Timpul, septembrie 1995 (Anul 6, nr. 173-194)
1995-09-15 / nr. 183
COTIDIAN SOCIAL-POLITIC-CULTURAL INDEPENDENT_________ISSN 1221-11848 pagini - 200 Iei Compromisuri și strategii Ca și în cazul strategiei privind integrarea României în structurile euro-atlantice, instituția prezidențială a găsit de cuviință să consulte toate formațiunile politice reprezentate în Parlament, în legătură cu inițiativa de reconciliere istorică românomaghiară. Întrucît întîlnirea de la Cotroceni a fost convocată ieri, la orele amiezii, deocamdată nu ne sînt cunoscute decit în linii cu totul generale pozițiile și punctele de vedere ale participanților la această extrem de importantă reuniune. Totuși, la respectivul eveniment, faptul se justifică prin semnificațiile sale aparte. Seismograf Uzuală și în alte țări, practica întîlnirilor periodice ale șefilor de state cu liderii formațiunilor politice parlamentare, mai ales în împrejurări excepționale, tinde să devină, la noi o adevărată instituție de referință. Ceea ce ni se pare a fi de bun augur pentru consolidarea democrației românești dar și pentru credibilitatea externă a unor inițiative de amplă rezonanță internațională. Precum a fost opțiunea Unanimă în favoarea politicii aderării la sistemul economic comunitar și cum va fi, indubitabil, decizia de sedimentare durabilă, în consonanță cu standardele europene, a relaiilor româno-maghiare. Din ce se știe pînă la ora actuală, nu se profilează nici un fel de reticență, necum Împotrivire, față de ideea unui compromis istoric între România și Ungaria. Chiar și partidele pe care unii se grăbesc, din motive obscure, să le califice drept naționaliste ori extremiste, și-au manifestat disponibilitatea de a participa la un asemenea proces. Există, firește, deosebiri, de nuanță, generate nu atît de conceptele doctrinare specifice, cît mai ales de condițiile în care ar urma să se materializeze reconcilierea propriu-zisă. Rămînînd cu totul clar postulatul că, în imensa majoritate a cazurilor, partidele parlamentare resping categoric autonomia regională pe baze etnice. Credem că reuniunea de la Cotroceni e menită să dea contururi definitive ansamblului de propuneri concrete, pe care România s-a angajat să le avanseze spre analiză purții maghiare, cuprinzînd un maxim de concesii admisibile și consacrate prin asentimentul formațiunilor politice reprezentate în Parlament. Deschizînd astfel calea, îndelungată și dificilă, a unor negocieri pe seama cărora să se cristalizeze termenii finali ai unei veritabile reconcilieri istorice. Presupunînd voința politică a ambilor parteneri de a elimina suspiciunile prin dialog permanent, ca și de a substitui revendicările unilaterale și excesive prin concesii reciproc acceptabile și profitabile. AL. BARSESCU O instituție în vacanță: Teatrul Municipal G.A. Petculescu Un bluf de proporții, cu acte în regulă: apa la Oravița Cititorii noștri își aduc desigur aminte de zarva de propagandă iscată în jurul sistemului de aducțiune a apei potabile Sasca— Nera—Oravița, denumit pe scurt Uzina de Apă Sasca-Oravița. Subiectul acesta, abil manevrat de „pohtitorii“ de jilțuri din trecuta campanie electorală, a ajuns cum să fie voit ignorat și înlocuit cu altele. Pasă-mi-te că, nerezolvată fiind problema apei la Oravița, aceasta a ajuns să rușineze pe cei care, acum, nu contenesc să-și confecționeze o altă haină, fals-poleită, să mai păcălească o dată electoratul. După aceeași lozincă reală de cabaret, „vom face, vom drege și . . . voturi vom culege!“ In 1992-1993, atenția administrației locale era mai ales îndreptată spre acest obiectiv, iar declarațiile făcute presei, inclusiv de reprezentanții conducerii județene fiind acelea că orașul are cea mai modernă Uzină de Apă din Banat. Ba chiar s-au tot repetat niște „inaugurări“ — încît a fost nevoie de gazetari să le aducă aminte unor „domni“ și „tovarăși“ că prea dese „protocoalele și... pîrjoalele“, în schimb populația orașului trecuse la un regim de raționalizări ale apei mai abruir decît an țări, adică înainte de '89. Fiindcă la Oravița deocamdată vorbirii de Uzină, dar de apă, mai va! Programul, oricît s-ar motiva în riscai „economisiri“ (dar la taxe nu-i aceeași regulă, domnule URBIS?), nu reflectă că administrația locală și-ar fi propus — cum susțineți din 1992 încoace — să îmbunătățească nivelul de trai și condițiile de civilizație ale cetățeanului Oraviței. Căci, să fim corecți, vorbim de civilizație, atunci cînd elementele ei primordiale — apa potabilă în cazul de față — se afli cînd ai nevoie și nu după cum ți se livrează, la program. Și atunci să nu se mire străinii că, de exemplu, la cofetăria de la Complexul Vechi (din preajma gării) bietele angajate nu mai pridideau cu adusul găleților cu apă tocmai din Remiza CFR? Lucru făcut și de gospodinele blocurilor înșirate de-a lungul șoselei spre Răchitova. Sau că, atunci cînd este livrată peste acele ore de „raționalizare“, găsim apă din belșug în ... canalele șoselei principale Timișoara — Reșița ori înspre colectoarele aleilor din faimosul de-acum, Cartier Zona Gării. Asta se datorează iarăși unei viziuni „originale“ a primarului și administrației locale, ca și „originalei“ colaborări cu URBIS- ul. Fiindcă, atunci cînd era totul cu ridicarea Uzinei de Apă, toți — de la primar la . . . zidari — aveau în vedere numai acel obiectiv din munte, Urcînd toți la aer curat și la chefuri! Fără a se gîndi la surpriza care a și venit, apoi fiindcă ai făcut Uzina, dar n-ai unde trimite apa decît în canale, deoarece n-ai a ________________ Ionel BOTA (Continuare în pag a 3_a) Ceata lui Pițigoi Seară liniștită de august. Este ora la care reclamele luminoase de Coca-Cola, Kent și LM sfidează întunericul coborît peste oraș. Undeva, în Micro III, în fața unei terase amenajate adhoc pe trotuarul din fața unui restaurant, aud în spatele meu o voce de copil: „Dacă îmi daui 1000 de lei, vă spun cine a spart săptămîna trecută magazinul ...“ Am întors capul împins de curiozitate, deși vocea îmi era cunoscută. O mai auzisem undeva, dar în acel moment nu realizam unde și cînd am mai dialogat cu cel ce mi se adresa. Și astfel, am avut surpriza să-mi revăd o mai veche „cunoștință“, din vremea cînd îi luam primul interviu din sediul Poliției municipale, aflat acolo pentru niște furturi magazine. Asta se întîmpla din cu un an în urmă, cînd Dumitrache Ionel Marin, căci el este „amicul“ meu, avea doar 13 ani! Ne-am salutat ca doi oameni „mari“ după care mi-a repetat propunerea cu mia. Știam că este un truc vechi și de aceea n-aveam chef să înghit povestea ce-o avea pregătită. I-am plătit o „Fanta“ și L am întrebat cum o mai duce cu viața. „M-am făcut băiat serios și m-am lăsat de prostii. Peste două săptămîni împlinesc 14 ani și dacă mă prind mă bagă la Popa Șapcă“, mi-a răspuns făcîndu-mi șmecherește cu ochiul. Aș fi vrut să-l cred, dar cunoscîndu-1 bine am fost cît se poate de rezervat. Și nu m-am înșelat. La cîteva zile, de la împlinirea vîrstei de 14 ani, Ionuț, cum îl alintă prietenii, a căzut din nou în greșeală. O nouă spargere, după care a poposit în arestul Poliției. De ce i-a fost frică nu a scăpat. Știa că odată cu împlinirea a 14 ani datele problemei se schimbă. Dosar penal și chiar penitenciar. Dumitrache Ionel Marin este născut în zodia Leului și fură de la vîrsta de 9 ani. Are gașca lui și ca orice „leu“ se erijează în șef atunci cînd stabilesc planul de bătaie. S-a înconjurat de „ceata lui Fițigoi“: Toth Iosif So Victar NAFIRU (Continuare în pag. a 8-a) EVENIMENT REDEVENIND ELEVI Astăzi începe un nou an școlar, ceea ce credem că nu este un eveniment oarecare, ci însuși Evenimentul, trăit cu intensitate de aproape întreaga suflare a țării. Care mai ales azi e alcătuită din bunici, părinți și copii, gravitind așadar cu toții în jurul mirificului univers al școlii. Iar dacă mai vîrstinicii își disimulează cu stîngăciene stalgiile, elevii, cei mai mulți, își exprimă exuberant bucuria de a se regăsi în spațiul familiar al sălilor de clasă, de a-și revedea colegii și dascălii. Care, la rîndul lor, nu sînt mai puțin emoționați decît învățăceii. Ale căror priviri seînteietoare de inteligență îi stimulează să le dăruiască generos tot ceea ce știu și ceea ce cred, spre a-i forma ca oameni întregi la gînd și la fire. Să încercăm, măcar astăzi, să uităm dificultățile și amărăciunile tranziției ori turpitudinile politicianismului, redevenind pentru cîteva clipe elevi, alături de copiii ori de nepoții noștri. Să-i însoțim cu sufletele luminate de bucuria zile dintr-un simplă a primei nou an școlar. Și vom constata că ne simțim poate mai buni decît sîntem în realitate. Pentru toți cei care astăzi își reiau locurile în bănci sau la catedre, pentru copii ca și pentru îndrumătorii lor, un gînd curat de sinceră și cordială prețuire. CITIȚI MIME : 9 La SC „Plastomet“ SA Reșița, un divorț perspective optimiste, cu Cazuri și necazuri în dragoste; • Totul se plătește la... poliție. Vînătoarea încotro? Două sunt motivele care m-au determinat să scriu aceste rînduri. Primul este acela al pasiunii pe care am avut-o, o am și o voi avea pentru acest nobil sport, vînătoarea. Al doilea este faptul că reprezint vânătorii Filialei de vînătoare Reșița, al cărui președinte sunt (încă). Este clar faptul, că vînătoarea a fost dintotdeauna și va răsmîne un sport de mare ținută, care este practicat în general de oameni cu pasiune, cu caractere tari și cu suflete alese. Chiar dacă în ochii unora ceea ce scriu acum, s-ar putea să fie interpretat ca lipsă de modestie, am curajul să spun că, mai ales pentru vînătoarea acestui județ (nu numai pentru cea din A.J.V.P.S., ci și pentru cea din silvicultură) , am făcut multe în ultimii treizeci de ani. Acesta este unul din motivele pentru care sînt acum nemulțumit de felul în care se desfășoară activitatea în cadrul Asociației Județene de Vînătoare și Pescuit Sportiv, Caraș-Severin. Primul lucru care mă nemulțumește și care nemulțumește, sunt convins, întreaga masă a vânătorilor filialei Reșița, este cel al nivelului cotizației anuale pe care o plătim și a felului în care sunt gospodăriți acești bani. Cum este posibil ca la alte filiale din țară cotizația să fie de 35.000-80.000 lei anual, (35.000 lei AJVPS Bihor), în timp ce la Caraș-Severin este de 100.000 lei sau mai mult dacă se adaugă penalitățile? Unde se duc acești bani? Care este nivelul popularilor cu efective de vînat în fondurile de vînătoare? Căci vînătorul plătește în primul rînd pentru a i se oferi în sezonul de vînătoare satisfacții cît mai mari. Dar ce fel de satisfacții (Continuare un pas. a 3.a)