Tribuna, septembrie 1906 (Anul 10, nr. 164-183)

1906-09-02 / nr. 164

Anul X. Arad, Sâmbătă 2015 Septemvrie 1906. Nr. 164. REDACȚIA Deák Ferencz-utcza nrul 20 ABONAMENTUL Pe un an ............. 20 cor. Pe jumătate an .. 10 . Pe 1 lună.............. 2­0 N­rii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România şi America 10 coroane. Pentru România şi străinătate numerii de zi pe an 40 franci. ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza nrul 20. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 bani de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 502. Anul X. NUMĂR DE DUMINECĂ Nr. 36. Serbătoarea serbătorilor. (*) împrăştiaţi dela Nistru pân’ la Tisa, din munţii Marmaţiei până la Pind, dela, Marea-Neagră până la Adriatică şi ajunşi sub stăpânirea a trei împăraţi: al Austriei, Rusiei şi Turciei, şi a doi crai: al Ungariei şi Şerbilor, precum suntem destui şi în prin­cipatul Bulgariei, — noi toţi aceşti Români numai politiceşte suntem despărţiţi de fraţii din România! In vinele noastre curge ace­laşi sânge, vorbim aceeaşi limbă, avem aceeaşi credinţă şi aceleaşi obiceiuri. Sufleteşte nu e deci deosebire între noi. Când vorba e de bucuria şi — Dumnezeu să-i ferească — de întristarea fraţilor din România, nu mai sunt Carpaţi, Dunăre ori Balcani, ci simţim împreună, ori pe unde ni-a împrăştiat soartea. Praznicul mare din România este deci al tuturor Românilor, lată de ce încă din vară curg valuri — valuri la Bucureşti Români din toate părţile, să vadă propăşirea Ţării şi mai presus de toate să se bucure de ob­şteasca înfrăţire... De când ne pomenim adică, noi Românii n’am ajuns zile mai fe­ricite: pe pământul României de sine stă­tătoare, pe vremea întâiului rege, sub care graniţele României au fost mutate până la marea largă, ca sub Mircea cel bătrân, — se îmbrăţişează Români din patru unghiuri! S’au dus la Bucureşti nu numai fruntaşi din toate părţile, ci toate cerurile de seamă, să ducă închinare ţării ajunsă la aşa stare înfloritoare şi regelui că Cerul i-a hărăzit o domnie atât de bogată în fapte mari. Fim de la Oradie, cu ai lui Românaşi recrutaţi de pe plaiuri unde unii uitaseră să mai cânte româneşte, Şepeţan cu sprintenii Români do­goriţi de soarele câmpiei bănăţene, Avram Corcea cu ai săi poporeni pui de lei, falnicii orăviţeni şi reşiţeni, vestitul cor lugojan cu mă­iestrul Vidu şi mândreţea de cor seliştean, ca să vorbim numai de cei mai cunoscuţi, ajungând la Bucureşti, în Arenele Romane cari ne spun că avem aceeaşi obârşie, cu drept cuvânt puteau cântă: »Azi e zi cu soare«... Pentru că nici­odată sentimentului de solidaritate naţională nu i­ s’a dat o mai strălucită manifestare. In doinele ce au cân­tat, a tresăltat sufletul întregului popor ro­mânesc... Şi când s’au dus la Sinaia, să vadă pe regele care nu numai a scris, ci a făcut istorie, şi pe regina care mamă bună s’a dovedit când sângele românesc curgea şi­roaie, urmăritu-i-au cu gândul Românii de la Nistru pân’ la Tisa! Dacă a fost mare şi până acum dorul nostru de a vedea România, de aci încolo pe toţi are să ne muncească acest dor. Parcă-i pizmuim pe cei ce au avut norocul să umble prin atâtea locuri. Şi nu poate fi pentru noi lucru mai scump decât dragostea de care au fost împărtăşiţi şi impresiile bune ce aduc dela fraţi. Lumii întregi s’a dovedit, că nici Ardeleanul, nici Bănăţeanul, nici Bucovineanul nu e răsleţ pe lumea asta, ci fraţi buni are peste Car­paţi şi când vorba e de neam, pier grani­ţele şi una suntem în bucurie şi durere. Cu drept cuvânt deci un confrate din Bucureşti a zis că sosirea în România a co­rurilor noastre a fost sărbătoarea sărbăto­rilor. Aşa credem şi noi. Vor şi pomeni-o toţi Românii până în veacuri! Călugărul Eliseiu. Un chip cum e zugrăvit S-tul Nicolae: barbă albă ca neaua, ochi cu privire plină de bunătate şi smerenie, — aşa a fost călugărul Eliseiu dela sfânta mănăstire a Sinaii. Un pictor din străină­tate, care petrece în România şi zugrăveşte pentru M. Sa Regele Carol o icoană mare, l’a şi luat ca model... S’a rugat lui Dumnezeu şi a slujit oamenilor în sfânta mănăstire patruzeci de ani. Şi nici o dorinţă ori patimă nu i-a tulburat liniştea sufle­tească. N’a rîvnit să ajungă mai mult decât simplu călugăr, stareţul archimandrit Nifon aşa zicând cu sala l’a pornit la mitropolia din Bucureşti pen­tru a fi înălţat la treapta de­­ diacon. Intr’o Sâmbătă, nu-s încă două săptămâni d’a­­tunci, ni-a servit masa. Îmi făcea impresia că sunt la mama acasă, sosit după ani mulţi, cu atâta grije şi dragoste era faţă de noi. Seara, nainte de a ne culca, a venit să ne întrebe dacă poftim ceva, ni-a adus apă rece şi câte-o dulceaţă. Dimineaţa, când să mă plimb pe splendida te­rasă din jurul mănăstirei, întâlnesc pe veneratul stariţ, abătut, trist, obosit... »Nu ştii nenorocirea ?«... îmi zice. Un fior de îngrijorare mă străbate. »Ce?« — întreb. »Eliseiu a murit azi noapte«. Şi-mi povesti amănuntele. Nainte de a se însera, cântase încă în biserică. Asta era slăbiciunea lui ori mai bine: virtutea! Ii plăcea să cânte şi era mândru crezându-se cel mai distins cântăreţ bisericesc. A şi fost! Cântă acompaniându-se cu chitara. L’au ascultat şi lăudat trei mitropoliţi şi M. M. L. L. Regele şi Regina. Se şi plânsese că se simte cam rău. Şi el şi ceilalţi credea că e la mijloc o indispoziţie uşoară, trecătoare. Pe la miezul nopţii însă i­ s’a făcut rău de tot, s’a chemat doctorul, dar nici acesta n’a putut să-i ajute... Pe când s’a luminat de ziuă, trecuse la viaţă de veci!... Liniştit, cum a trăit, în braţele fraţilor pe cari i-a iubit, şi-a închis ochii fără a mai simţi cum se desăvîrşeşte din această viaţă pământeană. Curtea regală fiind încunoştiinţată, M. Sa Re­gina a exprimat, prin doamna de onoare, condo­­lenţe, a trimis flori şi pe doamna de onoare să fie de faţă când se face prohodul. Ziarele de frunte au publicat mişcătoare necroloage, căci mulţi l’au cunoscut pe călugărul Eliseiu, am putea zice, toţi câţi au trecut pe la sfânta mănăstire. L’a cunoscut bine şi apreciat îndeosebi perechea regală. Nainte de a se clădi castelul Peleş, se ştie: perechea regală douăsprezece veri de a rîndul a stat la mănăstirea din Sinaia... Ilie, pe atunci nu se călugărise încă, era un tip în mănăstire şi cu un rar devotament faţă de Suverani. Când îşi va scrie memoriile, archimandritul Nifon ne va povesti multe scene mişcătoare de pe acele vremuri şi multe întâmplări cari înveseleau viaţa suveranilor; în toate lire juca rol, căci în nevi­novăţia lui spunea adevărurile într-o formă ele­mentară, originală... Făcea haz de el mai ales »buna Doamnă« şi regină. O pereche de mătănii (aduse lui dela Ierusalim de stariţul Nifon), o iconiţă iubilară (dela regele) chitara şi câţiva franci, — iată tot ce a rămas dela el — ca bogăţii pământeşti. Lăsat-a însă jale adâncă în sufletul tuturor ce­lor cari l’au cunoscut, nemângăiat a rămas mai presus de toţi cucernicul stariţ cărui Eliseiu i-a fost mâna dreaptă. Câtă vreme va dăinui mănă­stirea Sinaia, şi ea va trăi cât ţara, memoria lui Elisei are să rămână, cum se şi cuvine să fie po­meniţi cei cari nu în deşertăciune au petrecut viaţa, ci lăudând pe Domnul­ Leandru. Serbătoarea neamului. De Ioan Slavici. E o faptă adevărată, ştiută de toată lumea şi netăgăduită de nimeni, că în anul o sută şi şase după naşterea lui Christos împă­ratul Traian a supus Dacia şi a colonizat-o cu oameni aduşi din toată întinderea îm­părăţiei sale. Lucru nu mai puţin adevărat, nu mai puţin ştiut de toată lumea, nu mai puţin netăgă­duit de nimeni este, că noi Românii, peste douăsprezece milioane de oameni ne so­cotim noi înşine urmaşi ai coloniştilor aduşi de împăratul Traian pe pământul acesta şi sărbătorim azi, după o mi­­e şi opt sute de ani, reamintirea descălecării neamului nostru pe pământul acesta. E o minune, că aici, unde atâte seminţii s’au stins luptându-se între ele, neamul ro­mânesc, care a fost asuprit de toate, dăi­nuieşte şi astăzi, creşte, se întăreşte şi în­floreşte, şi noi Românii, cari suntem creştini în cel mai bun înţeles al cuvântului, nu putem să înţelegem minunea aceasta decât pătrunzându-ne în fiecare zi de gândul, că Dumnezeu, care toate le stăpâneşte, ne-a păstrat şi ni-a dat tărie, ca să putem în­dură toate suferinţele, prin care am trecut şi tot mai trecem, pentru că vrea să facem, cum zice marele nostru poet, voia lui aici pe pământ. Acesta e gândul, de care sunt pătrunşi azi toţi Românii, ori şi unde se vor fi aflând ei şi ori şi care le-ar fi soarta, şi sărbătoare e pretutindeni unde trăiesc Ro­mâni, căci pretutindeni inimile sunt înălţate şi îndreptate spre Dumnezeu, care el singur

Next