Transilvania, 1920 (Anul 51, nr. 1-12)
1920-05-01 / nr. 1
Cei din urmă. — Schiţă. — De pe la Bobotează părintele Ilarie o duce greu cu sănătatea Las’ că-i şi bătrân, dar bătrâneţa ar mai sprijini-o el în cârje că-i obicinuit cu ea, însă un picior nu-l mai slugăreşte cum se cade. Are, de multă vreme, răceală în osul bătrân şi, de un şir de ani acum, tot cam pe vremea asta i se stârneşte răul. II leagă de un scaun, îl leagă de o laviţă ,după masă, uneori îl ţintuieşte chiar de pat, alteori iarăşi se ascunde ca luat cu mâna. Liturghia însă n’o lasă şi dacă-l chiamă vr’un creştin la bolnavul de acasă părintele Ilarie se ridică chiar din pat, căci nu pricepe să se prăpădească un suflet pentru nemernicul lui de picior. Şi-l târeşte cum poate, dar tot se duce. Părintele Ilarie e om glumeţ, sau mai bine, fusese om glumeţ. Când se întâlnia cu creştini cari se mirau cum de nu rămâne în casă cu piciorul cel beteag, popa răspundea: »Calul la orăş şi popa la pomană trage, măi nepoate». Dar de când izbucni răsboiul şi oamenii din sat se tot împuţinau, glumele îl părăsiră şi moşneagul deveni tăcut şi pat’că chiar răutăcios câte odată. Când cu mobilizarea generală, când în biserică se făcu într’o singură Duminecă un gol de două sute, părintele Ilarie se înspăimântă cumplit şi de atunci îi tot plouă şi-l ninge. El mai apucase răsboaie şi chiar de aceea, văzând cura se porneşte cel de acum, simţi că nu-i a bună. »In bătaia cu Italia şi cu Prusu« zicea eî *s’au dus dela noi treizeci în cap*. Şi-i spunea pe nume pe toţi. Cei mai mulţi erau de mult ţărână. Oamenii văzându-l aşa schimbat cu firea îşi făceau felurite tâlcuri. — I frică popii că-i rămâne biserica pustie. — Biserica — mai aşa, — dar desagii cu prescurile. — Nu, eu cred că alta-i buba. Vede părintele că predică în zadar. Lumea nu se face mai bună. Sufletele oamenilor tot duşmane au rămas, pe semne nici dracu’ nu stă pe labe pe când popii spun la cazanii. Şi într’adevăr părintele Ilarie de când se scumpise la glumă, la vorbă pe uliţă, nu-i mai slabit cu cazaniile. Şi mai înainte predică el, că eră meşter la tâlcul evangheliilor, dar de când se începu răsboiul nu trecea liturghia fără învăţătură, încă în Dumineca