Transilvania, 1983 (Anul 89, nr. 1-12)

1983-01-01 / nr. 1

27 EMINESCU SI LIMBA SANSCRITĂ 9 Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a Întreprins traducerea lucrării Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite de Franz Bopp. Manuscrisul acestei lucrări neterminate, intercalate pe alocuri, cu paginile tran­scrise după glosarul sanscrit-latin al aceluiaşi autor, se află în Biblioteca centrală universitară din Iaşi. Chiar o privire fugară aruncată asupra acestei lucrări relevează seriozitatea cu care Eminescu s-a angajat la această muncă şi efortul pe care l-a depus in executarea ei. Oricine ar fi tentat să se întrebe: care a fost rostul acestei munci uriaşe şi aparent gratuite? Problema poate fi analizată în două trepte: ce l-a determinat pe Eminescu să înveţe sanscrită şi, apoi, ce l-a îndemnat să traducă o gramatică a acestei limbi? Deşi preocupările ştiinţifice ale poetului sunt mai puţin cunoscute, s-au enunţat citeva păreri in privinţa acestei traduceri. G. Călinescu se ocupă de aspectele biografice ale problemei şi susţine că, în timpul bolii, spiritul poe­tului se arăta invadat, sub o formă maniacală, de preo­cupări lingvistice obsedante, legate îndeosebi de limbile clasice şi orientale1. Arion Roşu priveşte problema din punctul de vedere al preocupării artistice a poetului; el crede că interesul lui Eminescu pentru cultura indiană, inclusiv cel pentru sanscrită, nu a fost decit un ecou dunărean al romantismului apusean2. Istoric vorbind, momentul Eminescu se situează în ultima fază a romantismului, cind interesul pentru lite­ratura indiană nu mai era atit de pronunţat ca in, vremea lui Goethe şi William Jones, adică de la sfirşitul seco­lului al XVIII-lea pînă la Începutul secolului al XlX-lea­­Întrucit­­exotismul romantic aproape dispăruse pină la venirea lui Eminescu în Austria şi in Germania, el nu putea să aibă un ecou în glndirea poetului român. Anii petrecuţi de Eminescu la Berlin coincid insă cu o perioadă a cercetărilor ştiinţifice in domeniul san­­scritologiei. In 1872, cînd Eminescu se înscrie la Uni­versitatea din Berlin, Max Müller publică volumul al V-Iea al Rgvedei, şi in 1874, cind poetul pleacă din Berlin, apare şi volumul al VI-lea al acestei lucrări. (Primul volum apăruse spre sfirşitul anului 18493). Tot In 1874 se ţine primul congres al orientaliştilor la Londra, cu ocazia centenarului infiintării Societăţii Asiatice la Calcuta. In acei ani, Max Müller proiectează editarea colecţiei The Sacred Books of the East, care va pune temelia cercetărilor orientalistice şi ale cărei prime trei volume apar în 1879, anul în care Eminescu publică Rugăciunea unui dac. Pe acea vreme se ţineau cursuri de limbi şi literaturi orientale la Universitatea din Berlin. Deşi nu s-a găsit nici o evidenţă documentară că Eminescu ar fi fost în­scris la acele cursuri, citeva dintre ele sunt semnalate intr-un manuscris eminescian din epoca berlineză. Pe filele 47—49 ale manuscrisului 2290 se vede programul semestrului de vară al anului 1873, in care figurează cursurile limbilor sanscrită, pali şi zendă şi prelegeri despre imnuri din Rgveda şi Atharvaveda ţinute de Albrecht Weber. Literatura sanscrită clasică a fost reprezentată de piesa Mălavikă şi Agnimitra a lui Kalidasa, In cadrul cursului aceluiaşi profesor. Intre cursurile profesorului Eber se văd semnalate gramatica comparată a limbii slave şi importanţa limbii sanscrite. Un text german, Cosmogonie der Inder, care începe cu Imnul creaţiunii din Rgveda şi care se află in manuscrisul eminescian 2278 II, f. 18 v sq, a fost identificat de Perpessicius cu note de curs. Chiar dacă Eminescu n-a fost înscris la cursurile de indologie, se poate crede că el a asistat la unele prelegeri. Astfel, observaţia mai sus amintită a lui Călinescu pare discutabilă: însuşi Călinescu se întreabă, în Viaţa lui Mihai Eminescu, dacă poetul, „care va încerca să facă un vocabular de limba sanscrită“, nu cumva a asistat la acele cursuri4. Căutând să integreze pasiunea lui Eminescu pentru sanscrită in lumea spirituală a poetului, Tudor Vianu observă, intr-un articol publicat in India, că acel interes se născuse din dorința de-a citi textele originale ale filozofiei indiene, ale căror traduceri nu-l satisfăcuseră pe deplin5. Argumentul lui Vianu ne pare cel mai ra­ţional. Altfel nu se poate explica de ce Eminescu a depus un efort incredibil şi şi-a pus tot sufletul în traducerea gramaticii lui Bopp. Ne permitem să credem că Emi­nescu îşi dăduse seama de faptul că pregătirea in filo­zofia indiană impune şi o pregătire in filologia sanscrită, fiindcă este imposibil să înţelegi teoriile metafizice indiene fără să cunoşti subtilitatea limbii sanscrite. Dar această întrebare, la rindul ei, ridică o altă întrebare. De ce oare Eminescu a simţit o neapărată nevoie de a pătrunde in esenţa filozofiei indiene? Pasiunea poetului român pentru miturile popoarelor vechi şi dorinţa de a le asimila în propriile sale scrieri se fac remarcate in creaţia sa. Este cunoscut faptul că Emi­nescu nu s-a limitat la mitologie. El se informa în toate domeniile culturii şi ale ştiinţei, inclusiv cele ale ştiin­ţelor reale şi cele ale naturii. El citea, conspecta şi tra­ducea multe texte ştiinţifice. Unele fragmente literare T/IS­ / A Pagina de gardă a mss. Gramaticii sanscrite, Vol. I

Next