Timpul, ianuarie 1941 (nr. 1313-1339)
1941-01-01 / nr. 1313
2 Wb« 1318 — Miercuri T Ianuarie 1841 (12 pagini)' Ben Vlasiu Crucifix (sculptură în lemn) CULTURA P oate ca niciodată mai mult decât astăzi, urările pentru un an spornic în viața Nației, nu sunt mai binevenite Ia adevăr, schimbarea de leat — însemnată în fila călindarulul, — trece vie și atotstăpânitoare în istoria țării lasăși. Prefacerea nu este numai de zodie, sau, ca să ne ținem de un fir al tradiției care se trage de la Asii și de mai departe de ei, ea este și de zodip, numai în măsura în care zodia hotărăște un destin, îl conduce și-l întemeiază. Aci, în această pagină unde ziarul nostru a căutat să însemneze — atâta pe cât faptele unei zile, strânse în coloanele efemere i-au putut-o îngădui — fiecare fapt, fiecare strădanie și fiecare biruința a literei, a cuvântului, a cântărețului și a zugravului urarea pe care înțelegem s’o scriem la o frunte de an, este și una pentru noi înșine. Fiindcă am fost credincioși, noi, gazetarii, închinați prin cel mai adânc și direct legământ mulțimii căreia ne adresăm, neostenit, in fiecare zi, mândri și bucuroși de a-i vesti acesteia împlinirea — sau năzuința către împlinire, — un duh creator, a țării. Fiindcă am urmărit în sporul culturii naționale, creșterea lentă și cu atât mai temeinică a Neamului. Ruptă în trupul ei, chinuită și îndurerată. Țara aceasta pe care mulți vor fi dorit-o, poate, îngenunchiată și sugrumată pentru vecie, și-a strâns forțele în ceia ce constituie, din totdeauna, dreptul la viață și certificatul Istoriei, irecuzabil , întru afirmarea Culturii sale, întru păstrarea tot mai arzătoare, mai strălucitoare și mai înaltă a flăcării trecute, asemeni forței antice, din mâna înaintașilor vrednici, într’aceia viguroasă și leală a tineretului ei. . Dar un fapt de cultură se ridică și se proclamă « o altă realitate — mai mișcătoare, poate, în schimbătoare», Of? sau de datornica snfra diimitivă a conștiinței populare. E vorba, anume, de organizarea economic- politică a Țării. Departe de a fi absentă, departe de a răs,tea izolată într’un iluzoriu și netemeinic „turn de fildeș, — Cultura în înțelesul ei adânc și organic, •— intr’atâta cât pleacă din inima poporului pentru a se întoarce să rodească în conștiința lui, împlinind prin aceasta evoluția unui ciclu vital, cată să se afirme drept O PREZENȚA — istorică și metafizică deopotrivă — a unui Popor și a unei Țări. Și ea se mai bucură, în rosturile ei de mesager al sufletului Nației, de un privilegiu pe care nicio altă manifestare omenească nu-l cunoaște într’o măsură atât de largă; căci dacă ea trăiește tocmai prin realitățile de fapt din care-și trage rădăcinile, dăinuirea ei peste clipă i-o dă tocmai caracterul metafizic, actul de transfigurare în formă pură, supra-contingente,, a acestor realități de fapt. De unde, și independența Culturii, și caracterul ei hotărît combativ, militant. Pentru această cultură militante, pentru atitudinea luptătoare a actului de cultură, chemat să păstreze neștirbit un front și să sporească neostenit cuceririle (cu atât mai prețioase cu cât sunt mai tinere), spiritului românesc) pentru afirmarea unității unei Românii împărțite doar în literă, (dar mai solidară și mai întreagă, în spirit, ca oricând, pentru proclamarea bărbătească și voluntară a forței creatoare a poporului românesc, anul care se deschide astăzi, cată să fie poarta prin care România va să pătrundă în lume și istorie, împotriva armelor Cultul, nicio altă armă nu poate sta. Ea e mai tare decât fierul ucigaș, mai de nepătruns decât cazematele de beton și oțel, mai dăinuitoare și statornică decât orice tratat impus peste cugete și inimi. Este o greșită și vinovată concepție care mai întârzie încă unele sectoare ale vieții noastre culturale, — aceia după care independența și combativitatea Cui turîî n’ar putea merge mână ’n mână. Ca și cum o lupte nu tinde tocmai la independență! Ca și cum actul de cultură — mai ascuțît și mai subțiat în luptă — și-ar strica, prin aceasta, bogăția și înțelesurile. CÂND, IN FAPT, EL NU FACE DECÂT SA SE ADUNE, să concentreze in miezul lui, toat aspirațiile și toată forța creatoare a unui Popor. Așteptăm, pentru acest nou an, prezența activă și — dece n’am spune-o? — ofensivă, a scriitorului. Ii cerem acestuia, adică, să înțeleagă căi, alegând — cum ar spune Arghezi — dintre toate sculele pe cea mai ușore, aceasta nu însemnează câtuși de puțin că pana lui e săracă și Neputincioasă. O conștiință plină și robuste, legată de nevoile și durerile unui neam întreg, îi va arăta din belșug zările mereu luminoase și mereu întregi ale unui peisaj românesc pe care el este chemat să-l însuflețească și să-l ridice până la un înțeles hotărît universal. Această pană a lui cată să fie scriitoarea drepturilor noastre în fața lumii, determinate ele înșile, prin cei a ce noi am adus în ansamblul creiaților ei. Așteptăm, de asemenea, acest lucru de la zugrav, ca și de la maistrul cântăreț. Expozițiile colective, tot mai închegate, tot mai sporite, care au cunoscut anul trecut o înflorire nouă, inturiseau tocmai conștiința de solidaritate și bătălie a pictorilor români. Iar concertele și teatrele, opera scrisă în portative sau spusă de pe dușumeaua cu perdea a Scenei, vor mărturisi, în măsura în care vor înfățișa sufletul poporului acestuia, în tot ce are el mai ales, mai tainic și mai adânc, de asemenea, biruințe ale unei Românii noui într’o lume nouă. Acestea sunt urările noastre. Fie ca ele să se împlinească întru totul, așa cum le dorim și le așteptăm! Iar de va fi așa, fruntea noastră se va ridica mai înaltă, ochii noștri vor privi mai lpnpede și mai fățiș ca oricând și pasul românesc va călca liberat de orice cătușe peste cărarea ce începe să se taie astăzi prin mijlocul unui veac, o mfățiseri, tit I** ' 4> ac- «îIMPUl fiiiiiiii iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii<iiiiiiiiiiiiiiiii Miiiiiii Miiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiii Hiiiii iiiiiiiiiiiiiiimiiiui Hniiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiimmmmimiiiimiiiiiiiii imiiiiiiiiiiiiuiiiiimiimiiiiiiiiiim Hiiiimiiii CaDOU... ION Iubite amice: „Astă seară, avem pom de Crăciun. Ne’-ai promis că vii să prânzești cu noi. Te rog, nu uita. Te aștept până la șapte fără un sfert la berărie, ca să mergem împreună» In tot eaaul, dacă nu ne întâlnim, vino direct la noi, dar vino negreșit, ge supără Acrivița Stasache“. Acrivița este soția lui nenea Stasache. La oamenii aceștia se petrece bine, mă duc să ’ntâlnesc pe amicul meu la locul arătat, sunt șapte fără un sfert, și omul meu lipsește, dar n’aștept mult, și iată-1. — Gândeam că nu vii, îmi zice el. — Se putea, nene Stasache, să supăr pe coana Rerivka? Bine ai făcut, că ș’așa e destul de supărată. — De ce? — Inchipuește-ți, monșer, că acum câteva zile nenea Andreiu senatorul (știi cât ține la Camilia noastră!) vine, ca de obiceiu, la noi și zice: „Eu, mă înțelege, s’a închis Senatul și se duc toți pe acasă, și n’am să fiu de Crăciun cu voi, și m’am gândit să v’aduc la niștecare câte ceva ca cadou...“ și scoate, și scoate, și scoate și dă-i la cadouri, și mie și la copii și Acriviții... Aeriviții îi dă un inel cu un brilănțel de toată frumusețea... — Ei! — Ei! Eri dimineață, eu lipseam de acasă. Vine Mișu, profesorul, — știi, Mișu al nostru, care dă meditație la băeți, — vine pentru ca să le dea vacanță, și nevastă-mea pleacă să târguiască de-ale casei câte ceva, că știi, dacă le lași toate pe ajunul Crăciunului, nu le mai poți prididi... Mă ’ntorc eu acasă... îmi spune fata că s’a dus cuconița prin târg". Zic eu, bine! Mai trece ce mai trece, se face douăsprezece, Iaca vine și Acrivița foarte supărată. Zic, ce ai? zice: închipuește-ți ce mi s’a întâmplat! am pierdut piatra de la inelul lui nenea Andreiu. — Când? — Acuma. — Unide? !— Fân târg... Tocmai la băcănie am văzut că-mi lipsește. — Trebua să căutăm pe unde ai mai fost — Am căutat peste tot, nu e și nu e. — Trebue să dăm un anunț la gazetă!... Și isprăvind povestirea conversației sale ca consoarta, nenea Stasache îmi puse sub ochi o gazetă Citesc: „O bună recompensă!... S’a pierdut eri vineri, 23 decembre. Înainte de amiaz, între stradele Popa- Tatu, Știrbeiu Vodă și Calea Victoriei, o pietricică de briliant, în valoare de 3.400 de lei. Cel ce o va găsi să o aducă la d. Stasache Panaitopolu, strada... numărul... unde va primi o recompensă de 20 de lei“. După ce citesc: — Te pomenești că se găsește! zice omul meu. — Tot ce se poate, zic eu, nene Stasache. Mere gem ? Da... haide! Ne suim într’o sanie și pornim. — Nu că ’mi pare rău de piatră, pentru că’n definitiv, nu-i vreo valoare grozavă, dar știi, nu face un cadou de la nenea Andreiu... Știi cât ține el la noi... — Firește... . Sunt curios, să vedem, se găsește? Dar în sfârșit, zi că nu se găsește... Atâta pagubă!... Dar de unde știi? poate că se găsește! Eu nu zic nimic. Dar el, văzând că tac. — Ce zici?... Se găsește? — Știu eu? zic, __ Ei! vezi?... eu nu sunt om curios, dar am mare nerăbdare, sa vedem: se găsește? Eu iar tac, el văzănd că nu zic nimic. — Adică dumneata zici că... nu se găsește. =— Ba nu! zic! din contra. — Din contra? care va să zică, și dumneata ești de idee că se găsește? In sfârșit, ajungem acasă la nenea Stasache. Madama Panaitopolu, mai nostimă decât totdeauna mă primește cu amabilitatea-i cunoscută. — Dacă nu veneai, mă supăram foc pe d-ta. *— Se putea să nu vin, madam Panaitopolu?... Pentru mine invitația unei dame așa de grațioase ca d-ta, este o poruncă strașnică, la care peste putință să mă gândesc măcar, a nu mă supune. — Mersi! zice doamna. Dar adog: — Ce am aflat, madam’ Panaitopolu? — Ce? — Pietricica dela... — Dela inelul care mi l-a făcut cadou nenea Andreii..— Cine ți-a spus? — Nenea Stasache. — Inchipuește-ți! — Dar, zic eu, a publicat nenea Stasache în jurnale... poate că se găsește. Ei, aș! — De unde știi d-tacă nu? întrebă bărbatul. — Cum o să se mai găsească? ,— Se poate, coniță, zic eu. — Fac prinsoare, zice râzând doamna, pe ce poftiți, că nu se mai găsește. — Ba eu fac prinsoare că se găsește! zice Stasache. — Pe ce? — Pe ce poftești, — Pe alt inel la fel! Pe când discutăm astfel, se aude sbârnâind soneria. Slujnica ese în vestibul, deschide și se -ntoarce. — D. Mișu. — Bravo! zice nenea Stasache, bătându-se cu palma pe frunte. Vezi, cu istoria inelului, ce-am uitat ? — Ce? — Lui Mișu nu i-am luat nici un cadou... O să se supere băiatul. — El aș zice iar râzând madam. Panaitopolu. D. Mișu intră, e foarte elegant... o fundă de cravată mic, și’n fundă, înfipt un ac cu o pietricică foarte strălucitoare. — Mișule dragă, să mă ierți, pe tine te-am uitat, zice d. Panaitopolu. — Cum, nene Stasache? — Nu ți-am cumpărat niciun cadou. — Lasă, nene Stasache, zice Mișu, îmi cumperi la anul nou. Dar Stasache se uită lung la Mișu, apoi, cu un aer foarte ciudat: " — Ce!... ce ai la gât?... briliant? — Da. f Unde ai găsit-o ? — Ce să găsesc? "— Piatra? — Care piatră? " — Briliantul, frate. Xir» — I am cadou, nene Stasache. — Da, de cadou!... m — Parol! ” ■— De la cine? — Ce’ți pasă?— Ai citit anunțul meu? — Da. — ...Pe onoarea mea, Mișule, să nu te știu ce băiat de treabă ești, și cât ții la noi... — Nene, întrerupe madam’ Panaitopolu, ai scris lui nenea Andreiu?... i-ai promis că-i scri. — Și scriu mâine... Pe onoarea mea, Mișule... — Poftim la masă!... Iau brațul doamnei și ne ’ndreptăm spre sufragerie, îndărătul nostru vin alți musafiri, și’n urmă Mișu cu nenea Stasache, pe care’l aud bine. ■— Ei! eu zic că se găsește... L. CARĂGI ALE O carte de știință penală ‘„Reforma Penitenciară" de V. V. Stanciu In cultura română. Încercările importante, au avut totdeauna înfățișări modeste. Artistul, gânditorul de toate felurile și omul de știinta, toți cel atât de rari încă la noi ,’care merită acest nume, actun în înfățișarea operelor în fața marelui public (chiar când e vorba de opere care nu vor fi niciodată făcute pentru „marele public“) o modestie și o timiditate care nu este decât continuarea firească a șovăelilor conștiinței în epoca de elaborare. Intre altele, e și aceasta una din cauzele pentru care, de multe ori, trec neobservate. In asemenea condiții, a apărut, cartea cunoscutului avocat V. V. Stanciu, cu titlul „Reforma penitenciara — Contribuțiuni la reorganizarea tenciarelor și a institutelor de peniprevențiune“, care sub un titlu atât de modest, constitue una din cele mai importante încercări care s’au făcut în cultura penală română, pentru elaborarea acelei atât de dorite și atât de îndelung așteptate, științe penitenciare, una din cele mai temeinice așezări ale oricărui stat civilizat. Nu știm ce să subliniem In primul rând In această carte, care conține deopotrivă, după legea tuturor marilor studii critice, o parte negativă, — de lichidare a minciunilor trecutului, a aberațiilor de organizare, a falselor concepții și a abracadabrantelor combinații făcute pe sub și pe marginile legii, — și o parte pozitivă, un plan practic de reconstrucție și organizare, solid închegat din tot ceea ce știința și experiența modernă au stabilit ca valabil, și din tot ceva ca experiența proprie a unui penalist născut și pasionat, unită cu una din cele mai frumoase culturi penale ale oamenilor de drept din țară, a Înregistrat ca propriu modulul românesc de asimilare a noului cod penal. In acest domeniu, în care, e necesar s’o subliniem, participarea magistraturii și a altor oameni de știință, a fost împiedicată în mod permanent, fie prin orbire legislativă, fie prin oculte și fructuoase combinațiuni administrative, nu există fapt care să nu fi fost un abuz și o aberațiune nu există act care să nu fi fost luat cu neglijarea cea mai ușuratecă a principiilor legale. Et e’est justice.... administrației trecutului i-a lipsit în permanență conștiința că prin ampla sa acțiune ar trebui să îndeplinească un rol civilizator, și ar fi absurd să fi așteptat ca această administrație să fi făcut dovada unei atari conștiințe tocmai într-un domeniu atât de gingaș, în care concepția omenească trebue sa fi ajuns liniile suficient de largi pentru a da o anumită atmosferă acțiunii de Stat. Spațiul nu ne îngădue decât să atragem atențiunea, — fără păși la aprofundarea dorită a putea și atât de necesară — asupra capitolelor care se ocupă de represiunea zorilor minori, cu exemple din infraexperiență a Instanțelor speciale justa minori, create de noul cod penal, deși cu altele, practice, precise, minuțios desvoltate, pentru organizarea viitoare pe baze științifice a unor asemenea instituțiuni. Concepțiunea sociologică a dreptului, și în special a dreptului penal și-a făcut suficient loc și in cultura română pentru ca asemenea probleme să-și câștige adevăratul lor loc esențial, în preocupările nu numai a oamenilor de strictă specialitate, ci a tuturor acelora care se interesează, mod inteligent și științific de problema mele statului. Acestora, cartea d-lui V. V. Stanciu e menită să le deschidă nebănuite perspective. P. R. Liviu Bordeaux Flori Ion Vlasiu Copil (marmură) ANUL LITERAR Anul 1940 a fost un an sbuciumat și pentru literatură. Au apărut — e drept — o seamă de cărți de beletristică. Unele dintre ele sunt foarte bune. Calitativ nu putem afirma că producția literară a acestui an a fost inferioră. De altmintrerea efectele unei perioade de sbucium nu se înregistrează în literatură instantaneu. S’a observat însă o întristătoare lipsă de animație și de entuziasm în toată lumea literară. Revistele — mai ales cele tinerești — au fost absente. Nu au mai apărut în vitrine nici sutele de volumașe, tipărite modest „cu banii autorilor“, ale poeților debutanți. Editurile nu au mai încercat să lanseze noui romancieri și poeți tineri, cu toate că unele edituri au luptat eroic, sfidând riscul, și au tipărit aproape fără întrerupere — cărți literare, înregistrări — tot aici — și dispariția câtorva edituri. In această succintă dare de seamă, nu vom căuta să analizăm producția literară a anului — care în raport cu desfășurările evenimentelor politice și economice de la noi — a dat loc la câteva manifestări foarte interesante pentru istoricul literar, ci ne vom opri, în fugă, asupra cărților celor mai de seamă apărute în acest an. In primul loc menționăm „Viața lui I. L. Caragiale“, scrisă cu competență și desăvârșit meșteșug de d. Șerban Cioculescu. Volumul acesta, care cuprinde viața lui Caragiale, reconstituită pe bază de documente, constitue un model literar, care va sluji de orientare pentru scriitorii tineri ca să nu mai vorbim de însemnătatea lui pentru cunoașterea vieții și epocii lui I. L. Caragiale. Tot la acest capitol menționăm studiul d-lui Pompiliu Constantinescu despre „Tudor Arghezi”, Titu Maiorescu de E. Lovinescu (o lucrare masivă, în două volume: „Pagini de critică” de Sainte-Beuve, traduse și prezentate de d. Pompiliu Constantinescu, „Gravura în lemn la mănăstirea Neamțul“ de d. G. Racoveanu, care înfățișează adevărate comori de artă ce meritau să fie cunoscute. D. SEXTIL PUȘCARIU a tipărit în editura Fundațiilor Regale un monumental studiu întitulat „Limba română“ din care a apărut primul volum. Tot în aceiași editură a apărut și „Istoria limbii române” de d. prof. Al. Rosetti. Merită să fie relevate volumele tipărite de editura „Cugetarea“ în colecția clasicilor români comentați. In această colecție — din care au apărut primele zece cărți vor fi tipăriți toți clasicii noștri. Faptul că aceste cărți au apărut într’un an în care editorii au trecut prin clipe de nesiguranță și au editat cât mai puține cărți — constitue un act de superbă îndrăzneală pentru care d .Georgescu-Delafras, editorul merită elogii. D. general C. Manolache, care unul dintre talentații povestitori ai noștri a tipărit romanul „Târgul Mausului“, o carte de caldă evocare, și „Tragedia lui Petru Cercel“. O frumoasă și interesantă carte asupra vieței și operei lui Delavrancea a tipărit d-na Emilia St. Mihcescu. Deși e, după câte știm, la primul volum, autoarea a reușit să ne dea o carte compactă, scrisă cu talent literar și bine documentată. Dintre volumele apărute in editura „Cugetarea” mai menționăm: „Vulturul albastru”, cartea de nuvele a d-nei Coca Farago; „Iancu Jianu” de Paul Constant; „Diamant verde”, frumosul roman al poetului Mihail Celarianu; „Chipurile și priveliștile Americii” de Petru Comarescu, care e una dintre primele cărți de mare reportaj apărute la noi și despre care ar fi trebuit să se vorbească mai mult: „Streina" de Marta Rădulescu, „Avram Iancu” de G. Bălănescu, precum și „Enciclopedia-Cugetarea” de Lucian Predescu. Romanele: „Amândoi” de Liviu Rebreanu, „Tudor Ceaur Alcaz” de Ion Teodoreanu, „Viața cea de toate zilele” de Ștefana-Velisar Teodoreanu, s’au bucurat de succes. Cărțile de poesie au fost puține, edițiile definitive ale poeților Ion Minulescu și Mihail Codreanu, apărute in editura Fundațiilor, „întrezăriri” de V. Voiculescu, „Pământul luminilor mele” de G. Ciurezu, „însemnări despre lume, prieteni și moarte” de Aurel Martin, „Corabia cu tufănici” de Radu Gyr, „Privighetoarea oarbă” de Gherghinescu-Vania, cele două volume de poesii premiate de Fundațiile Regale: „Incantații“ de Mircea Badea și „Caligrafie pe zăpadă” de Const. Virgil Gheorghici, „Cetatea lui Bucur” de Ștefan Baciu, „Ora da sbor” de Teodor Scanat, etc. După cum am spus acestea nu sunt decât o parte din cărțile apărute în anul 1940. Dintre cele cari ar fi trebuit menționate, se poate să ne fi scăpat sinele. Merită să fie menționate deasemeni activitatea editurilor „Bucur Ciobanul” condusă de scriitorul Mihail Drumeș și „Cartea Românească”. Dintre traduceri remarcăm pe acelea ale d-lui Jul. Giurgea, care a depus o uriașă muncă pentru a ne da în tălmăcire românească vreo câteva cărți de faimă universală, cum a trilogia „Casa de lut” de Pearl Buck. Cu acestea s’ar încheia bilanțul unui an literar 1940, unul dintre cei mai sbuciumați ani, în care editorii au trăit sub teroarea nesiguranței iar scriitorii nu și-au putut afla liniștea care e cea mai prețioasă muză a poesiei. Const. Virgil Gheorghiu Inventar BB a. RACOVEANU: Gravură în lemn la Mănăstirea Neamțul. Gravura în lemn pentru ilustrarea cărții bisericești formează un prețios capitol de istorie a culturii românești. Dar acest capitol de mândrie românească n’a avut parte de zăbava rodnică a unor sistematice cercetări. D. G. Racoveanu s-a oprit asupra activității călugărilor de la Neamțul pentru motivul că în planșele lucrării d-sale a vrut să înfățișeze gravuri originale și astăzi numai Mănăstirea Neamțului mai păstrează un bogat depozit de vechi clișee, utilizabile. Adevărat album de artă religioasă, cartea d-lui G. Racoveanu este menită să îndeplinească un rol hotăritor întru mai buna cunoaștere a gravurii românești.