Timpul, decembrie 1991 (Anul 2, nr. 236-252)

1991-12-13 / nr. 244

COTIDIAN SOCIAL-POLITIC-CULTURAL INDEPENDENT 4 pagini - 5 lei Semnele realei privatizări Iluzia privatizării in numai cîteva luni a întregii economii naționale, înțeleasă ca soluție — miracol pentru intrarea grabnică în sfera de acțiune a mecanis­melor pieței libere, s-a spulberat de mult. Cei cîțiva teoreticieni care au cultivat-o — fie pripiți să-ți verifice ipotezele, fie seduși de o demagogie de conjunctură — au dat ei înșiși înapoi. Ca peste tot în Europa de Est, trans­ferul de proprietate din mîinile statului către sectorul privat este privit acum ca un proces dificil și de durată. Legea privatizării societăților comerciale — atît de zgomotos trecută prin Parlament — a pus capăt utopiilor și a deschis drum unui efort coerent, necesar și de amploare. Oricît de criticabile i-ar fi anumite prevederi, a­­ceasta va asigura, în acest de­­c­­iu, condiții ca sectorul pri­­să fie acea coloană vertebra­lă a economiei naționale aptă să susțină o reconstrucție glo­­bală și să garanteze un echili­bru real. Dezetatizarea nu putea fi un joc anarhic de trecere patrimoniului dintr-o mină în a alta. Legea nr. 58/1991 este de acum un curs de aplicare. Primele semne sunt, de altfel, vizibile, chiar dacă publicul larg încă nu știe prea multe amănunte. Este în curs activitatea de fun­damentare a fezabilității socie­tăților comerciale care se vor privatiza prin vînzare de acțiuni și active înainte de reorganizarea Fondurilor Proprietăților Private și a Fondului Proprietății de Stat. Caraș-Severinul s-a înscris printre primele opt județe ale SfI­ din care s-au formulat pro­puneri de privatizare rapidă compatibile cu prevederile Legii nr 58/1991. 14 societăți comer­­e cu capital de stat din do­meniile industriei alimentare, co­merțului și turismului au anun­țat oficial punerea în vînzare a unui număr total de 225 de ac­tive — unități sau subunități de producție, magazine, hoteluri ș.a. „Comaliment“ La Reșița a pregătit documentația necesară pentru a două treaptă de priva­tizare — vînzare de acțiuni — și, după aprecierile Filialei Ca­­raș-Severin a Agenției Naționale de Privatizare, are mari șanse să intre în topul priorităților pe plan național. Ponderea esențială in structura globală a activelor — pentru care în acest moment se lucrează la studii de fezabilitate — o de­țin cele de interes comercial sau turistic. Iată, de altfel, societă­țile comerciale care au făcut pu­blicitatea necesară propuneri­lor : „Agmonia" SA Oțelu Roșu (7 active), „Agrocomerț Caraș“ SA Reșița (2), „Atlas“ SA Băile Herculane (29), „Banat Com“ SA Reșița (14), „Dunărea“ SA Mol­dova Nouă (85), „Hercules“ SA Băile Herculane (9), „Industria Laptelui“ SA Reșița (2), „Miniș Com Mixt“ SA Anina (4), „Poia­na Mărului“ Sa Caransebeș (20), „Remat“ SA Reșița (2), „Comali­ment“ SA Reșița (18), „Timiș“ SA Caransebeș (4) și „Universal“ SA Reșița (24). Intre cele 225 de active, sunt de semnalat și trei unități de producție alimentară: linia de sucuri din mere de la Caransebeș, fabricile de lactate din Gravița și Moldova Nouă. Toate sînt în așteptarea investi­torilor privați sau cu capital mixt și sperăm că ei nu vor întîrzia. Timotei JURJICA Sfinta mare nerușinare: transportul în comun # Rușinea Reșiței — tramvaiul Simți cum te cuprinde frica, jena, scîrba, revolta, văzînd cum merg acești copii — pot fi co­piii fiecăruia dintre noi — la școală. Cu­ o mină pe bară, c-un picior pe-afară. In fața blocului 23, de pe Bulevardul Republicii, stau de vorbă cu trei elevi spe­riați, de la Liceul Nr. 4. Așteap­tă de la 7,15 și este 8 fără zece minute. Evident, vor întîrzia la prima oră. Absenți. Evident, nu vine nici un tramvai și ei urcă, la întîmplare, într-o mașină care să-i ducă mai aproape de școală. Agitație mare, un minut mai tîr­­ziu. Toată lumea fuge, pur și simplu, spre stația de vis-a-vis. Asta spus în franțuzește. Că pe românește este mai mult decit ceva de vis. Este un coșmar. Așa procedează cei mai mulți dintre cei care vor neapărat să urce in tramvai. Merg mai întîi înapoi cîteva stații, pe sens invers, pen­tru a fi siguri că urcă, și se îna­poiază ... înainte. Iar acest o­­bicei, practic și disperat, îl au nu numai cei 3000 de elevi, care fac zilnic „naveta“ între Reșița Sud (de centru) și Reșița Nord (Govîndari sau Lunca Bîr­­zavei). Oricum le spui, dracul este tot așa de ... colorat, ca tramvaiul. Și nu poți să nu te întrebi : dacă și copiii domnilor de la prefectură și primărie ar călători în aceleași condiții, res­pectivele respectabile organisme de conducere ar avea aceeași condamnabilă atitudine ? Acum cîteva zile doar, un student a căzut din tramvai. Și nu e de mirare, după cite am văzut. Dar să nu anticipăm concluziile. S-o luăm pe îndelete, ușurel nescă, cu tramvaiul. Care nu tre­buie luat tare, că te-alegi cu sperietură. Că-i vorba de un fel de tramvai fantomă. La ora 6 dimineața am așteptat doar zece minute, în stația de la pa­sarela Mociur, spre Lunca Bîr­­zavei. A fost o întîmplare. Un noroc cu care la Reșița nu întîlnești de două ori. Peste nu­te mai cîteva minute, aveam să văd deja oameni care nu puteau să urce în stația Victoria. Și o stație încă foarte aproape de­­ capăt de linie. Să nu mai vor­bim de „Intim", unde trebuie să fii sau norocos sau halterofil, să poți obține un loc în picioare, inclusiv pe scară. N-are rost să intrăm în amănun­te. Vă mai pot spune că la ora 7 fără zece plecau, unul după altul, două tramvaie de la Renk. Și tot atunci se lansase zvonul că a luat foc un tramvai. Muncitoresc. De fapt și din fe­ra­ricire, trebuia reparată doar o cutie de conexiuni. Dl director Tarkany, cu care m-am „plim­bat“ o parte a dimineții, zicea că în două ore garnitura res­pectivă o ia iar la drum. Cert este că, după trei ore, nu plecase încă în cursă. Iar seara, pe la ora 18, o altă garnitură „obo­sise" de atîta alergătură. După ce în ziua precedentă se întîm­­plase același lucru. Din patru garnituri „valide“, la această o­­ră, mereu trage cite una pe dreapta. Una, două stau. Res­tul circulă, însă mai mult decit garniturile, stau călătorii. Și cum să nu stăm, sărăcanii de noi, dacă pe traseu rămîn doar trei tramvaie ? ! Acum, pen­tru un tur complet, un tramvai are nevoie de 70-80 de minute. Așteptăm, deci, o garnitură, tot la 30-40 de minute. Dacă suntem­ printre „norocoșii“ care urcă. Da­că nu, alte minute de așteptare. Altă „distracție“ și alte gînduri „bune“ față de cei care ar tre­bui să organizeze și să norma­lizeze transportul în comun din Reșița. Am mai scris — mai ales sub­semnatul — despre tramvaiul reșițean. De pe vremea cînd el era un proiect, o dorință a ilu­ Nicolae STUBIJ (Continuare in ora a 2-a) Creierul lui Lenin Nu este vorba despre un ro­man. Nu este ficțiune. Este real, cert. Lenin a existat. Și a avut un creier. A apărut recent o car­te cu acest subiect. A existat și un medic german, mare specia­list in disecții pe creier, care a putut discerne în universul învolburat al masei cenușii do­vezile imateriale ale spiritului. Profesorul s-a numit Oskar Vogt și a trăit între anii 1870 și 1950. Prin urmare, autorul cărții „Cre­ierul lui Lenin“, Tilman Spen­gler, nu a inventat nimic. Chiar și el, autorul, există, este un e­­rudit sinolog, născut in 1947, ca­ (Continuare­­a pag. a 8-a) DIN PRESA STRĂINĂ ce a strîns cu migală materialul acestei cărți, propulsîndu-se ca un autor de roman senzațional. Profesorul Vogt a fost deci un mare specialist în psihologie și psihiatrie; era medicul casei Krupp. A avut o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă pentru di­secțiile pe creier. Lucra pe po­rumbei, pe cîini, pe oameni, căutînd localizarea bolii, a ne­buniei, a sexualității, a geniali­tății. Făcea și disecții pe viu . Nu de puține ori își uita „pre­paratele“ pe la prieteni și nu de puține ori colegii de Institut s-au plîns de gemetele victime­lor. Era în veșnică criză finan­ciară. Așa că afacerea cu casa Krupp i-a venit ca o mană ce­rească. Dacă n-ar fi suferit de un prea exagerat erotism soția lui Herr Krupp! Și dacă nu ar fi aflat Herr Krupp! E! Dar venit primul război mondial și - a îngropat totul în durere, iar Vogt s-a întors la cîinii și po­rumbeii lui. După moartea lui Lenin, psihologul și neurologul Vladimir Behterev i-a făcut cinstea de-ai chema să disece Unde sînt cozile de altăd­ată ?!... O dimineață întreagă am căutat o coadă. Te mai în­tîlnești cu o cunoștință, mai schimbi o vorbă. Mai afli cu cine votează X sau de cînd este Y în șomaj tehnic. Și­ apoi e un exercițiu bun, înveți să dai din coate. Nu am găsit nici măcar una in tot municipiul. Una, așa, măcar de exemplu să fi găsit și eram mulțumiți. Pînă la urmă le-am dat dreptate oamenilor. La ce să facă coadă ? La mezeluri de culoare pămîntie 7 Pardon ... Banane? Nici din astea nu mai sînt. Portocale nici atît Și chiar dacă ar fi, costă peste 300 de lei. Cine mai face coadă la ele ? Cizme, căciulă, fular și mănuși, adică ce ne trebuie nouă acum, nu găsești nicăieri, nici măcar pentru 5_6 persoane, darmite pentru o coadă serioasă, de cîteva sute de persoane. Așa că, după ce alergi o dimineață întreagă, nu-ți rămîne decit să oftezi după ceea ce altădată dezavuam mai mult și mai mult­e cozile dinaintea sărbătorilor. Ah, unde mai sunt cozile de altădată ? !! Ne e dor de ele. Ruxandra PETRE Pentru un pumn de argint... Că mai există oameni fără că­­pătîi, de la care nu ne putem aștepta să facă lucruri bune, o știm foarte bine. Dar să întilnim cazuri în care la originea unor infracțiuni masive să se afle cei care tocmai au fost puși să asi­gure paza și securitatea obiecti­velor economice și sâ mai aibă, pe deasupra, și alte răspunderi sociale, chiar că este prea de tot. In această situație se află Viorel Petru Mărgineanțu, din Reșița, om în toată firea, lăcătuș la C.S.R. S.A., secția Aglomerare, vicelider de sindicat pe secție. Cum a ajuns el ln postura de hoț ? Totul a început în după­­amiaza zilei de 26 noiembrie a.c., dată cînd, împreună cu Doru Re­­tezan, tot din Reșița, electrician la aceeași secție, efectuau servi­ciul de pază. De reținut că V.P. Mărgineanțu era și șeful grupei de pază pe secție ! De cum au intrat în schimb, cei doi au și trecut la acțiune. S-au deplasat la stația electrică din corpul principal al secției și timp de două ore și jumătate au tot demontat la contactori elec­trici cu pastile din argint. Apoi, in jurul orei 17.30, Doru Betezan a primit misiunea să-i transporte la domiciliul „vice“-lui. A doua zi la fel. Fiind iarăși în serviciul de pază, în schimbul de după-amiază, au luat la rînd stația electrică Răcire-Aglomera­­tor, stația electrică sector Dozare și stația electrică sector Concasa­­re. Și de această dată au termi­nat relativ repede. Le-au fost suficiente doar două ore, după care s-a ocupat însuși „șeful” de transportul contactorilor electrici. După două zile, în 29 noiem­brie a.c., au predat marfa, adică nu mai puțin de 357 contactori în valoare totală de 326 932 lei unui alt amator de chilipir. lul Petru Streșan din Bocșa, urmînd ca mai apoi să treacă la opera­țiunea de desprindere a pastile­lor din argint de pe contacte. Nu au mai apucat însă să le valorifi­ce. Lucrătorii biroului economic din cadrul poliției municipiului Reșița l-au reperat cu operativi­tate. Mircea CONSTANTINESCU Ziua Tipografilor întrebarea este cum trebuie să sune cuvîntul, cuvintele, de ziua lor. Ei sînt primii care le vor citi, în ceas de noapte, cu ochii înroșiți de plumb și de nesomn. Sînt cei dinții chemați și aleși să­­­ pu­nă, mereu în cunoștință de cauză, ca o categorie privile­giată, mereu truditoare pe cu­­vînt (și totdeauna receptivă întru cuvint), da sau nu. Pri­ma vamă și aproape prima dramă a cuvintelor noastre gazetărești. Nu știu dacă le-ar place să fiu excesiv de liric și pa­tetic, omagiindu-le fapta, de-a dreptul simbolică și exem­plară. Fapta și lupta drama­tică pentru izvodirea vorbei întru lumina tiparului. M-ar crede, poate, naiv și un pic mincinos, în dorința de a-i măguli și a le cvita în strună. Or fi părînd ei cîteodată zel de plumb și de cerneluri, dar pentru noi, cei cu care îm­part, noapte și zi, bucuria și amărăciunea facerii „Timpu­lui“, cu ghilimele și fără el Nicolae SIRBU ICnr-’In-Mre t­­ona » 4-a) --------------------------------------­ Toate-s vechi și nouă toate Dacă istoria este într-adevăr știința despre cele ce au fost, întru înțelegerea mai adîncă a prezentului și prefigurarea viitorului, atunci nu ne poate fi îngăduit sa nesocotim gla­surile de dincolo de vreme, purtătoare de mesaje privind actuale. Aceasta mai ales cînd unele conjuncturi, fără să se repete aidoma, prezintă totuși ciudate similitudini. Ne refe­rim, în speță, la o duză pole­mică epistolară, purtată acum cinci decenii, ai cărei prota­goniști nu erau alții decît Iuliu Maniu și Ion Antonescu. Re­marcabilul lider național-ță­­rănist adresa, într-un stil tăios, dar și de o perfectă urbanitate, severe reproșuri redutabilului său preopinent, în legătură cu politica economică a acestuia. Precum credea — și argumen­ta — Maniu, convențiile în­cheiate de autoritarul condu­cător al statului cu Germania provocau României grave pre­judicii, determinind „acapa­rarea, pe un preț de nimic, chiar a fondului național.“ Era adevărat, iși continua el demonstrația, că edificiile­­ și instalațiile întreprinderilor acaparate rămîneau în țară, nefiind strămutate peste hota­re. Faptul era însă irelevant, nesemnificativ, cîta vreme be­neficiile luau calea străinătății, independența economică — și nu numai — devenea iluzorie. Intr-o memorabilă frază afo­ristică, Iuliu Maniu conchi­dea: „Un drapel poate flutura și peste un lagăr de sclavi — Al. BÂRSESCU (Continuare to oaa a 4-«)

Next