Tribuna, septembrie 1904 (Anul 8, nr. 166-185)

1904-09-01 / nr. 166

Amil VIII. Arad, Mereu ii 114 Septembre 1004. Nr. 166 REDACȚIA Arad, Deák Ferencz­ u. Nr. 20. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: pe un an............................. 20 cor. pe­r/­ an ...................... ... 10 cor. pe­­/* an ............................. 5 cor. pe 6 luni............................ 2 cor. N­rl de Dumineci pe an 4 cor. Pentru România și striinitate pe M 40 franci. Manneeripte n ae înapoia zii. ADMINISTRAȚIA Acad. Deak Feranes-a.Hr. 20. INSERTKMLB: le ua sir ganaond: jmAm Mi M Ml; a doua oart 11 bănie a tr**i aari I b de frecare pnbUcadnat. itaÂiui I conta ae pMti TWelua pentra naş şi cuMtti Scrtaori neiraacaO«­an ne peMeat In atenţiunea v­iriliştilor români din comitatul Aradului. Lista membrilor virilişti ai congrega­­ţiuneî comitatului Arad, se va compune prin comisiunea verificătoare a comitatului, în 16 şi 17 Septembre a. c. st. n. Preoţii, advocaţii, profesorii etc. au fa­vorul legal, ca darea lor, precum şi a so­ţiilor şi băeţilor lor minoreni, să se compute dublu la compunerea listei dacă aceasta o cer la timpul său. Atragem deosebita atenţiune a preoţilor şi a advocaţilor noştri, ca până în 19 Sep­tembre a. c. st. n. inclusive, prin un petit — scutit de timbru — se ceară ca darea să li­ se compute dublu. Petitul e a se adresa comisiuneî veri­ficătoare, (Igazoló választmány) și trebue înaintat vicispanului. Interesele poporului nostru cer, ca nici unul care serveşte darea recerută să nu ră­­mână afară din listă, deci rugăm cu insis­­tenţă pe cei îndreptăţiţi, să se aseze de drep­tul garantat în lege, până la timpul sus in­dicat, căci reclamările ulterioare nu se iau în considerare. MOARA PĂRĂSITĂ. (Urmare). Vedeam eu bine că aveam de-a face cu oa­meni boelucaşi: ei mai intraseră în foc şi prin­seseră gust. Afară de asta, după cât îmi spuseseră camarazii, pândele şi hărţuirile în recunoaşteri erau plăcerea lor. Se treziau, ghiorlanii, bătân­­du-se ca acasă la ei, şi învârtiau carabina cum ai învârti o ghioagă. Acu tăceau și așteptau porunca mea, — și mă gândiam că ticălosul de Pintilie, fruntașul s’o fi uitând la mine pieziș, cu un zim­­bet de batjocură. Ce eram să fac ? Afară de asta începu a mea furnica și pe mine un fior iute, o dorință. Mă înălțai deodată pe șea și rostii în­desat : „înainte băieți!“ O șoaptă iute tremură ca o bucurie printre flăcăi. Şi pornirăm încet prin umbra neagră a sălciilor. Pe şesuri şi în văi era o tăcere nemărginită. Numai departe, pe fâneţe, o pasere ţipa ascuţit, ca un fierăstrău supt pilă. Şi un întunerec orb acoperia văzduhul şi pământul. Sus, peste clipi­rile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. Merserăm o bucată bună de vreme. Deo­dată acoperișul ascuțit al morii se zugrăvi pe za­rea mohorîtă, în făgașul larg al părăuluî, — și îndată se șterse. Intrarăm într’o roată de sălcii bătrâne. Iarba foșnia uscat în mersul cailor ; alt­fel nici un zgo­mot, desișurile par’că erau împietrite. „Aicî ar fi bine să descălecam..., șoptii eu. — Trăiți, domnule sublocotenent, — să des­­călecăm ! răspunse sergentul. Şi mai avem de fă­cut ceva: cu câte­va fire de iarbă să ne legăm rotițele pintenilor, să nu simtă nici greierii din moară. Pe urmă tecile le lăsăm aninate la serile cailor, mergem numai cu penele săbiilor, ca să fim mai sprinteni... — De bună-seamă !“ rostii eu cu pătrun­dere. Dar în gând îmi ziceam : Mo, al dracului sergent! Eu am învăţat atâţia ani prin şcoli şi habar n’am de toate pregătirile acestea ! — Și pe când descălecam şi ne pregătiam în cea mai mare tăcere, îmi treceau prin măruntaie fulgerări de căldură și frig, îmi venea să mă întind, n’aveam suflet îndeajuns. Un flăcău rămase cu caii. Noi ceia­l’alțî, după­ ce ne pregătirăm, scoborîrăm în albia pâ­­râului şi începurăm a ne strecura cu luare aminte spre moară. Şi, dintr’odată după un cot al apei, acope­rişul ascuţit se arată car’, foarte aproape de noi. Ne oprirăm. Grecu şi Năstase trecură înainte, ca să cerceteze cu de-amănuntul împrejurimile. Cei­lalţi ne aşezarăm pe un pat moale și umed de țărînă măcinată din malul înalt. Incet-încet ochii mi­ se obicînuiră cu întu­­nerecul. Trupul de jos al morii nu-1 vedeam a­­proape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. Era vechiul iaz înomolit. Pe margini, câte­va pilcuri de trestii. In fundul apei iarăşi a­­coperişul ascuţit, neclintit, al clădirii pustii. Pu­treziciunile bălţii împrăştiau în aerul nopţii mi­­azme înţepătoare. Un fluier străpunse tăcerea, şi sborul în­­tortochiat, în fâlfâiri rare al unui lăstun mare de apă trecu ca un fulger negru pe sticla bălţii: cercetaşii noştri ajunseră. Eu, aşteptând şi privind cătră moară, mă gândiam. Ce va fi peste câte­va clipe ? Va bu­­bui carabina şi va curge sângele, şi par’că nu-mi venia a crede că în liniştea aceia de mormânt se vor putea petrece asemenea lucruri. Ce fac oare păgânii ? Au plecat, de nu se simte nimic ? Dorm ? Poate au dat, în satul de unde veniau, peste beu­­tură, şi unor haimanale ca ei, puţin le pasă de poruncile Coranului. Au beut, s’au ameţit şi acum horăiesc în podul morii. Atunci treaba ar fi u­­şoară, n’am pierde nici vreme multă, nici oa­meni. „Trăiţi, domnule sublocotenent!“ Tresării! Era glasul lui Grecu: nici nu-i simţisem întoarcerea. Răspunsei: „Ce este ? — Am încunjurat moara, domnule sublo­cotenent, şi n’am dat peste nimic. Uşa e deschisă. Laptocul e zdrobit, apa se prelinge pe pământ: prin groapa aceea nimeni nu poate întră, nici ieşi. — Dar Năstase a venit ? — A venit și el... — Bun. Inlâuntrul morii nu se aude nimic ? — Nimic.“ Mă întorsei spre flăcăi. Intunerecul malu­lui era așa de mare, că nu vedeam pe nici unul. Acu era acu. O sudoare rece mă înțepa la ră­dăcina pârului. Strigai încet pe Savin. Glasul lui de-abia adie. Mihail Sadoveanu. (Va urma). Asupra lim­bei noastre. In numărul nr. 164 ocupându-ne de im­portanţa limbei ca factor de coheziune et­nică, terminam articolul zicând: »Discuţia e deschisă«. Astăzi vom încerca a contribui la luminarea tezei puse în discuţie, şi anume vom încondeia în trăsături generale le­gătura indestructibilă ce există între bogăţia repertorului de cuvinte a unei limbi şi men­talitatea poporului ce o vorbeşte, urmând a folosi în urma concluziunile. * * * Cuvântul fiind un semn convenţional prin care noţiunile, ideile pot fi împărtăşite, urmează ca fie­care cunoştinţă sau gândire nouă să determine creearea unui cuvânt. Progresul impune limbei zilnic forme noi. Aşa fiind lucrurile bogăţia vocabularului unui individ măsoară însuşi desvoltarea orizonu­lui său intelectual. Şi cea ce e adevărat pen­tru un individ e adevărat pentru an popor. Francia necomparat mai cultă decât China mănueşte un vocabular de fixare şi nuanţare a obiectelor, fiinţelor şi senzurilor mult mai vast decât aparatul uzual de iestre a Chi­nezilor. Limba cea mai bogată aparţine prin urmare poporului celui mai cult, după­ cum omul cel mai învăţat se ajută în grăi­re de cel mai mare număr de cuvinte. Actuala civilizaţie românească a înze­strat limba cu un număr relativ foarte mare de cuvinte, aceste cuvinte fiind corpul ma­nifest al înţelepciunei româneşti, şi această înţelepciune constituind dreptul şi rostul no­stru de viaţă, urmează ca cea întâi datorie a noastră este să păstrăm întregitatea como­­rei de vorbe pentru a asigura astfel întregi­tatea comorei de gândire şi sîmţîminte. Un cuvânt pierdut e ceva din mintea sau simţirea noastră românească care să înstrăinează de noi, iar risipa sfântului te­zaur de adevăr, bine, şi frumos, risipa vorbe­lor prin care se arată înţelegerea noastră, nu-i îngăduită unui popor conştiu de el însuşi şi de destinele sale. E deci de datoria noastră a tuturor, să încetăţenim, fiecare după puterile, aptitudi­­nele şi specializarea sa­u cuvintele noi pe care civilizaţia mereu în creştere a României le creiază. Diferenţa cantitativă a vocabularului ro­mânesc din Ungaria şi Transilvania faţă de aceea a vocabularului din regat, dovedeşte că nu ne ţinem la curent cu propria noastră cultură şi de îndată ce recunoaştem această ce avem de făcut. Cum vom isbuti a absorbi toată cultura Regatului? — Iată o problemă , cărei vom încerca a-i da soluţia. Învăţătorii români din Die­­cesa Caransebeşului împotriva proiectului Berzeviczy. Reuniunea învăţătorilor confesionali gr.-or. români din Diecesa Caransebeşului în adunarea sa ge­nerală ţinută în i1 şi 12 S pt. în Biserica-

Next