Timpul, septembrie 1995 (Anul 6, nr. 173-194)

1995-09-15 / nr. 183

COTIDIAN SOCIAL-POLITIC-CULTURAL INDEPENDENT_________ISSN 1221-1184­8 pagini - 200 Iei Compromisuri și strategii Ca și în cazul strategiei privind integrarea României în structurile euro-atlantice,­­ instituția prezidențială a gă­sit de cuviință să consulte toate formațiunile politice­­ reprezentate în Parlament, în­­ legătură cu inițiativa de re­conciliere istorică româno­­maghiară. Întrucît întîlnirea­­ de la Cotroceni a fost convo­cată ieri, la­ orele amiezii, deocamdată nu ne sînt cunos­cute decit în linii cu totul ge­nerale pozițiile și punctele de vedere ale participanților la această extrem de impor­tantă reuniune. Totuși, la respectivul eveniment, faptul se justifică­­ prin semnificații­le sale aparte. Seismograf Uzuală și în alte țări, prac­tica întîlnirilor periodice ale șefilor de state cu liderii for­mațiunilor politice parlamen­tare, mai ales în împrejurări excepționale, tinde să devi­nă, la noi o adevărată insti­tuție de referință. Ceea ce ni se pare a fi de bun augur pentru consolidarea democra­ției­ românești dar și pentru credibilitatea externă a unor inițiative de amplă rezonan­ță internațională. Precum a fost opțiunea Unanimă în fa­voarea­­ politic­ii aderării la sistemul economic comu­nitar și cum va fi, indubita­bil, decizia de sedimentare durabilă, în consonanță cu standardele europene, a rela­­­iilor româno-maghiare. Din ce se știe pînă­ la ora actuală, nu se profilează nici un fel de reticență, necum Împotrivire, față de ideea u­­nui compromis istoric între­­ România și Ungaria. Chiar și partidele pe care unii se grăbesc, din motive obscure, să le califice drept naționaliste ori extremiste, și-au mani­festat disponibilitatea de a participa la un asemenea pro­ces. Există, firește, deosebiri, de nuanță, generate nu atît de conceptele doctrinare spe­cifice, cît mai ales de condi­țiile în care ar urma să se materializeze reconcilierea propriu-zisă. Rămînînd cu totul clar postulatul că, în imensa majoritate a cazurilor, partidele parlamentare res­ping categoric autonomia re­gională pe baze etnice. Credem că reuniunea de la Cotroceni e menită să dea contururi definitive ansam­blului de propuneri concrete, pe care România s-a angajat să le avanseze spre analiză purții maghiare, cuprinzînd un maxim de concesii admi­sibile și consacrate prin a­­sentimentul formațiunilor politice reprezentate în Par­lament. Deschizînd astfel ca­lea, îndelungată și dificilă, a unor negocieri pe seama cărora să se cristalizeze ter­menii finali ai unei veritabile reconcilieri istorice. Presupu­­nînd voința politică a ambilor parteneri de a elimina sus­piciunile prin dialog perma­nent, ca și de a substitui re­vendicările unilaterale și ex­cesive prin concesii reciproc acceptabile și profitabile. AL. BARSESCU O instituție în vacanță: Teatrul Municipal G.A. Petculescu Un bluf de proporții, cu acte în regulă: apa la Oravița Cititorii noștri își aduc desigur aminte de zarva de propagandă iscată în jurul sistemului de aducțiune a apei potabile Sasca— Nera—Oravița, denumit pe scurt Uzina de Apă Sasca-Oravița. Su­biectul acesta, abil manevrat de „pohtitorii“ de jilțuri din trecuta campanie electorală, a ajuns cum să fie voit ignorat și­ înlo­­­­cuit cu altele. Pasă-mi-te că, nerezolvată fiind problema apei la Oravița, aceasta a ajuns să rușineze pe cei care, acum, nu contenesc să-și confecționeze o altă haină, fals-poleită, să mai păcălească o dată electoratul. După aceeași lozincă reală de cabaret, „vom face, vom drege și . . . voturi vom culege!“ In 1992-1993, atenția adminis­trației locale era mai ales îndrep­tată spre acest obiectiv, iar de­clarațiile făcute presei, inclusiv de reprezentanții conducerii ju­dețene fiind acelea că orașul are cea mai modernă Uzină de Apă din Banat. Ba chiar s-au tot re­petat niște „inaugurări“ — în­cît a fost nevoie de gazetari să le aducă aminte unor „domni“ și „tovarăși“ că prea dese „proto­coalele și... pîrjoalele“, în schimb populația orașului trecuse la un regim de raționalizări ale apei mai abruir decît an țări, adică înainte de '89. Fiindcă la Oravița deocamdată vorbirii de Uzină, dar de apă, mai va! Programul, ori­cît s-ar motiva în riscai „economisiri“ (dar la taxe nu-i aceeași regulă, domnule URBIS?), nu reflectă că administrația locală și-ar fi pro­pus — cum susțineți din 1992 încoace — să îmbunătățească ni­velul de trai și condițiile de ci­vilizație ale cetățeanului Oravi­­ței. Căci, să fim corecți, vorbim de civilizație, atunci cînd ele­mentele ei primordiale — apa potabilă în cazul de față — se afli cînd ai nevoie și nu după cum ți se livrează, la program. Și­ atunci să nu se mire străinii că, de exemplu, la cofetăria de la Complexul Vechi (din preajma gării) bietele angajate nu mai pridideau cu adusul găleților cu apă tocmai din Remiza CFR? Lucru făcut și de gospodinele blocurilor înșirate de-a lungul șoselei spre Răchitova. Sau că, atunci cînd este livrată peste acele ore de „raționalizare“, gă­sim apă din belșug în ... ca­nalele șoselei principale Timișoara —­ Reșița ori în­spre co­lectoarele aleilor din faimosul de-acum, Cartier Zona Gării. Asta se datorează iarăși unei viziuni „originale“ a primarului și administrației locale, ca și „o­­riginalei“ colaborări cu URBIS- ul. Fiindcă, atunci cînd era totul cu ridicarea Uzinei de Apă, toți — de la primar la . . . zi­dari — aveau în vedere numai acel obiectiv din munte, Urcînd toți la aer curat și la chefuri! Fără a se gîndi la surpriza care a și venit, apoi fiindcă ai făcut Uzina, dar n-ai unde trimite apa decît în canale, deoarece n-ai a­ ________________ Ionel BOTA (Continuare în pag a 3_a) Ceata lui Pițigoi Seară liniștită de august. Este ora la care reclamele luminoase de Coca-Cola, Kent și LM sfi­dează întunericul coborît peste oraș. Undeva, în Micro III, în fața unei terase amenajate ad­­hoc pe trotuarul din fața unui restaurant, aud în spatele meu o voce de copil: „Dacă îmi daui 1000 de lei, vă spun cine a spart săptămîna trecută magazinul ...“ Am întors capul împins de cu­riozitate, deși vocea îmi era cu­noscută. O mai auzisem undeva, dar în acel moment nu realizam unde și cînd am mai dialogat cu cel ce mi se adresa. Și astfel, am avut surpriza să-mi revăd o mai veche „cunoștință“, din vremea cînd îi luam primul interviu din sediul Poliției municipale, aflat acolo pentru niște furturi magazine. Asta se întîmpla din cu un an în urmă, cînd Dumitrache Ionel Marin, căci el este „amicul“ meu, avea doar 13 ani! Ne-am salutat ca doi oameni „mari“ după care mi-a repetat propu­nerea cu mia. Știam că este un truc vechi și de aceea n-aveam chef să înghit povestea ce-o avea pregătită. I-am plătit o „Fanta“ și L am în­trebat cum o mai duce cu viața. „M-am făcut băiat serios și m-am lăsat de prostii. Peste două săp­­tămîni împlinesc 14 ani și dacă mă prind mă bagă la Popa Șap­că“, mi-a răspuns făcîndu-mi șmecherește cu ochiul. Aș fi vrut să-l­ cred, dar cu­­noscîndu-1 bine am fost cît se poate de rezervat. Și nu m-am înșelat. La cîteva zile, de la îm­plinirea vîrstei de 14 ani, Ionuț, cum îl alintă prietenii, a căzut din nou în greșeală. O nouă spargere, după care a poposit în arestul Poliției. De­ ce i-a fost frică nu a scăpat. Știa că odată cu împlinirea a 14 ani datele problemei se schimbă. Dosar pe­nal și chiar penitenciar. Dumitrache Ionel Marin este născut în zodia Leului și fură de la vîrsta de 9 ani. Are gașca lui și ca orice „leu“ se erijează în șef atunci cînd stabilesc planul de bătaie. S-a înconjurat de „ceata lui Fițigoi“: Toth Iosif So­ Victar NAFIRU (Continuare în pag. a 8-a) EVENIMENT REDEVENIND ELEVI Astăzi începe un nou an școlar, ceea ce credem că nu este un eveniment oarecare, ci însuși Evenimentul, trăit cu intensitate de aproape în­treaga suflare a țării. Care mai ales azi e alcătuită din bunici, părinți și copii, gravi­­tind așadar cu toții în jurul mirificului­­ univers al școlii. Iar dacă mai vîrstinicii își disimulează cu stîngăcie­­ne s­­talgiile, elevii, cei mai mulți, își exprimă exuberant bu­curia de a se regăsi în spațiul familiar al sălilor de clasă, de a-și revedea colegii și dascălii. Care, la rîndul lor, nu sînt mai puțin emoționați decît învățăceii. Ale căror pri­viri seînteietoare de inteli­gență îi stimulează să le dă­ruiască generos tot ceea ce știu și ceea ce cred, spre a-i forma ca oameni întregi la gînd și la fire. Să încercăm, măcar astăzi, să uităm dificultățile și a­­mărăciunile tranziției ori turpitudinile politicianismu­lui, redevenind pentru cîteva clipe elevi, alături de copiii ori de nepoții noștri. Să-i însoțim cu sufletele luminate de bucuria zile dintr-un simplă a primei nou an școlar. Și vom constata că ne simțim poate mai buni decît sîntem în realitate. Pentru toți cei care astăzi își reiau locurile în bănci sau la catedre, pen­tru copii ca și pentru îndru­mătorii lor, un gînd curat de sinceră și cordială prețuire. CITIȚI MIM­E : 9 La SC „Plastom­et“ SA Reșița, un divorț perspective optimiste, cu Cazuri și necazuri în dra­­­goste; • Totul se plătește la... poliție. Vînătoarea încotro? Două sunt motivele care m-au determinat să scriu a­­ceste rînduri. Primul este a­­cela al pasiunii pe care am avut-o, o am și o voi avea pentru acest nobil sport, vî­nătoarea. Al doilea este fap­tul că reprezint vânătorii Fili­alei de vînătoare Reșița, al cărui președinte sunt (încă). Este clar faptul, că vînătoa­rea a fost dintotdeauna și va răsm­îne un sport de mare ți­nută, care este practicat în general de oameni cu pasiune, cu caractere tari și cu sufle­te alese. Chiar dacă în ochii unora ceea ce scriu acum, s-ar pu­tea să fie interpretat ca lip­să de modestie, am curajul să spun că, mai ales pentru vînătoarea acestui județ (nu numai pentru cea din A.J.V.P.S., ci și pentru cea din silvicultură) , am făcut multe în ultimii treizeci de ani. Acesta este unul din mo­tivele pentru care sînt acum nemulțumit de felul în care se desfășoară activitatea în cadrul Asociației Județene de Vînătoare și Pescuit Sportiv, Caraș-Severin. Primul lucru care mă ne­mulțumește și care nemulțu­mește, sunt convins, întreaga masă a vânătorilor filialei Re­șița, este cel al nivelului cotizației anuale pe care o plătim și a felului în care sunt gospodăriți acești bani. Cum este posibil ca la alte filiale din țară cotizația să fie de 35.000-80.000 lei anual, (35.000 lei AJVPS Bihor), în timp ce la Caraș-Severin es­te de 100.000 lei sau mai mult dacă se adaugă penalitățile? Unde se duc acești bani? Care este nivelul popularilor cu e­­fective de vînat în fondurile de vînătoare? Căci vînătorul plătește în primul rînd pen­tru a i se oferi în sezonul de vînătoare satisfacții cît mai mari. Dar ce fel de satisfacții (Continuare un pas. a 3.a)

Next