Transilvania, 2013 (Anul 119, nr. 1-12)
2013-01-01 / nr. 1
Psihologia erotică a lui Eminescu. Răstălmăciri lovinesciene Antonio PATRAS Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Litere “Al. I. Cuza” University of Iassy, Faculty of Letters B-dul Carol I, nr. 11, RO-700506 - Iaşi, România tel: +40 (232) 201052; 201053; fax: +40 (232) 201152, e-mail: admirt@uaic.ro, web: http://letters.uaic.ro Personal e-mail: antoniopatras@yahoo.ca Eminescu’s erotic psychology. Lovinescu’s misconstructions The present paper illustrates several significant moments from the history of Eminescu’s critical interpretation. It focuses mainly on the first stages when the Romantic writer’s myth crystallized, namely E Lovinescu’s “reading” of the poet’s eroticism through the lens of Freud’s theories. We endeavored to prove that Lovinescu’s interpretation was just one among others (Ibrăileanu, Călinescu, Vianu, Caracostea), as the whole context favored a psychological understanding of Eminescu’s personality. In order to sketch a still more convincing picture we brought into discussion the most recent studies dealing with different aspects of Eminescu’s life and work and our conclusion shows clearly that, notwithstanding its limits, Lovinescu’s understanding was a revolutionary and crucial one for the later developments. Keywords: creativity, degeneration, Eminescianism, erotic psychology, myth, psycho-analysis x Rt \ >1 n mod surprinzător, deşi considera că opera eminesciană a biruit în lupta nemiloasă cu timpul, sustrăgându-se inevitabilului proces de mutaţie a valorilor estetice, E. Lovinescu s-a arătat interesat exclusiv de „personalitatea” poetului nostru naţional, pe care credea a o fi înţeles ca nimeni altul. Lovinescu nutrea însă convingerea că, dincolo de realizarea propriu-zis literară, dincolo, deci, de valoarea estetică, propriile lui ficţiuni româneşti propun o viziune „originală şi îndrăzneaţă”, „în contradicţie cu tot ce s-a spus şi se crede despre Eminescu în materie de iubire”, având toate şansele să devină, credea el, „punctul de plecare al unor controverse din domeniul psicologic şi chiar sociologic”. Pe ce se baza autorul lui Bicu când făcea asemenea afirmaţii provocatoare? Bineînţeles, pe infailibilitatea psihanalizei, ştiinţă inovatoare la acea vreme, care părea că descoperise metoda cea mai eficientă de interpretare a psihicului uman. Dar dacă esenţa personalităţii e de căutat în psihologia erotică, atunci romancierul trebuia să clarifice raporturile dintre erotism şi creativitate, dintre psihologia creaţiei şi configuraţiile estetice ale operei. Nu întâmplător, atât în Mite, cât şi în Bălăuca Lovinescu se limitează la analiza personalităţii psihice, drept pentru care imaginează, în marginea documentului, un scenariu narativ-(melo)dramatic menit a ilustra o tipologie, un model abstract (psihologia erotică a artistului de geniu), biografia lui Eminescu nefiind aici decât un simplu pretext pentru „romanțare”. Prin urmare, când cuteza să facă din poetul nostru național un personaj de roman, Lovinescu voia să-l coboare de pe soclu, pentru a-l prezenta cititorilor săi nu atât în chip de zeitate tutelară a neamului, cât ca pe un „caz” psihologic caracteristic unui anumit tip de creativitate (lirismul), în care el însuși se va fi regăsit. Ca atare, în Mite criticul-romancier va pune pe seama lui Eminescu propria sa concepţie fiziologist-organicistă, pentru că, la un moment dat, poetul afirmă: „Literatura porneşte din viaţă, adică din felul cum concepem viaţa sau cum o trăim potrivit structurii sufleteşti, care, la rândul ei, depinde de fiziologie, aptitudinile psihice sunt dictate de biologie”; sau, în alt loc: „Pesimismul filozofic este numai o concepţie a lumii fără nici o legătură cu viaţa de toate zilele. Pesimismul meu nu e aici (şi se lovi pe frunte), ci aici (şi se lovi peste corp), în organe, în sânge, în celule”. Care va să zică, vocaţia creatoare se manifestă în felul unei fatalităţi biologice, ceea ce face ca fizionomia (şi fiziologia) să determine, în mod necesar, o anumită conformaţie psihică, iar aceasta, la rândul ei, impune un gen particular de creativitate: „Funcţia mea este exclusiv lirică, creez din propria mea substanţă, din sentimentul şi sensibilitatea mea [...], pe care la nevoie mi le provoc singur”. nohi».