească, din el, uriaș — până la vămile văzduhului. A reușit să vadă în viitor prin cunoașterea realităților pe care și le construise din faptul teluric. Mihai Eminescu și-a iubit pământul nu în modul romanticilor, pentru că e frumos sau interesant, ci pentru că s-a simțit în sine, taină și binecuvântare. Țineți minte pasagiul acela din „Făt-Frumos din lacrimă“, In care morții se ridică din pământ ca să pornească, pe fire de argint, către lună? Cred că numai Mihai Eminescu putea să scrie rândurile acelea, în care dă, în numele pământului, viață morților. Mihai Eminescu e unul dintre oamenii cari, din împuternicirea neamului românesc, au știut să facă unirea între cerul și pământul patriei. Prin el, cuvântul pământean a ajuns bună-vestire de dincolo. Tot ce-a spus Eminescu, are valoare peste veac. Nu în numele său, de om, ci în acela al poetului învestit cu taină. Și Mihai Eminescu a devenit preot al neamului pentru că, pornind de acolo de unde pornesc stejarii și fagii, temeliile Sucevițelor și ale Dragomirnelor, a ajuns la Dumnezeul neamului acesta. Ca vechii profeți, Mihai Eminescu a predicat un pustiu destulă vreme. A trăit în sărăcia-de-bună-voie. De ce i-ar fi trebuit pataramaua doftoricească și halatul profesoral, când își avea pământul, pământul cu țarini, cu biserici, cu păduri de basm, cu miorițe ? Mihai Eminescu a avut în stăpânirea sa întregul pământ românesc. L-a cunoscut, l-a iubit, l-a cântat. Și, astfel, cerurile și l-au înălțat până la ele pe poet, ca însăși stelele să audă glasul durerilor și nădejdilor românești. Mircea Streinul Seurat Parada doimilor „Din inimă” titlul unei plachete de versuri semiă de d. Eugen Frunză. In această culegere a primelor sale cercări poetice tânărul autor areteva lucruri frumoase pe care le marcăm, D. Petru Comstascu ultimul număr al Revistei Fundator Regale, semnează o notiță de pe cartea ,,Umbra timpului” a d-lui Pillat. Cităm: „Poet al marii conmplații pe care sufletul românesc exprimat-o in atâtea feluri și răniri, Ion Pillat rămâne un clasic morat și limpede, împăcat cu natura, prins cu limitele puterii omenești, sijit dar nu amăgit de frumusețile ecătoare ale anotimpurilor schimitoare și ale păsărilor ce învinsă mii și lanurile așa cum amintirile soresc iatacurile străbunilor, etc., c.”. Margot chiamă romanul pe care de un an publică regulat umplând câte trei ■ci de pagini — in fiecare număr 1 Revistei Fundațiilor Regale, d. I Brăescu. Din numărul revistei de pe luna sptembrie aflăm că romanul „Marn’s got” s’a sfârșit, deși părea că să sfârșească niciodată. Asta însemnează că cititorii trebue să fie pregătiți fiindcă din luna imediat următoare — ocupând la fel câte un sfert din paginile revistei— va începe publicarea unui alt „Margot”, romanul lui Stefan Zweig, tradus de curând în românește, este una dintre cărțile bune cari au apărut în utima vreme în vitrinele librăriilor noastre. Un caz interesant, profund omenesc, e tratat de autor cu artă, cu migală și mai ales cu multă căldură sufletească. Amintirile Cartea părintelui Ion Agârbiceanu, întitulată „Amintirile” și apărută nu de mult, a fost complet ignorată de recenzenți. Cititorii cari iubesc scrisul de înaltă ținută morală și creștină a acestui povestitor de talent, găsesc și în cartea ultimă a părintelui I. Agârbiceanu, aceiași atmosferă calmă și curată, evocată in toate paginile cu meșteșug. Atlantinia D. Marius Mircu, autorul recentului volum de proză intitulat „Atlantinia” a tipărit după câte știm, în interval de doi sau trei ani, zece cărți literare. Graba de a tipări cât mai mult, a făcut ca scrisul d-lui Marius Mircu care este un scriitor cu calități, să piardă mult din valoare. Atât de mult pierde scrisul său prin această grabă și ușurință încât întreaga sa operă pare improvizată și bogată. Suntem convinși că în ziua în care d. Marius Mircu va scrie în alte condițiuni, lucrările sale literare vor purta pecetea talentului său autentic și nu vor mai apărea ca niște glume trecătoare sub ochhi cititorului. Cons.-Virgil Gheorghiu Intimi ne Iiniștite, á Bilanțul muzical al unei decade Inocent început de toamnă însorită, i sf..... a de frământări durerose c: gc a fi potolte, pentru a nn. ?!« o nouă viață de muncă, în acest loc.'ni.* de toamnă românească, cu n.iei neîntrecute culori de vrajă, pare că înadins zămislite pentru a însenina întunericul sufletelor noastre, rănite; în acest fermecător anotimp, care dă imbald creator artistic și ghiei speranțelor, ce păreau pierdute pentru întotdeauna, se cuvine a face o scurtă, dar obiectivă dare de seamă, asupra influenței, pe care regimul trecut, îl a avut asupra mișcării noastre muzicale. Socotesc, fără gând de părtinire, că în muzică, ca și în multe alte domenii, oamenii ce au fost puși să dezlege grelele probleme ale acestei arte, erau — afară de unele excepții, nepregătiți și nedestoinici. Scriitorul acestor rânduri, s’a încumetat de nenumărate ori să atragă luarea aminte asupra grozăviilor înfăptuite în acest răstimp de oameni nechemați, cari pare că înadins erau așezați în fruntea treburilor muzicale, pentru a destrăma și a risipi lucrul bun și cuviincios. E destul să cităm trei nume, cari în ultimii opt ani, au fost conducătorii adevărați ai mișcării noastre muzicale :Alexandru Mavrodi, Gheorghe Dumitrescu, zis Mugur, și Adrian Scărlătescu. S’ar putea crede că istorisesc povești, sau că fac glume de un gust îndoelnic, numai pentru a descreți frunțile atâtor oameni necăjiți. Din nefericire, acesta este adevărul adevărat. Oameni fără pregătire, neavând doi din el, cel puțin, decât abia, certificatele școlare trebuincioase pentru a-i scoate din gloata neștiutorilor de carte, aveau, toți trei, în schimb, minunatul dar al lingușirii ce răbufnea năvalnic din întreaga lor făptură. Fericiți muritori, cari în schimbul acestui singur dar au putut să ajungă, unul, director general al teatrelor și al operelor, altul director general al programelor și apoi președinte la societatea de Radiodifuziune, și în sfârșit al treilea, director general administrativ al Fundațiilor Regale și al Filarmonicei, cu puter nelimitate și dictatoriale in materie artistică, literară și muzicală Nu ne privește aceia ce justiția va găsi necurat în activitatea extra-muzicală a acestuia din urmă. Nu ne privește nici avantagiile pe cari marzilitul președinte de la Radiodifuziune le-a putut câștiga prin îndoirea verfebrelor. Dar amintirea noastră e prea proaspătă și nu putem uita căci. Scărlătescu a scoborât instituția Filarmonicei prin deciziile, regulamentele și neajunsurile sale. In așa fel, încât publicul muzical, nu mai calcă de câțiva ani, la concertele simfatce, iar d. Mugur a izbutit să-i dea o astfel de strălucire, încât Radio București a devenit postul de pomină din Europa. Diul mai adăugăm că în ciuda atâtor cheltueli, nefolositoare făcute in acești zece ani, Academia Regală de muzică din București iși târâe zilele în două case nepotrivite cu scopul lor, așezate în cartiere deosebite; că așa numiții „Opera Română”, continui până astăzi să-și înalțe faimea ruină în piața Valter Mărăcineanu; că nimeni nu s’a învrednicit încă să clădească o sală a cântări de concerte simfonice; că cenzura a mers în ultimul timp până acolo, încăt a interzis reprezentarea operelor „Bora Godunov” de Mussorski „Alexandru Lăpușneanu” de compasi triotul vostru Alex. Zirra, putem spune, fără a păcătui, că regimul trecut a ’nădușit poate fără să vrea mișcarea noastră muzicalji, care dacicu: trăește astăzi, e datorită numai inițiativei particulare și a artștilor, care au pus arta lor mai prius de înjosirile la care au fost și puși în permanență.Mihail Jora Ziarul „TIMPULBON No. 8 Pe baza a zece bonuri, cititorii noștri au dreptull să împrumute cărți lunar în schimbul sumei de lei 40 (patruzeci) la Biblioteca Modernă del împrumut Calea Victoriei 50 (in pasajiu Imobiliara Subsol 1 ÎNCEPUI BUN PENTRU O ZI FRUMOASĂ FIȚ! FRUMOASE ȘI MIJITE Aveți grijă de ultima imagine pe care o lăsați soțului vostru înainte de plecarea la slujbă. Să nu rămân în tot cursul zilei cu amintirea unei femei neglijente. Desigur că aveți o mie de motive ca să nu vă coafați și nici să vă machiați înainte de a vă apuca de treburile gospodăriei. Totuși o femee nu e totdeauna frumoasă, dimineața. Atunci, cum să rezolvăm problema apariției înainte de plecarea la slujbă a soțului, sau la servirea cafelei cu lapte, pe care desigur aveți plăcerea să o luați împreună? Părul are nevoe să fie aerisit, după o noapte în care a stat comprimat pe pernă. Periați-l cu tărie în toate sensurile: în jos, în sus, în părți și în aer. Dar nu rămâneți sbârlită, legați-vă în jurul capului cu o panglică sau o batistă colorată, făcută fundă deasupra frunții. Capetele ondulate ale părului vor forma în jurul capului o aureolă vaporoasă de cel mai încântător efect. Dacă sunteți obligată de natura părului vostru să purtați ungudiuri, nu apăreți astfel, cu capul înconjurat de aparatele acestea disgrațioase. Este ușor să le ascundeți sub o bandă largă de jerseu de mătase, tăiată pieziș, și asortată cu rochia de interior pe care o purtați. Uniți cele două capete printr’o cusătură, iar bigudiurile nu se vor vedea de sub acest elegant turban. Când vă deșteptați, aveți câtodată tenul răvășit. Nu faceți greșeala să vă fardați la repezeală ca pe urmă să stricați tot și să o luați de la capăt când vă faceți toaleta. Nimic nu este mai dăunător pielii. Stropiți-vă fața cu apă de roze și aplicați, fără nici un fel de cremă, un strat fin de pudră. Dacă sunteți cu adevărat prea palidă, o urmă de roșu, nu strică. Nimic însă pe buze, nici pe ochi. Astfel veți avea o înfățișare plăcută și veți fi gata într’o secundă. Credeți că e plăcut pentru un bărbat să aibă în fața lui, o femee cu ochiii umflați de somn? Pentru a avea privirea clară și pleoapele netede, loționați-vă ochii cu o infuzie de ceaiu foarte tare, sau mai simplu cu apa sărată, și lăsați să cadă pe pleoape o picătură de ulei de migdale dulci. Dacă nu aveți buna obișnuință să beți un pahar cu apă când vă sculați, clătiți-vă măcar dinții cu apă de gură (parfumată sau mentolată), care vă va da un suflu pur și parfumat. FIȚ! DRĂGUȚ ÎMBRĂCATE! Pentru a începe cu bine ziua, gândiți-vă să fiți îngrijit îmbrăcate de la Minim Mimmmuniminiiiiiiiiiiiiiiminiiiii Cereți la toate chioșcurile No. 34 din Timpul familiei TIMPUL PENTRU TOI! 112 PAGINI IN CULORI 5 LEI început. O ținută neglijentă, pârul în desordine, și papucii rupți, nu prevestesc nici optimism, nici voie bună. Un capăt, pe care franțuzoaicele numesc atât de sugestiv „saut-de-lir”. Îi este atât de ușor de făcut! Puteți întrebuința o țesătură ușoară, mousseline, sau crêpe satin, dar e preferabil pentru vară să aveți două din creion neînflorat, iar pentru iarnă unul din flanelă ușoară. Modelul cel mai simplu este cel mai frumos: strâns în talie,, larg jos, mâneci scurte, kimono. Cordonul poate fi din panglică de mătase, iar garniturile copilărești: funde, volane, dantelă. Alegeți pânzeturi lavabile și modele simple ca să nu fie greu de călcat. Aveți grijă de asemenea de papuci —din pânza rămasă de la capăt, vă puteți da la făcut papuci, asortați și eleganți, vă costă și mai ieftin. Aptitudinile voastre de bună gospodină trebue să se vădească și în aranjarea cu gust a mesei sau tăvii pe care serviți soțului cafeaua cu lapte, fructele sau șocolata. Dacă are obiceiul să fumeze nu uitați să-i puneți la îndemână scrumiera, țigările și aprinzătoarea. fgg? Vineri 20 Septembrie Roșii portugheze. Mâncare de dovlecel. Fructe. Roșii portughezi — Se aleg 1-8 roșii tari, și de mărime mijlocie. Se taie un capac, se scobesc. Se presară un praf de sare, unul de piper și sse stropesc cu puțin oțet. Se așează pe o farfurie cu gura în jos, ținându-se așa vre-o oră, să se scurgă. Se fierbe o jumătate de ceașcă de orez în apă multă, clocotită. Din timp avem pregătit o maioneză din 2 gălbenușuri cu o linguriță de muștar, jumătate pahar de untdelemn, un vârf de cuțit de sare. Se amestecă maioneza cu orezul scurs bine de apă, și cu 2—3 ardei copți, tăiați mărunt. Se potrivește de sare. Se umple roșiile și se așează pe farfurie, cu salată verde, sau frunze de pătrunjel împrejur. Mâncare de dovlecel. — Se rad 4-5 dovlecei frumoși de coajă, se taie în sferturi, se sărează, se dă fiecare bucățică prin făină, și se rumenesc frumos în untdelemn. Se toacă câteva cepe mărunt, împreună cu 2—3 căței de usturoiu și se trag de asemenea în untdelemn, ținându-se până încep să se rumenească. Se adaugă o legătură de mărar tocat mărunt, precum și una de pătrunjel, și câteva roșii tăiate bucăți. Se așează bucățile de dovlecei într’o cratiță împreună cu sosul de roșii, și se lasă să <ea câteva clocote, se potrivește de sare, și se mai lasă puțin la cuptor. Mâncarea se servește răcorită. IFATPi miroirn AOF i *■/V..Vv.Vv . .. .. 33... — ....—1 „3 curăță de pielițe o farfurie adâncă plină de prune nu prea coapte. Aceasta se face ușor, punând prunele într’un tifon, sau intr’o sită care se Introduce cu totul într’un vas cu apă care clocotește. Se țin până apa Începe iar să dea în clocote. Se scot, și se introduc imediat în alt vas cu apă rece. Prin trecerea bruscă de la cald la rece, pielița se încrețește, și se scoate ușor. Se scot sâmburii. Sa pun prunele In apă limpede de var, se țin un sfert de oră, apoi se limpezesc în câteva ape reci. Se leagă în lungirea de dulceață 1 kgr. de zahăr cu 2 pahare de apă, se pun prunele, se lasă să dea 2-3 clocote, se iau de pe foc, ținându-se la o parte cam un sfert de oră, după care se pune iarăși la foc iute să fiarbă până se leagă cât trebue. Intre timp se spurnesc, și se șterge marginea tingire cu o cârpă curată, muiată în apă rece. La ultimele clocote se adaugă un baton de vanilie și zeama de la o jumătate de lămâie. Se încearcă de e gata, punând câteva picături de zeamă pe o farfurioară. Dacă zeama, odată răcorită e destul de legată, se ridică tingirea de pe foc. Se toarnă dulceața într’un castron foarte curat și se acoperă cu o cârpă udă și bine stoarsă. Intre timp se opăresc borcanele, și se par să se mai usuce în gura cuptorului Când dulceața s’a răcorit, se toarnă în borcane, și se leagă bine cu hârtie pergament. Atât făina cât și pastele făinoase se păstrează într’un loc uscat și bine aerisit. Tăețeii și macaroanele de casă se țin în cămară în saci mici de pânză, atârnați în cui, și se păstrează astfel și câteva luni. Făina se cerne totdeauna înainte de Întrebuințare, astfel se împrospă»»vino mai ușoară și nu are i/vwv /