Timpul, noiembrie 1942 (nr. 1970-1999)
1942-11-01 / nr. 1970
\ t 1 de prof. Const. Calmuschi Când depăn find zilelor trecute, atâtea vechi și luminoase Icoane se desprind din ele. Reînvie în cadrul lor curat de odinioară, cu vața soc tihnită, simplă și curioasă, cu mulțumirea ce le-o dădea împlinirea latoriei, cu sufletul întărit prin credința Ia Dumnezeu Și pe nădejdea în viitor. Așa îmi reamintesc uneori pe doi bătrâni, ce au trăit îndelungați ani în străvechea câtate a lui Roman Vodă Rîușat Era VilcOl Dornescu și vrednica lui soție. Cu chipul lor îmi apare și căsuța gospodărească, simplă și curată, în curtea și grădina plină de flori și legume, așezare tipică a fiCefort. gospodării moldovenești pline de farmec prin înfățișarea lor blândă și primitoare, îmi apăra și cetatea veche în care ei au trăit o Viață sfireaga, scaun voevodal pe la începuturile Moldovei, cu falnica ei biserica episcopală, cu casela și grădinile numai flori și verdeață, cu grădina publică, isvoritoare de liniște și inspirație sub umbra arborilor seculari, totul așezat intr’un fel de peninsulă intra apele limpezi și joase ale Moldovei si Siretului răcocari aici își Îmbină și înfățește apele și văile, fermecătoare prin murusețea lor și prin amintirile unui trecut, în care cetele de arcași, de plăcși și de boert sub conducerea marilor Voevozi, Călcan vitejește pământul, ca sâ-i arpere pe el și cinsstea țârei și legea creștinească de păgâni și de dușmani. Aici a trăit Viccol Dornescu și soția lui, nedespărțiți în nevoi și huenii, aici au cresecut zece copii, îndreptându-i pe toți epre, calea binelui și făcând din ei oameni vrednici și destoinici, elemente muicitoare și cinstite. Și ce era Viicol Dornescu? profesor ]*>, seminar. Ce avere poseda? o căsuță și o befțișoară de două sute până la trei sute leine sună cincizeci Cei de ani ar zice, nu ea poate. Nu se poate, cu mijloace așa de restrânse, «fi iu casă și gospodărie, să ai de toate și să scoți zece copii buni. Explicabil pentru ce multora nu le -ar veni să creadă, fiindcă concepțiile de Viață s-au schimbat. Azi voim a trăi toți la fel, a ne apropia tot mai mult de traiu în larg, cel puțin prin aparență și iluzii. Iar când mijloacele IUL Sunt destule, — și mai mici. — odată nu sunt destule ■— se ajunge la împrumuturi, ba și la alte mijloace mai detestabile, dragostea dintre toți și grija de copil se prefac in fum, temelia se sdruncină și clădirea se năruie. Pe vremea lui Vitcd Dornescu nu era astfel și el a fost un prototip al acelor vremuri. Căsnicia era tovărășie pe viață la cele bune și la cele rele. Copiii erau bucuria și fericirea casei, oricât de mulți ar fi dat Dumnezeu, geniu de bunăvoință din partea Celui Atotputernic. Când Vucol Domescu se ducea Dumineca la biserică. Înconjurat de copiii săi, era mândru când se întorcea în căsuța lui dragă și se așeza în fruntea mesei înconjurată de copilașii lui frumoși și vioi, era fericit. Când gustoasele mâncări se așezau pe masă de către aceea ce era soție și mamă model, Vucol Dornescu simția rostul căsniciei și bucuria vieții. Când copiii veneau de la școală lăudați și premiați ori se înălțau pe treptele societății prin ei înșiși, Vucol Dornescu simțea răsplata pentru munca stăruitoare a unei vieți întregi. Și la toate acestea Se ajungea cu chibzuială și prevedere cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în viitor, cu hotărîrea de a nu Se abate niciodată de la înțeleaptă zicătoare, întinde-te cât îți este plapuma. S‘au scurs ani după ani, copiii toți S‘au făcut mari, oameni de seamă Cu rosturile lor, in diferittele părți ale țării Bătrânii aimțiau, Că și-au împlinit Chemarea, că sfârșitul trebue să vină. Au voit să-și vadă încă odată, poate pentru ultima dată, icoana întreagă a vieții lor trecute, a casei lor pline. Și într'o blândă și senină zi de toamnă, toți copiii, din toate colțurile țării s'au strâns la o masă mare, în jurul părinților, sub nucul cel bătrân din grădină Se retră la un ceas de odinioară, un ceas din viața copilăriei, fermecat de amintirile trecutului, înduioșat poate de modul mim gonește timpul: „Sed fugit, fugit irreparabile tempus" Atunci bătrânul Cornescu a vorbit pentru Ultima oară copiilor în plenul lor, cuvântare ce este un întreg program de viață, rămas adânc săpat în mintea lor; „V'ați întrebat voi vreodată cum am putut să cresc atâția copii cu berușoara mea mică fără Del o altă avere, ca să vă scot pe voi toți oameni in lume, fiecare cu restul și cu așezarea lui ? Ca să pot birui sitățile acestea am crezut în Dumnezeu și n-am pierdut niciodată nu desema,. Vă recomand și vouă ca în viața voastră să credeți și să nu deznădăjduiți“. Piesa era pe sfârșit. Curând după aceia cortina s'a lăsat patru totdeaua pe o viață fericită de muncă cinstită și vrednică. Cei cari au fost nedespărțiți o viață întreagă au rămas nedespărțiți și în moarte. Au închis ochii în același zi și aceleași două care îmbrăcate în negru și acoperite cu flori duceau Pe ultițele vechii cetăți a lui Roman Vodă două trupuri ale căror suflete se înălțau către Cer în care am avut neîncetat credință și nulejde, și El l-a răsplătit printr'o viață și printr'o moarte in cari au gustat adevărata fericire. Pej in Veneția iffl7immmnu «iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiirimiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiggiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiv * iimiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiitiiiiinmiiiiiiiiiiifiilii Bitiiiiiiiiiin P Teatrul Național: Năpasta de Caragiale Drama lui I. L. Caragiale continuă a fi o atracție pentru public și o temeinica Încercare pentru actori. Premiera dată de curând și asupra cărelilabea astăzi putem scrie a constituit o senzație mai ales prin noua le diistribuție, care numai în parte a corespuns așteptărilor. Personajul central al dramei este apriga și neînduplecata Anca, nevasta cârciumarului Dragomir, care l-a ucis pe primul soț pentru a o lua în căsătorie. Simbol al răzbunării, Anca așteaptă Îndelung momentul prielnic și revelator, care se ivește prin prezența nebunului Ion, trimis la ocnă in locul lui Dragomir și revenit intre oameni pentru a se răscoli suferințele și a se sinucide. Anca își învinuește soțul că l-a ucis pe Toii, răzbunându-se astfel după ani de așteptare și cumplită plănuire. Teatrul Național a făcut o interesantă experiență distribuind în rolul Ancăi pe d-r. Eliza Petrăchescu. O experiență care in totul nu a reușit dar care trebuia făcută, căci această mare și unică în felul ei actriță avea îndestule calități pentru a fi încărcată și într’un rol de femee închisă, aprigă, încăpățînată, clocind ani de zile gândul răzbunării, trăind mereu intr’un fel de misicism al dreptății, pe care ea trebuia să o apere și să o facă. Pentru cei care știu că actrița da la Iași nu este potrivită numai în «roluri de îndrăgostită nenorocită și care suferă Ia tăcere — cum a fost rolul din Fascinație — ci și în roluri de monstru femenin, ca acela din piesa jucată pe vremuri la Teatrul Național din Iași, Infamia, în care o școlăriță rea și perfidă își nenorocește profesoarele, sau, în fine, în roluri de mare pasionată, așa cum am văzut-o la La Chilonne a lui Fouchardiere, pentru aceștia încercarea în Anca lui Caragiale era foarte indicată. Și totuși d-ra Eliza Petrăchescu nu a corespuns așteptărilor: Cauză? Nu a avut volumul și prestanța telurica, primitivă, sălbâicii, cerută de apriga Anca, simbol al îndărătniciei și teluricului țărănesc. Deși capabilă, de. .intense și expresive stări mistice, artista a întrebuințat aici mijloace de psihologie evoluată, nu primitivă; a fost prea fragilă și fină pentru copleșitoarea patimă a țărăncii răzbunătoare. In sfârșit, a fost poatearea concentrată și simplificată pentru o piesă cu multe trucuri de melodramă și care cere un verism îndreptat spre grotesc, așa cum l-a realizat, pe vremuri, Iancu Brezanu ln Ion Nebunul și cum, alături de d-rag’el Rădescu, l-a reactualizat, în felul său, d. G. Calboreanu. Poate că alături de alți actori, jucând în acelaș stil concentrat și simplificat, d-ra Petrăchescu nu ar fi părut sub tăria rolului. Experiența n'a izbutit și din cauză că stilul interpreților nu a fost acelaș, nu numai mijloacele lor artistice. In ciuda relativei nereușite, continuăm a vedea în d-ra Eliza Petrăchescu pe cea mai personală și mai cu stil artistă din generațiile de Sub patruzeci și cinci de ani ale scenei românești. In Ion Nebunul, d. G. Calboreanu a făcut o adevărată creație, in stilul dramatic, plin de accente și sublinieri, uneori de violentă expresivitate peste un fond calm și încordat în așteptări metafizice. Luptând cu imaginea neuitatului Iancu Brezianu, d-sa s’a deosebit, totuși, de înaintașul său, jucând totuși pe aceiași linie, de verism carec at fi îndreptat spre grotesc. Deosebirea s'a manifestat tocmai prin misticismul latent al ocnașului, care mereu invoca pe Sfânta Fecioară, prin pauzele de liniște și dumerire supranaturală. Brezeanu interpreta mai înspre baroc rolul acesta; d. Calboreanu îl duce spre un clasicism de folclor. In rolul chinuitului Dragomir, un actor Încă puțin cunoscut, d. I. Radu, a avut excelente momente de dramatism, exprimând deplin stările și încercările sufletești ale personajului, ca și mișcările, gesturile și comportarea de om năuc a acestui ucigaș din pasiune. Felul cum l-a jucat d. I. Radu pe Dragomir a atras compătimirea spectatorilor, exact ca la tragediile antice, unde și cei vinovați apar prada destinului protlvnic omului. Corect, d. C. Neacșu în învățătorul satului. Spectacolul a impus, ca noutate, un nou actor, pe d. I. Radu și pe un director de scenă, d. Ionel Iliescu, care a dat multă mișcare de amănunt și relief de lună plină acestei drame telurice, primare, instinctive. Iar d-lui G. Calboreanu i-a adus o nouă isbândă autentic actoricească. Interim P. S. — In cronica noastră despre piesa IOANA a d-lui Ludovic Dauș, o greșală tipografică a făcute asupra d-lui N. omis aprecierile Dimitriu, care aru rolul, dealtfel principal, al lui Grișa avut una dintre hotărîtoarele afirmări din cariera sa. Grișa delapidatorul si-a avut mereu stăpânirea de sine, și in fața vieții, și a morții. Această fermitate a răului, mereu întreținută de planuri de asigurare și salvare care totuși se prăbușesc a fost temeinic arătată de jocul d-lui N. Dimitriu, care după rolul din O crimă celebră, are încă unul rot de personaj nefast, interpretat cu un dramatism simplu, concentrat, viu și de aceea convingător. Int. O viață agitată a luat sfârșit Timpurile de față au pus frâncișții agitate care caracterizează pericadele dintre cele două războaie-Pentru milioane de ființe omenești căminul nu era decât un campas merit iu care găseau un adăpost și blăna trebuincioasă. Iar viața lor de la sculare la culcare nu era decât o vânătoare istovitoare. Cu toate ca erau ușurați in muzca lor, grație ingeniozității inginerilor, oamenii nu cunoșteau deloc potolirea și minunatul sentiment de mulțumire al aceluia care aruncă o privire asupra datoriei îndeplinite. „Nu am timp“, aceasta este mărturisirea neputincioasă a aceluia care abdică, pentru că nu e în stare să fie în mână cârma vieții. Și totuși ne socotiam oameni ai progresului, pentru că disprețuiam ceea ce fusese comoara a nenumărate generații și pentru că tehnica, care își bate joc de legea greutății și suprimă distanțaidă omului. lipsit de energie, beția supraomeneasca a acestuia ce se poate descifra de tot ceace ii poate opri mișcările trupului sau avânturile sufletului. Viteza pentru viteză, viteza pură, a devenit elixir al vieții. De atunci, pentru acest fanatic al vitezei, nimic nu mai exista; ce are a face grația peisagiului pe care ii străpate^ esențialul este ca drumul să fie bun și ce importanță are minunăția austeră a munților, iarna dacă pista este bună, aceasta ai ajunge. Lipsa de măsură a oamenilor îngăduise, odată mai mult, unui servitor folositor, să devină un tiran. Iată pentru ce civilizația noastră tehnică a produs adevărați sălbateci și pentru ce are drept simbol un volan uriaș învârtinduse în vid-Dar ritmul omului nu este acela al mașinei. iată pentru ce viteza cu care imaginile se desfășoară pe ecran, învălmășala, de sensații care asaltează nervii omului, adevărat călător fugărit în lumea aparențelor, nu au nimic de a face cu exaltarea creată de străduința întrecută, victoria asupra sie însuși, un spectacol măreț. Nimic nu se adaugă substanței spirituale și o nostalgie incurabilă îi cuprinde făptura și pune stăpânire pe întreg universul mizeriei sale interioare-Așa numitul „mal du siecle“ nu este decât o chemare pobtică a acestei nostalgii, obosită de agitația neantului, către valorile reale. Acestei chemări i s-a răspuns. Anii de greutăți pe care îi trecem astăzi ne învață ceace anii de imbelșugare ne făcuse să uităm, încătușați în limite înguste, supuși restricțiunilor descoperim din nou farmecul lucrurilor apropiate-Familia se grupează din nou in jurul unicului cămin și acest cuvânt își reia însemnătatea pe care a avut-o veacuri dea rândul: aceia a înțelegerii, a căldurii sufletești, sentimentului adânc de aparținere a a unora față de ceilalți. Viața are din nou adâncimi, imagini șterse ies din nou la suprafață și Își reiau formele și culorile- Veci dragi, ale căror sunete le uitasem se aud din nou și ceva, care se numește viața interioară, renaște- In acest an 1942, se mai găsește hârtie pentru a imprima versuri, tineri destul de liberați de servituțile pe care le impun minții, grijile zilnice pentru a scrie și alți tineri pertru a ceti. Cu toate acestea, nu departe este timpul in care ne facem o glorie, disprețuindu-i. Oare astfel să fie alcătuită făptura omenească pentru ca numai din nenorocire să poată țâșni izvoarele vii ale națiunii? PROVIZIILE TREBUESC SUPRAVAGINATE NEÎNCETAT ,deoarece conservarea lor nu este nelimitată. Dacă zahărul și sarea se păstrează timp nelimitat, orezul, un an sau doi, făina, grișul, ovăzul, orzul și porumbul nu se conservă decât timp de șase luni, afară dacă nu aveți cămări deosebit de aerate. Pastele alimentare obișnuite se păstrează de la șase la luni, în timp ce pastele douăsprezece alimentare preparate cu ouă, numai șase. Fructele și legumele uscate se conserva foarte bine timp de un an și mai bine. Grăsimile și uleiurile au tendința să se râncezească după trecere de șase la douăsprezece luni. Conservele făcute acasă sau de fabricele de conserve se păstrează timp de un an sau doi, după trecerea acestui timp, riscă să fermenteze sau sa se mucegăiască. D. general V. Economu, deschizând ședința, propune cooptarea ca membru activ al asociației a d-lui Constantin Chirițescu, ajtorul operei Războiul nostru de întregire, care este proclamat prin aclamațiuni unanime. Dan. Tomița Basatul, la cronica săptămânii, continuă expunerea rolului istoric pe care Românii transilvăneni l-au avut la apărarea pământului și ființei lor etnice. D colonel Gr. Protopopescu arată rostul armatei în mersul istoriei și răsunetul cuvintelor d.l. Liviu Rebreanu, membru al asociației, în Italia și în spiritul marilor noștri aliați. D. general V. Economu ni colonel V. Chiru Stătuc să se studieze în toată întinderea și adâncimea realitățile noastre naționale în raport cu năzuințile țării și noul destin al continentului. D. general Georgescu-Pion desvoltă expunerea sa asupra uratelor istorice și drepturile noastre etnică in ținuturile transnistriene D. ing Cezar Cristea arată rolul important al satelor în regenerarea națională și militară, propunând și îndemnând stăruitor ca toți intelectualii să coboare în viața satelor, fiecare cu specialitatea lui, pentru Întărirea potențialului nostru etnic și istoric D. Dim. Iov, membru al asociației directorul teatrului național din Iași, arată rostul scriitorului militar în viața națională, propunând șezători literare și conferințe cu caracter militar, invitând membrii asociației a deschide sera șezătorilor la Iași. Membrii asociației apoi, in urma propunerii d-lui An Tomița Răzășul, precum și a valoroaselor lucrări în domeniul militar, aleg pe d. Pamfil Georgian în unanimitate, membru activ al asociației. D. președinte, încheind ședința, anunța programul viitor care cuprinde comunicarea d-lui Cezar Cristea despre 8. P. HOȘdeu și a d-lui comandor Săulescu despre UnIvers ÎNVĂȚAȚI LIMBA ITALIANĂ IN CARE AU SCRIS DANTE, PETRARCA PIRANDEILO, D'ANNUNZZIO, PAPPINI. CAPODOPERE NEMURITOARE ȘI UNIVERSALE. CURSUL GRATUIT PENTRU CETITORII „TIMPULUI FAMILIEI“ A apărut incepând din numărul de săptămâna aceasta, prenat de d. prof. CORNELIO PELLIZZARI DELA IN STITUTUL de CULTURĂ ITALIANĂ. \ Cine, dintre creștini, nu cunoașt divina pildă a bogatului nemilosti și a sărmanului Lazăr? Cine, dar a avut cuget neîntinat și inimă curată, nu și-a simțit sufletul sgudui de măreția ei? — și de adâncul înțeles uman al ei? Și câți nu și-a zis, cetind-o, că ei nu vor face bogatul acela nemilostiv, care nu e nu se uita. Ia bubosul cerșetor Lazăr de la pragul casei sale, pe când e dimpreună cu prietenii săi petrecea neîntrerupt și se învestmântau cele mai scumpe haine? Dar, pe urmă, câți au uitat fiorul cel bun a milei — și, întocmai ca și acel bogat, n’au mai întins mâna lor, sgârcită de egoism, spre nevoia și necazul atâtor Lazări întâlniți în drumul vieții lor? Că, vedeți, una eși să ai un sentiment de milă, — și a ceva este să-l transformi Într’o faptă de mUă. O, — câți nu sunt dui și ajutători în gândul și în intenți lor, — dar care nu prefac intenți în faptă, înțeleaptă vorba zices c și iadul este pardosit cu bune intenții. Ba, mai mult, omul care are buna intenție de a face binele — nu-l face, este, într'o măsură, nuvinovat decât cei ce nici măcar itenția aceasta nu o are, — de vr me ce acela care a simțit în sufitul său svârcolirea milei, dovedeș prin aceasta că e un suflet deosebi un suflet în care sălășluește lumii lui Dumnezeu — și neurmând inboldul iscat în suflet, face o fapt mai de osândit decât acela caz din pricina nedesăvârșirii sufletul său nu simte de loc acest imbold-Dar, nu despre aceasta voesc rn, ales a vă grăi astăzi, iubiți cetito ai acestor rânduri. Ci despre terți la actualitate a acestei sfinte par bole- Cât de deplin se adeverește cântul Mântuitorului ,că toate vi trece, dar cuvintele lui nu vor trec de doua mii de ani, câte „teorii” câte morale așezate pe șubreda lesne-trecătoarea temelie a celor menești nu s’au spulberat, de ni nu-și mai aduce aminte nimenea < ele sau care, stau, prăfuite, în cit știe ce carte de istoriei. Iar în vrmea aceasta, Sfânta învățătură Domnului Hristos a strălucit necotenit, cu aceiași putere și depli slujind tuturor la luminarea și indrumarea vieții lor, la limpezirea doelilor și a clătinărilor lor, la dpărtarea nenumăratelor și poftitorfilor ispite satanice. Iată, această parabolă sfântă a legatului nemilostiv și a dreptului Loar- Toate elementele ei —și, in cât sunt de multe! — sunt de-atât de deplină actualitate, încât pre a fi rostită acum, în chiar ceasi zile zilelor noastre...ȘMnțelegi pr aceasta chiar zilele de rasboi pe cre le trecem cu toții acum. Nave decât să privim in jurul nostru ■ și vom putea lesne verifica realitea totală, atât a elementelor componente ale parabolei, cât și actualtatea deplină a învățăturilor ieși din cuprinsul ei- Ba încă.. Să privim la bogatul nemilosit' El petrece în nepăsare cu tovarăș lui, se îmbracă in in subțire și mătăsuri scumpe — și nu vreai știe de nimeni și de nimic din jur lui. Desigur și pe atunci trebue s fi fost mulțime de necazuri și nefârșite intrebcări între oameni, prcum și treburi obștești la care cădea să pună mână de ajutor acest om bogat, cu atât mai mult cât era bogat. Dar el petrece, sfân Evanghelie spune clar: „El ducea : fiecare zi o viață plină de veselie de strălucire”Să venim acum la vremea noatră, — la această vreme cutremată de atâtea lipsuri, — clătina între atâtea maluri de îngrijorat — învolburată în mare nesfârșit de gânduri și de așteptări. Vrem, de atunci nu era o vreme de r&sbc — a noastră, de trei ani de zile, ste o crâncenă vreme de răsboi, ceea ce însemnează că încă nu mari și mai grele sunt răspunderi tuturora. Și ce vedem? Nu vedem oare, atâția „bogați nemilostivi care, cugetând numai la sine, petre în „fiecare zi, în veselie și în strălucire”? Cum să nu! Fără să vrem nibim de ei, de vreme ce pornirii sunt atâta de aprige și de totale, cât nu se mai gândește nimeni s facă aceste lucruri păstrând măca un minimum de cuviință Ci toat se petrec în văzul lumii. Și să trecem de partita cealaltă Nu avem astăzi, în calea vieții noatre, întâlnimi la tot pasul cu un „sărman Lazăr”? Nu vedem câte nespravile necazuri? Nu vedem atâți oameni îndurerați? Nu auzim suspnete atâtor mame? Nu vedem lacrmile atâtor soții rămase fără sprijnul casei lor? Nu simțim și nu aizim chemările milei de fratele nostru? Nu ni se pune înaintea cuțitului nostru gândul la cei care, când noi stăm liniștiți aici, ei sulgerează și mor, pe depărtate meleaguri străine? Ce sunt toți aceștia e cât niște Lazări care s’ar mulțum și cu fărămiturile de la masa bog;tului nemilostiv, așa precum arat sfânta Evanghelie? Și câți sunt cei care să întindă mâna lor spt ei? — și săre ajute? — și să-i mai gâie? Desigur mulți, foarte mulți din noi nu se aseamănă cu bogatul milostiv. Aș greși cumplit dacă , spune așa, — de vreme ce nemim, rare sunt dovezile că la chemare neamului, atâția „bogați” au răpuns, unii chiar cu mai largă inim De asemenea, azi s’a învârteș, fapta milei, — ajutorarea e mai v ca de obiceiu. Și toate acestea pun temelia gândului nostru, piatra a bună a nădejdii. Dar, vai, câți încă mai sunt ca rămân în starea bogatului nemil siivi Destul de mulți, ca să dea dre täte strigării pe care pilda evanghlică o trimite spre așezarea noastre obștești. Mai rămân cas îm multe mâini întinse spre boga care tac, cărora nc le pasă de zării de pe pragul casei lor. Cu aceștia merge chemarea puternic a pildei, către ei merge și ameni tarea teribilă a pedepsei pe care luat-o bogatul nemilostv, care știm ră după ce a murit, precum to a mers în „locul de chin” unde „e chinuit grozav de o văpie fără stgere” Să dăm deoparte de la noi, draj mei, ispita bunei intenții ne urma de faptă, — ci să prefacem în fap de iubire toate poruncile „sfinte” care ni le șoptește in suflet însă glasul lui Dumnezeu. Și să ne grăim căci iată vremea cea mare venit, pe vremea ridicării neamlui nostru sus, pe culme, de un curând se va vedea strălucirea marțului către care se duce hăruirea bunului Dumnezeu. Să nu facem ca bogatul nemilstivi Al. Lascarov-Moldovan Evangheliat Bogații nemilostivi Obiceiuri chinezești Se pare că Chinezii găsesc obiceiurile noastre europenești foarte ciudate și caraghioase. Lucrul acesta nu este chiar atât de uimitor,dacă ne gândim că toate obiceiurile lor sunt, într’un anumit fel contrariu obiceiurilor din Europa. Astfel, în China, o logodnică plânge când se duce în locuința soțului ei Un chinez se Interesează Întotdeauna, nu de iănătatea voastră, ci de venitul vostru.. Se simte jignit dacă este Întrebat ce face soția Sa sau copiii săi, își pune pălăria când vă întâlnește pe stradă, îmbracă haine albe când este în doliu. Cărțile se citesc de la dreapta la stânga și de jos In su3 Școlarii își recită lecția întorcând spatele profesorului. Mamele nu-și sărută niciodată copiii. Mesele chinezești încep cu fructe și sfârșesc cu supă. Când clădesc o casă, încep cu acoperișul- Chinezii nu-și taie niciodată unghiile și sunt Mandarini care le poartă lungi de 10 centimetrii. Ziarele lor nu vorbesc niciodată de politică („L’Illustre suisse). NU UITA: 1 MGEMBRIE, AJUTORUL DE IARNĂ. * POALA ALBA IEUCOREG (SCURGERI) fine* •*"<>Ml uffl,car ■ •«*••**• wotjTM»^unuanm Modei dc mantou șezători Sătești Duminică 25 ort a avut toc in coi Fundeni-brânzâriești, a patra ssz toare artisticoi-culturalf, dată de Li ția M L. „Panduri" a Asoc. , Cute lui Oltean“, In folosul cantinei s Ola din comună. După .Cuvântul de deschidere a dinui prof. Eftimie Metaxa, prim.« comunei și după conferința „Țăran ostaș“ a scriitorului Nicolae N. lJiveanu, președintele asoc. a urmat t program alcătuit din Vers, humor cântec românesc, executat de munitoarele Elena Vătafu, Alexandru Dumitrescu și Ecaterina Cristovici muncitorii Virgil Sfetea Alexandrircea, Manole Manolescu și Sebatian Marinescu. șezătoarea, condusă de student Puiu Crețoiu și regizată de muncim Peru Chivac și Eugen Ionescu, a încheiat cu poemul dramatic un’i act în versuri ,Pe malul gârlei“ C. D. Olănescu-Ascanio Masa zilei — sapă da fasola peste prăjit — desert cu mere DESERT CU MERE: Faceți o cocă moale desfăcând făină cu apă, adăugați praf de copt, și o linguriță de untdelemn. Tăiați mere în felii rotunde, subțiri, și amestecați-le cu compoziția de mai sus- Turnați această pastă pe o hârtie unsă cu untdelemn pusă în cuptor și conceti la foc iute. Serviți Îndată, presărând prin zahăr. Se taie gutuile în patru, se scoate căsuța cu sâmburi și se pun să fiarbă în apă cât să le cuprindă. Se adaugă și câteva mere crețești tăiate în sferturi. Se lasă să fiarbă până se înmoaie. Se scurg de zeamă, care se întrebuințează la peltea, se cântăresc și se dau prin sită. Se adaugă atâta zahăr cât au cântărit gutuile fierte și se pun cu totul la foc, să mai fiarbă până se leagă. Se mai adaugâ la 2 kg. de gutui, zeama de la o lămâie mică Când pasta e bine legată, se răstoarnă pe un fund udat cu apă, se întinde cu un cuțit lung, udat mereu, astfel ca să nu fie mai groasă de 2 cm. Se acoperă cu un tifon și se lasă la loc uscat și bine ventilat să se usuce, o zi sau două. Când s’a uscat, se taie romburi, se dau prin zahăr și se păstrează în cutii de tablă mai multă m» Am* . i Mái 1