Transilvania, 2003 (Anul 109, nr. 1-12)

2003-05-01 / nr. 5-6

gropar, / Sî-ţi facă groapa acasî, / Ca sî şii cu noi la masî/ Sî ţi-o facî lîngî pat, / Ca sî şii cu noi la sfat, / Sî ţi-o facî în grădini, / Ca sî şii cu noi veşinî.“4 Tot o înmormîntare în incintă solicită şi ciobanul din Mioriţa. Intr-un colind din Transilvania, consemnat de Ion Taloş, sugestia expunerii pe platfomă reapare: „şi pe mine lut nu puneţi/ Numai gluguţa mea/ Fluieraş după curea“ (Gropi, Maramureş) sau „Pă mine pămînt nu puneţ/ Numai dragă gluga me/ Fluieru după cure/ Cînd cu fluieru-oi sufla/ Toate văile-o-ntuma“ (Comeni -Sălaj)“5. Aceeaşi imagine se conturează şi în variantele poeziei eminesciene, în care instanţa lirică refuză complet a fi acoperită: „Nici feţei văi nu cer/ Căci voiu prin pleoape/ Să văd înnaltul cer/ Ş' adîncile ape“. Se remarcă, în una din variante construcţia versurilor, căci situează perspectiva lirică dincolo de limitele fizicii, întrun punct Aleph al spiritului eliberat: „Să văd printre pleoape/ Privind înnaltul cer/ Adîncile ape.“ Reversibilitatea de oglindă a decorului poate fi accesibilă doar unui iniţiat ce beneficiază de o înmormîntare specifică. Dorinţa de a privi şi după moarte peisajul mixt e similară cu cea a ciobănaşului plîns de oi, şi asta poate pentru că, aşa cum declara poetul, „românii au fost un popor de ciobani...de acolo multe tipuri frumoase...de acolo cuminţenia românului care ca cioban a avut multă vreme să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţămîntul adînc pentru frumuseţile naturii“. Elementele agrare din Pluguşor şi colinde dovedesc ocupaţia milenară de agricultori a poporului român, însă acest tip de înmormîntare este cu mult anterior prin însăşi scopul său întocmai ca ciobanul care vrea să-şi aibă stîna aproape ori ca eul testamentar, la indieni morţii erau expuşi în copaci „pentru a se bucura cît mai mult de razele astrului"6. Interesante sînt alegerile lexicale pentru elementele decorului funebru primitiv: eul liric cere „nasele de ramuri“, „targă de ramuri“ şi „pat împletit“ - cea din urmă fiind sintagma cea mai frecventă. Primul lexem, nasâlia are o conotaţie thanatică absolută, în timp ce targa va marca un descrescendo al motivului spre maladie. Patul, termen neutru cu un plus de vital faţă de termenii anteriori, corespunde viziunii primare asupra morţii, ca loc geamăn al vieţii. Ramurile din care se împleteşte patul oscilează în a fi tinere, fragede sau veştede. Primii doi determinanţi creează dimensiunea unui dublu vegetal al fiinţei poetice răpusă timpuriu. Contagiunea cu moartea justifică crengile veştede, nu fără a se păstra sugestia unei paralele vegetal - uman dispărut. Obiceiul de a se planta un pom la căpătîiul defunctului, ca simbol al continuităţii vieţii, ia în versurile eminesciene o fonnă magică, de conversie a morţii în viaţă: „Iar tu iubita mea/ Nu-mi plînge la creştet/ Din teiu un ram îmi ia/ Ci care-i mai veşted// La capu-mi să-l îngropi/ Iubito, aice/ Din ochii tăi doi stropi/ Asupra-i să pice// Simţind cum teiul meu/ Asupra-mi umbreşte/ Eu voi dormi mereu/ Mereu el va creşte.“ Veştedul se transformă într-un sentiment al amărăciunii,depăşind sfera descriptivă. Plînsul uman nu corespunde atmosferei de „natură moartă“, e nevoie de un plîns universal, prin dispariţia principiului vieţii însăşi: „Şi nime'n urma mea/ Nu-mi plîngă la creştet/ Doar codrul vînt să dea/ Frunzăşului veşted“. Sfera este din nou una populară, căci se consideră că pădurea vorbeşte atunci cînd bate vîntul şi e înţeleasă doar de fiinţe excepţionale: „un om bun, cari n-a făcut nici un rău în viaţă“ (Botoşani), „oameni trecuţi de o sută de ani“ (Iaşi)7. Putem vedea atunci, atît din perspectivă arhetipală, cît şi poetic, în „vocea“ codrului o ipostază a glasului cosmic? Omul primitiv ştie că există, dar că este destinată doar celor iniţiaţi, în lirica eminesciană, vocea firii însăşi imprimă tensiunea specifică, a planului istoric cu cel atemporal. Astfel:,,De plânge Demiurgos doar el aude plînsu şi...“ marchează exteriorizarea şi integrarea plînsului uman în cel cosmic, pe care îl solicită eul poetic. Condiţia recuperării stării originare, ca parte integrantă a misterului cosmic este una care urcă prin istorie în mediul izolat al lui Hyperion, acolo unde anotimpurile se comprimă într-o clipă: patul funebru e în primăvară, are ramuri fragede, jelirea o face toamna însăşi, vara acoperă trupul cu flori de tei şi „iama“ troieneşte amintirile unui spirit atotcuprinzător. Umanul este abolit prin înlocuirea sa cu actanţi cosmici, atît de familiari culturii populare.Toamna, codrul, vîntul şi moartea însăşi îndeplinesc ritualul plîngerii şi în el găsim singurul echivalent al durerii poetice, intraductibilă în manifestări umane. Nici măcar iubitei nu îi este permisă bocirea - practică generală a detensionării psihice, ea păstrează doar atributul feminităţii fertile: din ochii ei cad doi stropi, şi nu lacrimi, ce au puterea de a face moartea reversibilă. Apa vie a durerii transformate sub magia testamentului face, aşa cum am văzut, cel mai veşted ram să devină falnicul „pom de pomană", toamna să se întoarcă în primăvară. Planul cosmic, din care e parte instanţa lirică este aşadar făcut accesibil, în esenţă, prin încredinţarea mitică a trupului. Codrul, şi nu pădurea copilăriei, marea şi ceril primesc atît prin practica funerară, cît şi prin convergenţa timpurilor pînă la autoanulare, spiritul ce are forţa să audă vocea lumii. Alături de înmormîntarea suspendată ni se indică un alt ritual thanatic, arhaic, în Călin (file din poveste).