Timpul, ianuarie 2002 (Anul 13, nr. 2-25)

2002-01-15 / nr. 11

15 ianuarie 2002 i Actualitatea lui Eminescu Cît ae actual și ne important este Mihai Eminescu pentru cultura română am putea deduce am simpla statistică întocmită de C. Cupleșan, care ne spune că în deceniul de după 1989 a apărut cel puțin o carte pe lună despre Eminescu. Fără a mai pune la socoteală edițiile din versurile proza sau articolele sale, antologiile, cărțile ilustrate, CD-urile etc în anul 2000 toate editurile s­au în trecut, dorind să scoată fiecare cîte o carte nouă și frumoasă cu sprijinul Ministerului Culturii Remarcăm, din cele peste o sută de lucruri­ tipărite atunci un Corpus Eminescu, în 10 volume, elaborat de eminescologi din România și Republica Moldova avîndu i ca principali realizatori pe Victor Crăciun și acad. Mihai Cimpoi. Editarea și studierea operei eminesciene au fost in ultimul secol, chiar semnele efervescenței și împlinirilor culturii romane Să credem in aceste semne, renascînd noi înșine din­ energia și spiritul său nemuritor Actualitatea lui Eminescu în ciuda pesimismului, a conservatorismului etc., de care a fost acuzat adesea. Eminescu a fost mereu actual, a fost contemporanul și chiar profetul mai tuturor epocilor istoriei noastre. Sub aspect strict literar, el a deschis o cale nouă în poezie, dar și în alte genuri, determinînd pur și simplu tot ce avea să fie întîmple după moartea sa. O recunosc toți marii poeți ai secolului XX și nu numai ei. Sub aspectul gîndirii politice­­sociale, lucrurile stau la fel, chiar dacă aici patimile și-au spus și încă își spun cuvintul în sensul cel mai rău cu putință, încă nu este destul de lămurit, spre exemplu, rolul său, direct și indirect, în formarea statului național unitar român de la 1918. Dar este suficient să ne amintim că anul 1989, anul Eminescu, centenarul morții sale, s-a încheiat cu revoluția din decembrie. Un recital poetic susținut de Ion Caramitru, la Reșița, ca și în alte locuri din țară, demonstra cît de subversiv era textul emines­cian în acel an, prin partea a doua din scrisoarea la­ sau împărat și proletar, cît de actuale erau ele atunci, ca și la vremea apariției lor: „încît fonții și flecarii, gâgăuții și gușații,­Bîlbîiți, cu gura strîmbă sînt stăpînii ăstei nații". Pamfletul cerea firesc: „Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă..." Mai ciudat este că după 1990, aceleași texte au redevenit subversive față de o altă orînduire, încît același actor nu le-a mai recitat, fiindcă între timp ajunsese ministru. Orice operă mare se dedublează și are capacitatea de a se referi la timpul său și la orice alt timp viitor, în aceasta constă, în fond, actualitatea perenă a l­ui Eminescu. De aceea poezia Doina, interzisă în perioada comunistă, pentru aluziile la teritorii și elemente despre care nu trebuia spus nimic, a fost resimțită ca un cîntec de împotrivire față de străină­tatea care invadase țara după al doilea război, așa cum alte străinătăți erau vizate în alte vremi. E ciudat că, deși din 1989, Doina a început să fie tipărită consecvent, ea con­tinuă să st­mească spaime, fiind combătută cu argumen­te extraliterare uitîndu-se un mesaj profund atît din planul politico-moral, cît și din cel artistic.­Exemplele pot conti­nua, însă mai mult decît aceste elemente de suprafață este deosebit de important modelul Eminescu, pe de o parte modelul oferit de operă, îndeosebi cea politică din ziaristica sa pătrunzătoare pe de altă parte destinul însuși al autorului, însetat de formele perfecte, arzîna pînâ la capăt pentru trecutul și viitorul neamului său. Acest model a fost preluat sau negat, direct sau implicit, în toate epocile, începînd, firesc, chiar cu timpul în care a trăit poetul. Probabil de aceea s-a creat, în anii din urmă, o diversiune, un scandal care să nege rolul, importanța, geniul lui Emi­nescu. Se cunosc încercările unor tineri de a-l denigra, deși, cum ei înșiși declară, nu l-au­ citit măcar pe poet. Nu putem condamna, din princi­piu, tendința firească a tine­rilor de a gîndi altfel, de a schimba reperele, fiecare generație putîndu-se orienta după alte stele. Lucrul acesta s-a mai întîmplat. De fiecare dată, însă, „un nou Eminescu apărut, de fiecare dată s-au descoperit alte valențe, alte profunzimi operei eminesci­ene, iar cînd s-a ivit un nou poet important, de la Blaga la Nichita Stănescu, fiecare a fost comparat cu Eminescu și pus în vecinătatea lui. Cu sau fără voia noastră, adulîndu-l sau negîndu-l, istoria ni-l arată pe Eminescu mereu al tim­pului nostru și al eternității, stea polară pe cerul culturii române. Edițiile Eminescu Eminescu a publicat puțin­ o parte din poezii și un număr mare de articole, dar cea mai mare parte a scrisului și gîndirii sale a rămas în manu­scrise, multă vreme necunos­cute marelui public. Manuscri­sele le-a păstrat Titu Maiores­­cu, pînă cînd, sub presiunea publică, le-a donat Academiei Române, în 1902. De atunci începe aventura tipăririi și studierii operei eminesciene. Cunoașterea și prețuirea de care se bucură Eminescu se datorează edițiilor care au pus la îndemîna marelui public și a cercetătorilor poezia, proza, dramaturgia articolele tradu­­cerile celelalte lucrări pe care în foarte scurta lui viață, l- a elaborat autorul Lucea­fărului. Nu pe mult, cercetă­torul N Georgescu și-a propus studierea edițiilor eminesci­­ene (Eminescu și editorii săi, 2 vol., Editura Floare al­bastră, București 2000). Este o carte nu doar voluminoasă, ci profundă foarte documen­tată scrisă cu o rară serio­zitate, cu mare dragoste pentru ce au înfăptuit înain­tașii dar mai ales cu grija de a lumina corect ce a făcut fiecare. Autorul dă dreptul care i se cuvine lui Titu Maio­­rescu în a fi așezat temelia monumentului poetic Emi­nescu prin ediția princeps din 1883. Celelalte ediții parcă ar fi în consecvent dialog cu aceasta Cea mai importantă între toate rămîne cea a lui Perpessicius, începută în 1939 (după un deceniu de studii în bibliotecă) și ter­minată jumătate de secol mai tîrziu, după moartea celui care a orbit trudind la desci­frarea manucriselor eminesci­ene. Ediția Perpessicius - „sistem de ediție critică exemplară în cultura europea­nă" (N. Georgescu) - s-a definitivat prin munca altora, în colective care, sub egida Academiei Române, s-au dedicat deplin monumentului dintîi al culturii noastre:­ Al. Oprea, Petru Creția, D. Vata­­maniuc, Aurelia Rusu etc. Cele 16 volume, temeinic lucrate, oferă, în sfîrșit, opera com­pletă. Eminescologii au la îndemînă întregul. Totuși mun­ca de editare nu s-a încheiat. Pe lingă faptul că au mai apărut unele surprize­­ cum ar fi corespondența senzațio­nală dintre poet și veronica Miere (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000), trasă repede în două tiraje comerciale­­, există încă dispute filologice privind transcrierea unor texte sau măcar cuvinte, criteriile de editare (împărțirea antume-postume sau edita­rea cronologică), chiar pater­nitatea unor texte etc. De aceea nu poate fi uitată munca unor editori și cerce­tători ca D. Murărașu, apă­rător al structurării cronolo­gice, sau Gh. Bulgăr care de curând a realizat o ediție cu destule corecțiuni și amendări (Mihai Eminescu, Poezii, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, vol. 1­­ Antume, 1998, vol. 2 Postume, 1999). De altfel, în ultimii ani, au fost puse în circulație diferite alte ediții, începînd cu aceea a lui Titu Maiorescu, apoi I. Scurtu, G Călinescu și alții. Un editor de frunte - Petru­ Creția - și-a încredințat posterității conclu­ziile muncii sale (Testa­mentul unui eminescolog Humanitas 1998- Mai rămîne un vis pe care l-a exprimat C­roica fotocopierea manusen­selor și redarea întocmai a celor aproape 15.000 de pagini de manuscris, cu rostul de a pune la îndemînă cercetătorilor și marelui public scrisul poetului, cu toate formele și implicațiile sale Pînâ atunci sînt de admis diversele forme de editare, fie prin tiparul tradițional (foarte multe și frumoase cărți apar în Basarabia), fie noile forme electronice (a apărut chiar un CD cu opera completă). A doua viață a lui Eminescu O direcție neașteptată a cercetării din ultimii ani ope­rează chiar asupra biografiei, reconsiderând etapa finală a vieții poetului, boala și moar­tea. Noile interpretări susți­nute de N. Georgescu, Th. Mo­­dreanu, Iuliu Vuia etc. doresc să demonstreze că boala și moartea lui Eminescu au fost pur și simplu provocate, scoaterea lui Eminescu de la „Timpul" și internarea în spital , în vara lui 1883, s-au făcut din obscure motive politice. Emi­nescu devenise indezirabil și trebuia potolit. Chiar tradiția după care poetul a înnebunit e contestată de Iuliu Vuia: Eminescu nu a suferit de lues, în schimb a fost intoxicat cu mercur în timpul tratamen­telor. La alte explicații, la o adevărată cabală politică apelează N. Georgescu în cartea sa A doua viață a lui Eminescu (Editura Europa Nova, 1994) și în Cercul strict­­ area de a trăi pe vremea lui Eminescu (Editura Floare albastră, 1995). Căderea lui Eminescu din presă se petrece în contextul verii lui 1883, cînd se pregătea tratatul secret cu Puterile Centrale. Autorul descîlcește foarte interesante ițe ale istoriei pentru a conchide cu o observație pe car­e o formulase C­ibrăn­eanu privitor la ediția de poezii Maiorescu aceasta a făcut din cel mai mare teoretician cel mai mare poet,scindînd viața șî Opera Această scindare a avut consecințe pentru multă vreme, scoțîndu-l din circuit pe ziarist și gînditor Cu toate acestea punerea în circulație a manuscriselor și a întregii opere, în cursul secolului XX, l-a readus în prim plan pe ziarist, dovedind ce mare gînditor a fost Eminescu și ce rol esențial a avut el pentru destinul poporului român pînă azi. De aceea Theodor Co­­dreanu, în volumul său Dubla sacrificare a lui Eminescu, (Editura Macarie, Tîrgoviște, 1997) așază In actualitate toate datele problemei și conchide că degringolada spirituală a vremurilor pe care le trăim dovedește pur și simplu spaima de modelul eminescian care este mode­lul cultural românesc. O colecție Eminescu la Reșița , Editura Timpul și a propus o colecție care să publice texte eminesciene și studii despre opera și persona­litatea poetului nostru națio­­­nal, într un context destul de curios: pe de o parte, unele colecții binecunoscute cum este „Eminesciana" de la Junimea ieșeană, au cam dispărut după 1990, pe de altă parte interesul față de Emi­nescu a stârnit foarte multe înțiative în diverse locuri (și forme). Colecția de la Reșița se află în haloul de lumină al școlii timișorene, dezvoltată de Eugen Todoran, G.I. Tohă­­neanu, Iosif Cheie Pantea, Ștefan Munteanu și alții. Au apărut pînă acum următoarele titluri: „Luceafărul" și alte comentarii" eminesciene de C. Cubleșan, Eminescu -gind și cînt, de Gheorghe Jurma, De ce Eminescu, de Eugen Todoran și G.I. Tohăneanu; Mihai Eminescu - contextul receptării, de Mircea Popa; Eminescu - studii și arti­cole, de Ion Buzași, Eminescu și Ora­vița, de Ionel Bote­; Măiastră, de G.I. Tohăneanu, ultimul titlu apărut fiind Ste­lele cardinale, de Ștefan Cazimir. Acestei colecții i-a dedicat un editorial Nicolae Manolescu în „România litera­ră" și s-a bucurat de ecou favorabil. Câțiva autori au fost distinși cu medalia jubiliară „Mihai Eminescu", în anul 2000. Colecția apare în condi­țiile specifice acestor locuri, fără nici un sprijin, însă ea ridică prestigiul activității editoriale reșițene și merită a fi continuată, demonstrînd că Eminescu este mereu actual, este contemporanul nostru și al întregii istorii românești. Gheorghe JURMA

Next