Timpul, noiembrie 1942 (nr. 1970-1999)

1942-11-01 / nr. 1970

\ t 1 de prof. Const. Calmuschi Când depăn find zilelor trecute, a­­tâtea vechi și luminoase Icoane se desprind din ele. Reînvie în cadrul lor curat de odinioară, cu v­ața soc tihnită, simplă și curioasă, cu mulțu­mirea ce le-o dădea împlinirea lato­­riei, cu sufletul întărit prin credința Ia Dumnezeu Și pe nădejdea în viitor. Așa îmi reamintesc uneori pe doi bătrâni, ce au trăit îndelungați ani în străvechea câtate a lui Roman Vodă Rîușat Era VilcOl Dornescu și vrednica lui soție. Cu chipul lor îmi apare și căsuța gospodărească, sim­plă și curată, în curtea și grădina plină de flori și legume, așezare ti­pică a fiCefort. gospodării moldovenești pline de farmec prin înfățișarea lor blândă și primitoare, îmi apăra și cetatea veche în care ei au trăit o Viață sfi­reaga, scaun voevodal pe la începuturile Moldovei, cu falnica ei biserica episcopală, cu casela și grădinile numai flori și verdeață, cu grădina publică­, isvoritoare de liniște și inspirație sub umbra arborilor se­culari, totul așezat intr’un fel de pe­ninsulă intra apele limpezi și joase ale Moldovei si Siretului răco­cari aici își Îmbină și înfățește apele și văile, fermecătoare prin murusețea lor și prin amintirile unui trecut, în care cetele de arcași, de plăcși și de boert sub conducerea marilor Voevozi, Călcan vitejește pământul, ca sâ-i a­­r­pere pe el și cinsstea țârei și legea creștinească de păgâni și de dușmani. Aici a trăit Vicc­ol Dornescu și soția lui, nedespărțiți în nevoi și hue­nii, aici au cresecut zece copii, înd­reptându-i pe toți epre, calea binelui și făcând din ei oameni vrednici și destoinici, elemente m­­uicitoare și cinstite. Și ce era Viicol Dornescu? profesor ]*>, se­minar. Ce avere poseda? o căsuță și o befțișoară de două sute până la trei sute lei­ne sună cincizeci Cei de ani ar zice, nu ea poate. Nu se poate, cu mijloace așa de restrânse, «fi iu casă și gospodărie, să ai de toate și să scoți zece copii buni. Explicabil pentru ce multora nu le -ar veni să creadă, fiindcă concep­țiile de Viață s-au schimbat. Azi voim a trăi toți la fel, a ne apropia t­ot mai mult de traiu în larg, cel puțin prin aparență­ și­ iluzii. Iar când mijloacele IUL Sunt destule, — și mai mici. — odată nu sunt destule ■— se ajunge la împrumuturi, ba și la alte mijloace mai detestabile, dragostea dintre toți și grija de copil se prefac in fum, temelia se sdruncină și clădirea se năruie. Pe vremea lui Vitcd­ Dornescu nu era astfel și el a fost un prototip al acelor vremuri. Căsnicia era tovără­șie pe viață la cele bune și la cele rele. Copiii erau bucuria și fericirea casei, ori­cât de mulți ar fi dat Dum­nezeu, geniu de bunăvoință din partea Celui Atotputernic. Când Vucol Domescu se ducea Du­mineca la biserică. Înconjurat de co­piii săi, era mândru când se întorcea în căsuța lui dragă și se așeza în fruntea mesei înconjurată de copilașii lui frumoși și vioi, era fericit. Când gustoasele mâncări se așezau pe ma­să de către aceea ce era soție și mamă model, Vucol Dornescu simția rostul căsniciei și bucuria vieții. Când copiii veneau de la școală lăudați și premiați ori se înălțau pe treptele societății prin ei înșiși, Vucol Dornescu sim­țea răsplata pentru munca stăruitoare­ a unei vieți întregi. Și la toate acestea Se ajungea cu chibzuială și prevedere cu credința în Dumnezeu și cu nă­dejdea în viitor, cu hotărîrea de a nu Se abate niciodată de la înțeleaptă zicăt­oare, întinde-te cât îți este pla­­puma. S‘au scurs ani după ani, copiii toți S‘au făcut mari, oameni de seamă Cu rosturile lor, in diferittele părți ale țării Bătrânii aimțiau, Că și-au împli­nit Chemarea, că sfârșitul trebue să vină. Au voit să-și vadă încă odată, poate pentru ultima dată, icoana în­treagă a vieții lor trecute, a casei lor pline. Și într'o blândă și senină zi de toamnă, toți copiii, din toate colțurile țării s'au strâns la o masă mare, în jurul părinților, sub nucul cel bătrân din grădină Se retră la un ceas de odinioară, un ceas din viața copilăriei, fermecat de amintirile trecutului, înduioșat poate de modul mim gonește timpul: „Sed fugit, fugit irreparabile tempus" A­­tunci bătrânul Cornescu a vorbit pen­tru Ultima oară copiilor în plenul lor, cuvântare ce este un întreg program de viață, rămas adânc săpat în min­tea lor; „V'ați întrebat voi vreodată cum am putut să cresc atâția copii cu be­­rușoara mea mică fără Del o altă avere, ca să vă scot pe voi toți oa­meni in lume, fiecare cu restul și cu așezarea lui ? Ca să pot birui si­­tă­țile acestea am crezut în Dum­nezeu și n-am pierdut niciodată nu desema,. Vă recomand și vouă ca în viața voa­stră să credeți și să nu deznădăj­duiți“. Piesa era pe sfârșit. Curând după aceia cortina s'a lăsat­­ patru totd­ea­­ua pe o viață fericită de muncă cinsti­tă și vrednică. Cei cari au fost nedespărțiți o viață întreagă au rămas nedespărțiți și în moarte. Au închis ochii în același zi și aceleași două care îmbrăcate în negru și acoperite cu flori duceau Pe ultițele vechii cetăți a lui Roman Vodă două trupuri ale căror suflete se înălțau către Cer în care am avut neîncetat credință și nulejde, și El l-a răsplătit printr'o viață și printr'o moarte in cari au gustat adevărata fericire. Pej in Veneția iffl7immmnu «iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiirimiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiggiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiv * iimiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiitiiiiinmiiiiiiiiiiifiilii Bitiiiiiiiiiin P Teatrul Național: Năpasta de Caragiale Drama lui I. L. Caragiale continuă a fi o atracție pentru public și o te­mein­ica Încercare pentru actori. Pre­miera dată de curând și asupra că­­relil­abea astăzi putem scrie a con­stituit o senzație mai ales prin noua­ le diistribuție, care numai în parte a co­respuns așteptărilor. Personajul central al dramei este a­­priga și neînduplecata Anca, nevasta cârciumarului Dragomir, care l-a ucis pe primul soț pentru a o lua în că­sătorie. Simbol al răzbunării, Anca a­­șteaptă Îndelung momentul prielnic și revelator, care se ivește prin prezența nebunului Ion, trimis la ocnă in locul lui Dragomir și revenit intre oameni pentru a se răscoli suferințele și a se sinucide. Anca își învinuește soțul că l-a ucis pe Toii, răzbunându-se ast­fel după ani de așteptare și cumplită plănuire. Teatrul Național a făcut o intere­­santă experiență distribuind în rolul Ancăi pe d-r. Eliza Petrăchescu. O experiență care in totul nu a reușit dar care trebuia făcută, căci această mare și unică în felul ei actriță avea îndestule calități pentru a fi încăr­cată și într’un rol de femee închisă, aprigă, încăpățînată, clocind ani de zile gândul răzbunării, trăind mereu intr’un fel de mis­icism al dreptății, pe care ea trebuia să o apere și să o facă. Pentru cei care știu că actrița da la Iași nu este potrivită numai în «roluri de îndrăgostită nenorocită și care suferă Ia tăcere — cum a fost rolul din Fascinație — ci și în roluri de monstru femenin, ca acela din piesa jucată pe vremuri la Teatrul Național din Iași, Infamia, în care o școlăriță rea și perfidă își nenorocește profe­soarele, sau, în fine, în roluri de mare pasionată, așa cum am văzut-o la La Chilonne a lui Fouchardiere, pen­­tru aceștia încercarea în Anca lui Ca­ragiale era foarte indicată. Și totuși d-ra Eliza Petrăchescu nu a corespuns așteptărilor: Cauză? Nu a avut volumul și prestanța telurica, pri­mitivă, sălbâ­icii, cerută de apriga Anca, simbol al îndărătniciei și­­ teluri­cului țărănesc. Deși capabilă, de. .in­tense și expresive stări mistice, artista a întrebuințat aici mijloace de psihologie evoluată, nu primitivă; a­­ fost prea fragilă și fină pentru copleșitoarea patimă a țărăncii răzbunătoare. In sfâr­șit, a fost poate­­area concentrată și simplificată pentru o piesă cu multe trucuri de melodramă și care cere un verism îndreptat spre grotesc, așa cum l-a realizat, pe vremuri, Iancu Brezanu ln Ion Nebunul și cum, alături de d-ra­g’el Răd­escu, l-a reactualizat, în felul său, d. G. Calboreanu. Poate că alături de alți actori, ju­când în acelaș stil concentrat și sim­plificat, d-ra Petrăchescu nu ar fi părut sub tăria rolului. Experiența n'a izbu­tit și din cauză că stilul interpreților nu a fost acelaș, nu numai mijloacele lor artistice. In ciuda relativei nereu­­șite, continuăm a vedea în d-ra Eliza Petrăchescu pe cea mai personală și mai cu stil artistă din generațiile de Sub patruzeci și cinci de ani ale scenei ro­mânești. In Ion Nebunul, d. G. Calboreanu a făcut o adevărată creație, in stilul dramatic, plin de accente și sublinieri, uneori de violentă expresivitate peste un fond calm și încordat în așteptări metafizice. Luptând cu imaginea neui­tatului Iancu Brezianu, d-sa s’a deo­sebit, totuși, de înaintașul său, jucând totuși pe aceiași linie, de verism carec at fi îndreptat spre grotesc. Deosebirea s'a manifestat tocmai prin misticismul latent al ocnașului, care mereu invoca pe Sfânta Fecioară, prin pauzele de liniște și dumerire supranaturală. Bre­­zeanu interpreta mai în­spre baroc rolul acesta; d. Calboreanu îl duce spre un clasicism­ de folclor. In rolul chinuitului Dragomir,­ un actor Încă puțin cunoscut, d. I. Radu, a avut excelente momente de dramatism, exprimând deplin stările și încercările sufletești ale personajului, ca și miș­cările, gesturile și comportarea de om năuc a acestui ucigaș din pasiune. Felul cum l-a jucat d. I. Radu pe Dra­­gomir a atras compătimirea spectatori­lor, exact ca la tragediile antice, unde și cei vinovați apar prada destinului protlvnic omului. Corect, d. C. Neacșu în învățătorul satului. Spectacolul a impus, ca noutate, un nou actor, pe d. I. Radu și pe un director de scenă, d. Ionel Iliescu, care a dat multă mișcare de amănunt și relief de lună plină acestei drame telurice, primare, instinctive. Iar d-lui G. Calboreanu i-a adus o nouă isbândă autentic actoricească. I­­nterim P. S. — In cronica noastră despre piesa IOANA a d-lui Ludovic Dauș, o greșală tipografică a făcute asupra d-lui N. omis aprecierile Dimitriu, care a­ru rolul, dealtfel principal, al lui Grișa avut una dintre hotărîtoarele afir­mări din cariera sa. Grișa delapidatorul si-a avut mereu stăpânirea de sine, și in fața vieții, și a morții. Această fermitate a răului, mereu întreținută de planuri de asigurare și salvare care totuși se prăbușesc a fost temeinic a­­rătată de jocul d-lui N. Dimitriu, care după rolul din O crimă celebră, are încă unul rot de personaj nefast, in­terpretat cu un dramatism simplu, con­centrat, viu și de aceea convingător. Int. O viață agitată a lu­at sfârșit Timpurile de­­ față au pus frân­cișții agitate care caracterizează pe­­rica­dele dintre cele două războaie-Pentru milioane de ființe omenești căminul nu era decât un campa­s merit iu care găseau un adăpost și blăna­­ trebuincioasă. Iar viața lor de la sculare la culcare nu era decât­ o vânătoare istovitoare. Cu toate ca erau ușurați in muz­ca lor, gra­ție ingeniozității inginerilor, oame­nii nu cunoșteau deloc potolirea și minunatul sentiment de mulțumire al aceluia care aruncă o privire a­supra datoriei îndeplinite. „Nu am timp“, aceasta este mărturisirea ne­putincioasă a aceluia care abdică, pentru că nu e în stare să fie în mână cârma vieții. Și totuși ne socotiam oameni ai progresului, pentru că disprețuiam ceea ce fusese comoara a nenum­ărate generații și pentru că tehnica, care își bate joc de legea greutății și suprimă distanțai­dă omului. lipsit de energie, beția supraomeneasca a acestuia ce se poate descifra de tot ceace ii poate opri mișcările trupu­lui sau avânturile sufletului. Viteza pentru viteză, viteza pură, a devenit elixir al vieții. De atunci, pentru acest fanatic al vitezei, nimic nu mai exista; ce are a face grația peisagiului pe care ii străpate^ esențialul este ca drumul să fie bun și ce importanță are mi­nunăția austeră a munților, iar­na dacă pista este bună, aceasta ai a­­junge. Lipsa de măsură a oameni­lor îngăduise, odată mai mult, unui servitor folositor, să devină un ti­ran. Iată pentru ce civilizația noa­stră tehnică a produs adevărați sălbateci și pentru ce are drept­ sim­bol un volan uriaș învârtindu­se în vid-Dar ritmul omului nu este acela al mașinei. iată pentru ce viteza cu care imaginile se desfășoară pe e­­cran, învălmășala, de sensații care asaltează nervii omului, adevărat călător fugărit în lumea aparențe­lor, nu au nimic de a face cu exal­tarea creată de străduința între­cută, victoria asupra sie însuși, un spectacol măreț. Nimic nu se adaugă substanței spirituale și o nostalgie incurabilă îi cuprinde făptura și pune stăpâ­nire pe întreg universul mizeriei sale interioare-Așa numitul „mal du siecle“ nu este decât o chemare pob­tică a a­­ceste­i­ nostalgii, obosită de agitația neantului, către valorile reale. Acestei chemări i s-a răspuns. Anii de greutăți pe care îi trecem astăzi ne învață ceace anii de imbelșugare ne făcuse să uităm, încătușați în limite înguste, supuși restricțiunilor descoperim din nou farmecul lucru­rilor apropiate-Familia se grupează din nou in jurul unicului cămin și acest cu­vânt își reia însemnătatea pe care a avut-o veacuri dea rândul: aceia a înțelegerii, a căldurii sufletești, sentimentului adânc de aparținere a a unora față de ceilalți. Viața are din nou adâncimi, imagini șterse ies din nou la suprafață și Își re­iau formele și culorile- Veci dragi, ale căror sunete le uitasem se aud din nou și ceva, care se numește viața interioară, renaște- In acest an 1942, se mai găsește hârtie pen­tru a imprima versuri, tineri des­tul de liberați de servituțile pe care le impun minții, grijile zilnice pen­tru a scrie și alți tineri per­tru a ceti. Cu toate acestea, nu departe este timpul in care ne facem o glo­rie, disprețuindu-i. Oare astfel să fie alcătuită făptura omenească pentru ca numai din nenorocire să poată țâșni izvoarele vii ale națiunii? PROVIZIILE TREBUESC SUPRAVAGIN­ATE NEÎNCETAT­ ­,­deoarece conservarea lor nu este nelimitată. Dacă zahărul și sarea se păstrează timp nelimitat, orezul, un an sau doi, făina, grișul, ovăzul, or­zul și porumbul nu se conservă de­cât timp de șase luni, afară dacă nu aveți cămări deosebit de aerate. Pa­stele alimentare obișnuite se păs­trează de la șase la luni, în timp ce pastele douăsprezece alimentare preparate cu ouă, nu­­mai șase. Fruc­tele și legumele uscate se conserva foarte bine timp de un an și mai bine. Grăsimile și uleiurile au ten­dința să se râncezească după trece­re de șase la douăsprezece luni. Con­servele făcute acasă sau de fabricele de conserve se păstrează timp de un an sau doi, după trecerea acestui timp, riscă să fermenteze sau sa se mucegăiască. D. general V. Economu, deschizând ședința, propune cooptarea ca membru activ al asociației a d-lui Constantin Chirițescu, aj­torul operei Războiul no­stru de întregire, care este proclamat prin aclamațiuni unanime. D­an. Tomița Basatul, la cronica săptămânii, continuă expunerea rolu­lui istoric pe care Românii transilvă­neni l-au­ avut la apărarea pământului și ființei lor etnice. D colonel Gr. Protopopescu arată rostul armatei în mersul istoriei și ră­sunetul cuvintelor d.l­. Liviu Rebrea­­n­u, membru al asociației, în Italia și în spiritul marilor noștri aliați. D. general V. Economu ni colonel V. Chiru Stătuc­­ să se studieze în toată întinderea și adâncimea realitățile noastre naționale în raport cu nă­­zuințile țării și noul destin al conti­nentului. D. general Georgescu-Pion desvoltă expunerea sa asupra uratelor istorice și drepturile noastre etnică in ținutu­­rile transnistriene D. ing Cezar Cristea arată rolul im­portant al satelor în regenerarea na­țională și militară, propunând și în­demnând stăruitor ca toți intelectualii să coboare în viața satelor, fiecare cu specialitatea lui, pentru Întărirea po­tențialului nostru etnic și istoric D. Dim. Iov, membru al asociației directorul teatrului național din Iași, arată rostul scriitorului militar în via­ța națională, propunând șezători lite­rare și conferințe cu­ caracter militar, invitând membrii asociației a deschi­de sera șezătorilor la Iași. Membrii asociației apoi, in urma propunerii d-lui An Tomița Răzășul, precum și a valoroaselor lucrări în do­meniul militar, aleg pe d. Pamfil Georgian în unanimitate, membru ac­tiv al asociației. D. președinte, încheind ședința, a­­nunța programul viitor care cuprinde comunicarea d-lui Cezar Cristea des­pre 8. P. HOȘd­eu și a d-lui comandor Săulescu despre UnIvers ÎNVĂȚAȚI LIMBA ITALIANĂ IN CARE AU SCRIS DANTE, PETRARCA PIRANDEILO, D'ANNUNZZIO, PAPPINI. CAPO­D­OPERE NEMURITOARE ȘI UNIVERSALE. CURSUL GRATUIT PENTRU CETITORII „TIMPULUI FAMILIEI“ A apărut incepând­ din numărul de săptămâna aceasta, prenat de d. prof. CORNELIO PELLIZZARI DELA IN­ STITUTUL de CULTURĂ ITALIANĂ. \ Cine, dintre creștini, nu cunoașt divina pildă a bogatului nemilosti și­ a sărmanului Lazăr? Cine, dar a avut cuget neîntinat și inimă cu­rată, nu și-a simțit sufletul sgudui de măreția ei? — și de adâncul în­țeles uman al ei? Și câți nu și-a zis, cetind-o, că ei nu vor face bogatul acela nemilostiv, care nu e nu se uita. Ia bubosul cerșetor Lazăr de la pragul casei sale, pe când e dimpreună cu prietenii săi petrecea neîntrerupt și se învestmântau cele mai scumpe haine? Dar, pe ur­­­mă, câți au uitat fiorul cel bun a milei — și, întocmai ca și acel bo­gat, n’au mai întins mâna lor, sgâr­cită de egoism, spre nevoia și neca­zul atâtor Lazări întâlniți în dru­mul vieții lor? Că, vedeți, una eși să ai un sentiment de milă, — și a ceva este să-l transformi Într’o fap­tă de mUă. O, — câți nu sunt dui și ajutători în gândul și în intenți lor, — dar care nu prefac intenți în faptă, înțeleaptă vorba zice­s c și iadul este pardosit cu bune inten­ții. Ba, mai mult, omul care are bu­na intenție de a face binele —­­ nu-l face, este, într'o măsură, nu­­vinovat de­cât cei ce nici măcar i­­tenția aceasta nu o are, —­ de vr me ce acela care a simțit în sufi­tul său svârcolirea milei, dovedeș prin aceasta că e un suflet deosebi un suflet în care sălășluește lu­mii lui Dumnezeu — și neurmând in­boldul iscat în suflet, face o fapt mai de osândit de­cât acela caz din pricina nedesăvârșirii sufletul­ său nu simte de loc acest imbold-Dar, nu despre aceasta voesc rn, ales a vă grăi astăzi, iubiți cetito ai acestor rânduri. Ci despre terți la actualitate a acestei sfinte par bole- Cât de deplin se adeverește c­­ântul Mântuitorului ,că toate vi trece, dar cuvintele lui nu vor trec de doua mii de ani, câte „teorii” câte morale așezate pe șubreda lesne-trecătoarea temelie a celor menești nu s’au spulberat, de ni nu-și mai aduce aminte nimenea < ele sau care, stau, prăfuite, în cit știe ce carte de istoriei.­ Iar în vr­mea aceasta, Sfânta învățătură Domnului Hristos a strălucit neco­­tenit, cu aceiași putere și depli slujind tuturor la luminarea și in­drumarea vieții lor, la limpezirea doelilor și­ a clătinărilor lor, la d­părtarea nenumăratelor și poftito­r­filor ispite satanice. Iată, această parabolă sfântă a le­gatului nemilostiv și­ a dreptului L­oar- Toate elementele ei —și, in cât sunt de multe! — sunt de-a­tât de deplină actualitate, în­cât p­re a fi rostită acum, în chiar ceasi zile zilelor noastre..­.­ȘMnțeleg­i pr aceasta chiar zilele de­ rasboi pe c­re le trecem cu toții acum. Nave de­cât să privim in jurul nostru ■ și vom putea lesne verifica reali­tea totală, atât a elementelor com­ponente ale parabolei, cât și actual­tatea deplină a învățăturilor ieși din cuprinsul ei- Ba încă­.. Să privim la bogatul nemilosit' El petrece în nepăsare cu tovarăș lui, se îmbracă in in subțire și mătăsuri scumpe — și nu vrea­i știe de nimeni și de nimic din jur lui. De­sigur și pe atunci trebue s fi fost mulțime de necazuri și ne­fârșite intreb­cări între oameni, pr­cum și treburi obștești la care cădea să pună mână de ajutor acest om bogat, cu atât mai mult­­ cât era bogat. Dar el petrece, sfân Evanghelie spune clar: „El ducea : fiecare zi o viață plină de veselie de strălucire”­Să venim acum la vremea noa­tră, — la această vreme cutrem­­ată de atâtea lipsuri, — clătina între atâtea maluri de îngrijorat — învolburată în mare nesfârșit de gânduri și de așteptări. Vrem, de atunci nu era o vreme de r&sbc — a noastră, de trei ani de zile, ste o crâncenă vreme de răsboi,­­ ceea ce însemnează că încă nu mari și mai grele sunt răspunderi tuturora. Și ce vedem? Nu vedem oare, atâția „bogați nemilostivi ca­re, cugetând numai la sine, petre în „fiecare zi, în veselie și în strălu­cire”? Cum să nu! Fără să vrem n­i­bim de ei, de vreme ce pornirii sunt atâta de aprige și de totale,­­ cât nu se mai gândește nimeni s facă aceste lucruri păstrând măca un minimum de cuviință­ Ci toat se petrec în­ văzul lumii. Și să trecem de partita cealaltă Nu avem astăzi, în calea vieții noa­tre, întâlnimi la tot pasul cu u­n „săr­man Lazăr”? Nu vedem câte nes­­pravile necazuri? Nu vedem atâți oameni îndurerați? Nu auzim susp­nete atâtor mame? Nu vedem lacr­mile atâtor soții rămase fără sprij­nul casei lor? Nu simțim și nu ai­zim chemările milei de fratele no­stru? Nu ni se pune înaintea cuți­tul­ui nostru gândul la cei care,­­ când noi stăm liniștiți aici, ei sul­gerează și mor, pe depărtate melea­guri străine? Ce sunt toți aceștia e cât niște Lazări care s’ar mulțum și cu fărămiturile de la masa bog;­tului nemilostiv, așa precum arat sfânta Evanghelie? Și câți sunt­­ cei care să întindă mâna lor spt ei? — și săre ajute? — și să-i mai gâie? De­sigur mulți, foarte mulți din­ noi nu se aseamănă cu bogatul­­ milostiv. Aș greși cumplit dacă , spune așa, — de vreme ce nemim, rare sunt dovezile că la chemare neamului, atâția „bogați” au ră­puns, unii chiar cu mai largă inim De asemenea, azi s’a învârteș, fapta milei, — ajutorarea e mai v ca de obiceiu. Și toate acestea pun temelia gândului nostru, piatra a bună a nădejdii. Dar, vai, câți încă mai sunt ca rămân în starea bogatului nemil siivi Destul de mulți, ca să dea dre täte strigării pe care pilda evangh­li­că o trimite spre așezarea noastre obștești. Mai rămân cas îm multe mâini întinse spre boga care tac, cărora nc le pasă de­­ zării de pe pragul casei lor. Cu­ aceștia merge chemarea puternic a pildei, către ei merge și a­meni tarea teribilă a pedepsei pe care luat-o bogatul nemilostv, care știm ră după ce a murit, precum to a mers în „locul de chin” unde „e chinuit grozav de o văpie fără st­­gere” Să dăm deoparte de la noi, draj mei, ispita bunei intenții ne urma de faptă, — ci să prefacem în fap de iubire toate poruncile „sfinte” care ni le șoptește in suflet însă glasul lui Dumnezeu. Și să ne gr­ăim căci iată vremea cea mare venit, p­e vremea ridicării neam­lui nostru sus, pe culme, de un­ curând se va vedea strălucirea marțului către care se duce hăr­uirea bunului Dumnezeu. Să nu facem ca bogatul nemil­stivi Al. Lascarov-Moldovan Evangh­eliat Bogații nemilostivi Obiceiuri chinezești Se pare că Chinezii găsesc obice­iurile noastre europenești foarte ciudate și caraghioase. Lucrul acesta nu este chiar atât de uimitor,dacă ne­­ gândim că toate obiceiurile lor sunt, într’un anumit fel contrariu obiceiurilor din Europa. Astfel, în China, o logodnică plân­ge când se duce în locuința soțului ei Un chinez se Interesează Întot­deauna, nu de i­ănătate­a voastră, ci de venitul vostru.. Se simte jig­nit dacă este Întrebat ce face soția Sa sau copiii săi, își pune pălăria când vă întâlnește pe stradă, îm­bracă haine albe când este în doliu. Cărțile se citesc de la dreapta la stânga și de jos In su3­ Școlarii își recită lecția întorcând spatele pro­fesorului. Mamele nu-și sărută ni­ciodată copiii. Mesele chinezești în­cep cu fructe și sfârșesc cu supă. Când clădesc o casă, încep cu aco­perișul- Chinezii nu-și taie nicio­­dată unghiile și sunt Mandarini care le poartă lungi de 10 centime­trii. Ziarele lor nu vorbesc niciodată de politică („L’Illustre suisse). NU UITA: 1 MGEMBRIE, AJUTORUL DE IARNĂ. * POALA ALBA IEUCOREG (SCURGERI) fine* •*"<>Ml uffl,car ■ •«*••**• wotjTM»^unuanm Modei dc mantou șezători Sătești Duminică 25 ort a avut toc in coi Fundeni-brânzâriești, a patra ssz toare artisticoi-culturalf, dată de Li ția M L. „Panduri" a Asoc. , Cute lui Oltean“, In f­olosul cantinei s­ Ola din comună. După .Cuvântul de deschidere a dinui prof. Eftimie Metaxa, prim.« comunei și după conferința „Țăran ostaș“ a scriitorului Nicolae N. lJi­veanu, președintele asoc. a urmat t program alcătuit din Vers, humor cântec românesc, executat de muni­toarele Elena Vătafu, Alexandru­ Dumitrescu și Ecaterina Cristovici muncitorii Virgil Sfetea Alexand­rircea, Manole Manolescu și Seba­tian Marin­escu. șezătoarea,­­ condusă de student Puiu Crețoiu și regizată de muncim Peru Chivac și Eugen Ionescu, a încheiat cu poemul dramatic un’i act în versuri ,Pe malul gârlei“ C. D. Olănescu-Ascanio Masa zilei — sapă da fasola peste prăjit — desert cu mere DESERT CU MERE: Faceți o cocă moale desfăcând făină cu apă, adău­gați praf de copt, și o linguriță de untdelemn. Tăiați mere în felii ro­tunde, subțiri, și amestecați-le cu compoziția de mai sus- Turnați a­­ceastă pastă pe o hârtie unsă cu untdelemn pusă în cuptor și conceti la foc iute. Serviți Îndată, presărând pr­in zahăr. Se taie gutuile în patru, se scoate căsuța cu sâmburi și se pun să fiar­bă în apă cât să le cuprindă. Se a­­daugă și câteva mere crețești tăiate în sferturi. Se lasă să fiarbă până se înmoaie. Se scurg de zeamă, care se întrebuințează la peltea, se cântă­resc și se dau prin sită. Se adaugă atâta zahăr cât au cântărit gutuile fierte și se pun cu totul la foc, să mai fiarbă până se leagă. Se mai a­­daugâ la 2 kg. de gutui, zeama de la o lămâie mică­ Când pasta e bine legată, se răstoarnă pe un fund u­­dat cu apă, se întinde cu un cuțit lung, udat mereu, astfel ca să nu fie mai groasă de 2 cm. Se acoperă cu un tifon și se lasă la loc uscat și bine ventilat să se usuce, o zi sau două. Când s’a uscat, se taie rom­buri, se dau prin zahăr și se păstrea­ză în cutii de tablă mai multă m» Am* . i Mái 1

Next