Tribuna, februarie 1905 (Anul 9, nr. 21-39)

1905-02-01 / nr. 21

Pag. 2 activişti pentru procedura aceasta. Să le facem însă o mică observare. Avem lipsă de păreri contrare, ca astfel mai tare să ne putem validita şi dacă după cele spuse de „Telegraful Român“ , articolul „bor legal“ vor chrcoti şi mai departe ie, recomandăm un lucru, anume să-şi schimbe foile în reviste politice cu scopul de a discuta chestiunea politică din punct de vedere teoretic şi al formalităţii, ceea ce a făcut de altfel şi până acum, neaducând alt folos neamului. Noi? Vom păcătui şi mai departe. Ce păcate frumoase şi binefăcătoare!* Tisza va obstrua. Lui Tisza nu-i place de Andrássy, ear lui Andrássy de Tisza. De-aceea e decis Tisza să facă opoziţie şi se vorbeşte, că chiar de s’ar compune un guvern liberal, Tisza şi cu mai mulţi, decât are Bănffy va încerca să vadă, ce biie e a fi opoziţie. Iar dacă la constituirea camerei deputatul Madarász József ar declara nevalabilă hotărîrea din 18 Novembre, el şi ai săi cu obstrucţie technică vor cerca să împedece constituirea dieţii. }\ noi suntem! încă nu s’au liniştit pasiunile! Valurile mari, produse de agitarea sufletească în decursul alegerilor nu s’au aşezat! In toată ţara ziarele maghiare cântă osana, să bucură că va fi pe placul lor! In Viena, zic foile maghiare, e mare surprinderea, că partidul Kossuth au eşit învingător, că ideile independiste au ocupat teren aşa de vast, încât azi a le învinge e cu neputinţă, dar a le potoli ar trebui să curgă şiroae de sânge ! Noi nu credem foilor maghiare, nu credem la surprinderi neplăcute, la evenimente neaşteptate, căci oricum, presupunem în cel de la Viena un pic de prevedere, un pic de minte sănătoasă, întocmai pecum şi atenţiune faţă de desvoltarea lucrurilor din Ungaria. Că la Viena au fost impresionaţi neplăcut, o credem, o admitem, dar, că ar fi fost surprinşi negăm ! Nu putea să fie surprindere rezultatul alegerilor, când să ştie, că persoana regelui,imnul casei domnitoare, persoanele din jurul monarchului nu erau cruţate, ci atacate în modul cel mai vrednic de cel ce s’arătau plini de spiritul din patruzeci şi opt! Era cunoscut în Viena, pe cum în ţară, că partidul liberal are acelaşi scop ca cel kossuthist. Doară publice le spuneau aceste miniştrii Majestăţii Sale, aşa că neorientare şi neştiinţă în această chestie nu să poate admite, căci aceasta ar fi insultă! Să ştia că are să se întâmple ceea ce s’a întâmplat, numai nu s’a crezut, că are fie aşa în grabă ! Educaţiunea, spiritul public, toate împregiurările exploatate in interesul maghiarismului e cu neputinţă să nu fi fost observate în Viena şi e cu neputinţă să nu fi fost pregătiţi la aceasta lovitură, să o chiemâm aşa ! Numai evenimentele s’au precipitat impinse şi pregâte probabil de aceia, cari păreau mai moderaţi, dar în adâncul inimei lor şi ei ardeau de dorurile, care se îmbulzeau în inima colegilor patruzeci şi optişti ! Ziarele maghiare au raportat unele, cari erau menite a ne potenţa convingerea, că în Viena noi nici, că suntem consideraţi, şi că Maghiarilor s’a dat voie liberă să facă cu noi ce voesc, dar legea despre egală îndreptăţire a naţionalităţilor nici au fost siliţi a o observa, a fost literă moartă. Multe abusuri şi multe călcăci de lege s’au comis, şi toate în conta noastră ! Plângerile noastre la tron nu au ajuns, şi azi nu suntem consideraţi în sferele înalte, unde să fac toate combinaţiunile posibile imaginabile, şi la urmă să trezesc cu mari decepţiuni, cari apoi voiesc a le imputa unuia sau altuia, în loc ca să zică «Mea culpa» ! şi nu să coboară să ne vadă, să ne întrebe, ce ne doare, să ne şteargă lacrimile, să uşureze traiul greu! Nu suntem băgaţi în seamă, cu toate că şi noi suntem în această ţară un număr destul de mare, cu toate că am apărat, ţara, am vărsat şiroae de sânge, pentru tron stând şi-am dus armele ţării şi dinastiei la biruinţă. Lacrimi nu mai avem, averea ni-o duc, sângele în tot minutul e gata să ni-l vărsăm de nou, şi totuşi, pare că noi nu suntem ! Şi totuşi, daţi uitării, desconsideraţi, batjocoriţi noi suntem ! Veni-va timpul când apăsătorul are să ne ceară sprijin , şi noi cum vom răspunde ? . . . . Noi ne vom interesa şi în viitor de soartea poporului nostru român şi de bunăstarea patriei noastre, prin ce vom adeveri că şi noi suntem un popor vrednic de o stare mai bună! Succesele noastre au fost foarte frumoase, deşi nu am eşit cu isbândă în toate locurile unde am candidat naţionalişti, şi un ziar speriat, de resultatul produs în massele poporului şi cei străini de neamul nostru, au reflectat, că în viitor se va îngriji sistemul să reîntrăm în pasivitate! Ce va aduce ziua de mâne nu ştiu, dar un lucru are să ne mângâie, că de s’arj îndeplini ameninţările, învingerea şi opinia sănătoasă a ţării întregi are să fie pe lângă noi, şi ticăloşia puterii brutale s’ar demasca ea însăşi pe sine. Avem însă speranţă bazată, că lupta aceasta ce s’a desvoltat, are să ne ducă la învingere, căci va peri lumea, dar dreptatea rămâne! Momentele mari, în cari se vede, constată, cine suntem, nu ne-au găsit nici când bolnavă societatea. Ghimpi sunt, dar din rase sălbatice putem face prin cultivare naţională, prin organizaţie serioasă treburi bune, putem arăta, că şi noi suntem. Nu caute nimeni prilej mai fericit de a face bilanţul sufletesc al poporului nostru, ca şi presenta campanie electorală. Nu cu bani, cu inimă şi gând curat ne-am apropiat la alegeri de sufletul ospital de idei bune al poporului: poporul, unde i-am spus, cine suntem, unde i-am deschis ochii sufleteşti ne-a înţeles şi bucuros ne-a dat, aceea ce am cerut de la el, ne-a dat nouă votul său. A trebuit să-i spunem însă, cine suntem. Iată cheia succeselor campaniei noastre electorale şi a nesucceselor ei. Şi ’n modul acesta în timpul ăsta de transiţie deputaţii noştri şi cu el poporul nostru de o parte, de altă concetăţenii noştri şi străinătatea curioasă s’au convins, că: şi noi suntem ! Rănit, colo, măsoară acum pământul, Trîntit de cal, când luatu-şi-a avântul Şi-l colo’n crâng !... — „Cinci mii de galbeni aî!...“ — şi’n ’ n fuga mare Se îndreaptă către crâng, grăind cu fală, Grozavul Ulrich: „Da-voiu crunt năvală Spre el acum şi fără de cruţare Capu-o să-l taiu !... Pe cel plin de ’ngâmfare, Am să-l înfrîng !...“ El zice şi aruncă cu tărie Spre ’nvingător, ce jos acuma zace : — „Oh, da, gemu rănitul, n’am ce-ţi face !... O văd doar toţi, dar spun ca să se ştie, Că răzbunare-ţî cer în veşnicie, Ucis de sunt !... —* Dar n’apucă sărmanul să sfîrşească, Ca Ulrich dintr’odată capu-i tae, Cu ochii plini de-a furiei văpaie : — „Abia jur — strigă — să se zidească Un schit măreţ, cum n’o să se găsească P’acest pământ! „Şi temelie acest stârv l-oiu pune!...“ Şi, crunt rîzînd, îl bate cu piciorul . . Pe toţi cutremuratu-i-a fiertul, Spre cer ridică ei priviri nebune Ş’un cap tăiat zăresc spre soare-apune, Grozav rînjind . .. Trecut-au ani d’atuncia mulţi, şi schitul E gata tot şi sus îşi înalţă fruntea, Şi norii stau supt el plecaţi ca puntea Şi zidul lui mai tare î, ca granitul: Şi mult va ţine, mult, cât nesfîrşitul, Mereu trăind. Plin de mândrie Ulrich îl priveşte : — „O, de-aş trăi cât el! — îşi zice ’n sine. Grăi,şi’n vis, în noaptea care vine: — „Da, vei trăi“, o voce-î glăsueşte, Cât schitul tău!... Şi viaţa-ţi se sfîrşeşte, Când jos l-or da“ ! — In veselie mare se deşteaptă Grozavul craiu : „trăi voi pe vecie“ — îşi zice el — dar fără, biet, să ştie, Că viaţa ce de-acuma val, l’aşteaptă, Răsplata fi va groaznică şi dreaptă, Ce-o căpăta. Că, vezi, d’atunci trecut-au anii sute, Bătrân e Ulrich ; Viaţa-i e povară : Vecinii nu-l mai tem, şi-ar vrea să piară, Căci vitejie, fală-i sunt trecute Şi faima lui şi giori-as pierdute De veci, v’o spui. Ş’un prunc îl poate-acum da jos în luptă. Zădărnic moartea lui acuma-şi chiamă, Că viaţa lui e numai lungă teamă, Ba chiar vasalii, faţa lui cea suptă Rîd când o văd şi moartea nu se ’nfruptă Din viaţa lui. Chemat-a meşteri iscusiţi în toate Şi-a juruit tot aerul din ladă, De vor putea, ca jos să dea grămadă Acel schit. . . Dar în zadar, căci mii de gloate De meşteri se căznesc, şi nu se poate Da schitul jos. Şi tremură de jale cruntă craiul, Şi ’n jeţul lui se ’nneacă ’n grea mâhnire : In jurul lui e jale, pustiire, De curtezani pierit-a ’ntreg alaiul, Şi numai el, sărmanu’şî duce traiul, De chinuri ros._ Dar într’o sară trist un om s'arată Şi zice craiului, de poate să-i vorbească : — „O, Ulrich, vreau — porni să glăsuiască — De viaţă-ţi să te scap, de-mi dai pe dată Comoara ta de bani nenumărată ! O vrei, ori nu ?“ Uimit se scoală craiul şi-î vorbeşte — „Tu pari plăcând, putea-veî fi în stare Să faci tot ce-o ’ntreagă lume mare N’a săvârşit?... Dar, iată, vin’, priveşte Grozavul schit ce ’n lun’acum luceşte... Să-l dai jos tu ?“. — De pot sau nu pot, ce-o să-’ţî pese ţie ? Grăi străinul — şi din sânu-î scoate Un sac cu praf, livezi?... de vrei, se poate, Ca pentru fiecare sac să-mi dai tu mie De aur unul, și-apoî pentru vecie, Dobor cel schit... T \s t ! K !T |\s • i\r. 21.