Tribuna, mai 1904 (Anul 8, nr. 84-102)

1904-05-01 / nr. 84

Anul Vin. Arad, Sâmbătă 114 Main 1904. Nr. 84 REDACȚIA Arad, Deák Ferencz­ u. Nr. 2S. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: pe un an............................. 28 cor. pe Ln an ........................ ... 18 cor. pe­­It an ............................. 5 cor. pe o lună............................. 2 cor. N­rl de Dumineci pe an 4 cor. Pentru România și străinătate pe an 40 franci. Maanscripte an se Înapoiază. ADMINISTRAȚIA Arad, Deak Ferenc S­ a. Nr.Sft. INSERTIUNILI. de ui sk gamond, pătau dail 14 bani; a doua oară l7 bani; a tr­ i­p art I b. de fiecare pubHcaţia. Atât abonam­enteie, cât şi iaaartt­­­adie nunta se plăti Maim la Arad. IMefoa pentru ora« pi Marital** Scrisori aefraaeata aa sa prtssMt Inul YIII. M M­EH DE DUMINECĂ nr. 19. SiuaiiauuiSi» LUMEA MARE şi ALEŞDUL. Despre cele petrecute la Aleşd a mers vestea în lumea întreagă. S’a scris cu groază îndeosebi în Ţeara Franţuzească, şi pretu­tindeni unde oamenii se înspăimântă când aud că se varsă unde­va sânge nevinovat. Se înţelege, cum e obiceiu la asemenea pri­lej, lucrurile se măresc şi ast-fel până­ ce ştirea a ajuns la Paris, din cei 30 Români împuşcaţi s’au făcut 50, dar cât despre ră­niţi, numărul lor abea se mai ştie, aşa e de mare. Asta a supărat mult pe cei dela foile maghiare. Pentru­ că în aceeaşi vreme când se scria cu groază despre împuşcarea Româ­nilor, Ungurii ori mai bine , stăpânirea un­gurească n a fost cruţată de loc, ci foile fran­ţuzeşti o înfăţişau într'o lumină nu se poate mai tristă. Oameni sălbatici, setoşî de sânge, plini de ură, c­eata cum li­ s’a zis stăpâni­­torilor zilei. D­ar pe Români l-au luat în apă­rare, spunând că zău n’au de ce să fie mul­ţumiţi cu stările de lucruri sub care gem şi i-au şi înfăţişat ca pe nişte «răsculaţi» împotriva sălbăticiilor... Ceea­ ce a făcut apoi pe unele foi un­gureşti să se năpustească tot asupra Româ­nilor, zicând că fruntaşă acestora au um­plut lumea cu acele veşti rele despre Un­guri. Puţin a lipsit ca pentru toate să nu s’arunce vina asupra Ligei de la Bucureşti, care caută toate prilejurile pentru a înegri pe Un­guri. învinuirea aceasta este însă fără temelii. N’a fost nevoie ca vre-un Român să pone­grească, ci a fost destul să meargă vestea adevărată despre cele petrecute la Aleşd, pentru­ ca stările din ţeara noastră să întris­teze pe ori­ce om cu suflet curat. Doar în­săşi «Függetlenség» (dela ii Maiu) scrie că : «Asta una e adevărat, că ceea­ ce s’a petre­cut la Aleşd e o neomenie mişelească, dar a învinui o naţie întreagă pentru un lucru de care răspunzător este numai întâiul mi­nistru, e o ticăloşie nemernică. Deşi din fie­care întâmplare de acest fel iese la iveală adevărul, că fie­care ţeară îşi are stăpânirea de care s a făcut vrednică»... Ştim apoi, că, din parte-i, stăpânirea a învinuit îndeosebi pe kossuthişti, căci ei au fost cei cari au ademenit şi prostit poporul adunat la Aleşd. Mai mult de­cât toate l-au supărat însă pe Unguri cele petrecute în Sfatul împără­tesc din Viena, unde Marţi deputatul Lupu a adus vorba despre vărsarea de sânge de la A­­leşd şi Ungurilor numai oameni de treabă nu li-a zis... A cerut apoi ca sfetnicii de a­­colo ai împăratului să răsbune nelegiuirile şi să nu-i mai lase pe oamenii puterii din Ţeara­ Ungureascâ a-­şi face de cap. Noi înţelegem că celor dela foile un­gureşti li-e năcaz când citesc cele­ ce se scriu şi se vorbesc în străinătate despre vărsarea de sânge dela Aleşd. Vinovat însă, pentru toate acestea, nu este un singur Român. Ci dacă vor să fie cruţaţi în viitor Ungurii de ori­ce învinuire, mai ales foile acestora tre­­bue să-­şi schimbe purtarea. Să nu mai în­demne nici pe un deputat ungur ori doritor după deputăţie să umble printre Românii ne­vinovaţi, căutând să le stoarcă voturile fă­găduind câte toate. Să ia la răspundere în­deosebi pe socialiştii ovrei din Budapesta, cari şi-au bătut joc de bieţii Români. Ce vedem însă ? Pe mormintele celor împuşcaţi la Aleşdi nici nu a prins să în­colţească iarba, dar prin spitale gem încă alţii cari nu scapă cu vieaţă, şi iată socia­liştii îşi ridică din nou capul. Până stăpâ­nirea la răcoare pe aceşti ovreiaşi, apere cu tot dinadinsul poporul de apostolii minci­noşi, t­oată calea proprie a face să nu se mai vorbească în străinătate despre Ungaria ca despre o ţeară cu moravuri sălbatice. In chestia rentei dela Braşov primim dela un fruntaş, perfect în curent cu cele petrecute, un articol care tratează chestia din toate punctele de vedere. Şi informaţiunile acestuia, din isvor ab­solut autentic, confirmă cele scrise de noi: că două ani de file guvernul n’a dat renta din causa escepțiunilor ce s’au făcut asupra socotelilor înaintate. Vom publica acest articol în numărul nostru de mâne. Cuvântarea M. S. Regelui Carol I rostită la Academia Română în 21 JS martie 1904. NICOPOLE 3 1396—1877—1902. Partea a doua a acestui tractat amintește nevrând tractatul încheiat între Rusia şi România în ajunul răsboiului de la 1877. Deşi acest din ur­mă nu stipula o alianţă, totuşi faptul că trupele ambelor state au purtat lupta împreună îi dă o însemnătate mult mai mare decât cuprinsul său. In luna Maiu, Sigismund porneşte cu armata sa, întră în Ţeara Românească prin trecătorile de la Bran şi urmează drumul de alungul Oltului spre Dunăre, împreună cu Mircea şi ostaşii săi. Turcii se aflau la Nicopole, însă ţineau totodată şi întăririle de pe ţărmul stâng al Dunărei, în lo­calitatea numită Nicopole Mică. Aflând despre apropierea armatelor creştine, Turcii le eşiră înainte; fură însă respinşi şi siliţi a se retrage repede la gura Oltului în posiţiunile lor întărite cu ziduri. Urmăriţi de aproape de os­taşii lui Sigismund şi ai lui Mircea, Turcii sunt cu desăvîrşire înfrânţi şi trec în grabă Dunărea spre Nicopole. Pe când armatele creştine se pregătiau a trece şi ele fluviul, Sigismund primi ştirea despre moartea, la Oradia-mare, a soţiei sale, a reginei Maria, şi temându-se de o mişcare în Ungaria, în­­favoarea Edvigei, soţia regelui Vladislav al Polo­niei și sora reginei Maria, încetă de­odată cam­pania cu gândul de a o reîncepe mai târziu, când îi vor sosi ajutoare mai însemnate din apus. Cu grabă dar apucă drumul înapoi spre Ungaria, unde găsi într’adevăr o mare fierbere în contra lui. Mircea, adânc mâhnit de această neașteptată încetare a campaniei, care-l expunea singur la răsbunarea Turcior fu nevoit a lua o atitutidine ostilă faţă de Sigismund şi a-i împiedeca retra­gerea la trecătoare. Anul 1396 începe sub nişte împrejurări, cari prevestiau întîmplărî serioase. Bizanţiul era împresurat şi tare ameninţat de cetele Sultanului Baiazid. Situaţia împăratului Manoil II era critică. El adresă, ca şi Sigismund, o chemare disperată Curţilor creştine spre a tri­mite ajutoare grabnice. Acest apel găsi un răsunet puternic, însă depărtarea cea mare, dificultatea comunicaţiilor şi greutăţi de tot felul întârziară sosirea sprijinului. Totuşi la începutul lui Aprilie, trupele Franţei şi Burgundiei întrunite la Dijon se pun în mişcare. Mii de cavaleri înarmaţi, tot atâţia feciori şi 6.000 simbriaşî călări şi pedeştri se aflau sub comanda celor mai ilustre căpetenii, ca tinărul Comite de Nevers; Ioan fără frică, fiul Ducelui de Burgundia; Comniţele d’Eu; mareşalul de Boucicaut, un vechiu luptător de la Kosovo, şi alţii mulţi, purtând numele cele mai strălucite din nobilimea francesă. La Ratisbona ei se întâlniră cu trupele ger­mane, conduse de Ruprecht, palatinul Rinului, şi de Frederic VI, Corniţele de Zollern, burgrav al Nurembergului, şi urmară drumul spre Buda, unde sosiră la începutul lui Iulie, împreună cu alte contigente din Anglia, Italia, Boemia şi Stiria. In acelaş timp Franţa şi Veneţia trimeteau vasele lor în Marea Neagră spre a urma la gurile Dunărei, sorţii răsboiului. Preocupările deşteptate de această cruciadă dintre state, amuţiră certele apusene şi lăsară loc numai spiritului de jertfe ce impunea scăpa­rea creştinătăţei ca şi cum ar fi fost atunci un fel de presimţire că aceşti năvălitori vor putea vre­odată să doboare crucea de pe turnurile Sfintei Sofii şi să ameninţe chiar capitala Austriei. Sigismund contopeşte trupele sale din Un­garia, Croaţia şi Bosnia cu falnica armată din apus şi în luna August porneşte din Buda în fruntea ei. Urmat de un calabalâc îngrozitor, în mare parte netrebuincios pentru resboiu, cu greu soseşte la hotarul Olteniei, unde Mircea vodă, tot credincios tractatului din Braşov, îl întîmpină cu oştile sale. Sigismund are acum 70.000 luptători, trece Dunărea în jos de podul lui Traian şi se îndreptă spre Vidin care cade în mânile sale. La Rahova înfrânge pe Turci după mai multe zile de lupte crâncene. La 12 Septemvrie toată armata se află sub zidurile cetăţei Nicopole, unde Turcii se concen­trase sub bătrânul şi răsboinicul Toganbeng. Sigis­mund ordonă împresurarea. Toate încercările de a se lua cetatea cu asalt sunt zadarnice şi armata creştină este oprită în mersul ei înainte. La 27 Septemvrie sosi vestea în tabăra creş­tină că Sultanul Baiazid să aproprie de Nicopole. Deşi necrezători, creştinii nu întârziară a se con­vinge de adevăr. Baiazid, înştiinţat prin o scrisoare către îm­păratul Manoil, căzută în mânile lui, că Sigismund înaintează spre Constantinople, ridică repede tru­pele sale de pe malul Bosforului, trece Balcanul

Next