Transilvania, 2013 (Anul 119, nr. 1-12)
2013-04-01 / nr. 4
Ion Pop şi „vocile inconfundabile” ale poeziei Nicoleta CLIVEŢ Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Litere “Transylvania” University of Braşov, Faculty of Letters B-ul Eroilor nr. 25,, România, tel: +40 268 474059, Fax: +40 268 474059, e-mail: f-litere@unitbv.ro Personal e-mail: nicoldivet@yahoo.com Ion Pop and “the unmistakable voices” of poetry Ion Pop professes a type of literary criticism which is particularly interested in the “profound sensibility”, in the “unmistakable voice” of a writer, and this makes him an allied of the interpretative techniques of the . The focus on the existentialist core of literature has naturally led him towards a thematist lecture, the critic being constandy able to resonate with the literary text and to suffer from the contamination of the text. Ion Pop’s critical concept incorporates suggestions from Starobinski’s “critical trajectory” especially through the implying axiological judgement and ’’the significant coherence”, through the synthetic interpretation of some of the most protean writers. Having a fundamentally modernist sensibility which organises the discourse around concepts as “vital engagement” or “profound existential significance”, Ion Pop has written about a series of poets, from vanguardists to the generation “two thousand”, his attention centred, on one hand, explicidy, on the binomial “literature - existence” and, on the other hand, implicitiy, on the “elegiac background” of the literature he analyses. Having such expectations, the happiest encounter could only be the one with the poetry of the 60’s and than with the poetry of the Equinox. The Generation of the 80s gives the critic intellectual satisfaction, while the “generation two thousands” writers are met with serious reserves, caused by their noise and fury, by their excessive hedonism and nihilism, by their epidermal and visceral neo-expressionism. Keywords: contemporary Romanian literature, literary criticism, existential dimension, thematism, critical trajectory, modernism, (neo)avanguard, synthetic vision on Pop, ca de altfel majoritatea criticilor congeneri, nu este un împătimit al teoretizării propriului concept critic și nici un pasionat al discursurilor de metodologia lecturii, ceea ce nu înseamnă că este imposibil de ajuns la un profil ceva mai general al demersurilor sale. Din puţinele declaraţii de intenţie (mai ales din interviuri) şi din implicitul interpretărilor (mai ales de poezie) se conturează un model de lectură critică interesată de operă în primul rând ca de locul apariţiei unei „subiectivităţi unice şi unificatoare”. Rolul criticului ar fi acela de a aduce la „transparenţă” (un volum se intitulează chiar Pagini transparente, 1997) o atare sensibilitate, de a face „să apară, să transpară, în dimensiunile lor multiple, într-o cât mai pătrunzătoare lumină, lumile operelor citite”2. Aflat mereu în căutarea „sensibilităţii profunde”, a „punctului de plecare”, a „vocii inconfundabile” a unui scriitor, Ion Pop şi-a găsit aliaţi mai ales în practicile interpretative ale Şcolii Geneveze. Atenţia la „uman”, la concentraţia existenţială a literaturii comentate s-a îmbinat, firesc, cu lectura în cheie tematist-richardiană, practicată cu infinită răbdare analitică, pe aşezate, mohomardeleneşte. Capacitatea sa de a identifica, pornind de la „figuri tematiste” şi „obsesii modelatoare”, tipuri de sensibilitate, de relaţie cu sine, cu lumea şi cu limbajul este situabilă în sfera excelenţei, cu atât mai mult cu cât reţelele de imagini identificate nu eşuează niciodată intr-un trist inventar, ci reuşesc să spună ceva (de regulă, esenţialul) despre „revelaţia de sine” a poetului vizat. Bineînţeles că o astfel de lectură cere, dacă nu direct „identificarea” conştiinţei critice cu cea a operei (faţă de acest aspect, al „identificării” înţelese şi practicate pouletian, Ion Pop îşi are scepticismele şi rezervele sale, întemeiate), măcar o deschidere a criticului, în sensul a ceea ce Marcel Raymond numea „simpatie pătrunzătoare”, disponibilitate spre a intra în rezonanţă cu textul şi a te lăsa contaminat de el. „Identificarea” neputând fi, potrivit autorului Jocului poeziei, niciodată deplină, rămân la dispoziţia exegeţilor „soluţiile intermediare”3, respectiv atenţia „înteţită” faţă de operă ca realitate formală constituită, ca totalitate, ca sistem