Tribuna, iulie 1907 (Anul 11, nr. 145-169)
1907-07-01 / nr. 145
Anul XL Arad, Duminecă, 1[Î4 iune 2Q07 Nr. 145. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deak Ferenc utca nr. 20. ABONAMENTUL Pe un an. . . . . . . 24 Cor. şi Jumătate an .... 12 « Pe I lună..........................2 « Hunt de Duminecă pe un an 4 Cor. Pentru România şi America 10 Cor. Pentru România şi străinătate nici de ei pe an 40 franci. _ rf'î'■ ’ *-»• INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502 Situaţia generală. V. Mai sunt motive puternice, cari pledează pentru organizarea rândurilor noastre luptătoare. Şi aici să ne fie îngăduită o vorbă sinceră. împrejurările noastre materiale au făcut ca acei fruntaşi şi sfătuitori ai poporului, cari erau şi sunt în nemijlocită atingere cu massele, să aibă îrn multe privinţe mânile încătuşate. E vorba de preoţi şi de învăţători. Ajunşi în oarecare atârnare materială de către stat, acţiunea lor este astăzi mai controlată şi din această pricină toată atitudinea lor e mult mai rezervată ca în trecut. Stăm deci în faţa unei situaţii schimbate şi întrebarea este: cine trebue să între, ca factori, în locul preoţilor şi învăţătorilor ? Neapărat că numai comitetele electorale, instituite de conferenţele de cari vorbirăm în numărul trecut. Aceste comitete vor avea să vegheze chiar şi asupra conduitei naţionale a unor preoţi, din mintea cărora trebue să dispară orice gând, că aşa numita »congruă« li-ar impune, în vieaţa publică, un rol de funcţionari ai statului. Tot cei aleşi să conducă lupta în cercuri, vor avea misiunea de a deştepta în şi mai mare măsură conştiinţa politică, pecum şi dragostea şi încrederea în conducătorii săi. Există şi până acum destulă conştiinţă politică în corpul electoral. Dar, pe cum se ştie, duşmanii noştri vor să pescuiască în tulbure. Kossuth a întemeiat un ziar românesc cu gândul de a converti pe români la principiile kossuthiste. Acest ziar — îi zice »Lumina« — pătrunde în mod gratuit la ţară şi produce fel şi fel de confuziuni în minţile neorientate ale ţărănimei, aşa că la un moment dat s’ar putea întâmpla ca să ne găsim în faţa unor credinţe false adânc înrădăcinate şi greu de înlăturat. Pericolul acesta, ivit prin propaganda adversarului cu concursul unor rătăciţi, trebue combătut cu dibăcie, ca rândurile noastre să nu fie ştirbite. Tot astfel stăm şi cu încrederea în conducători, începând cu Andrăssy, al cărui discurs faimos ponegrea aşa de mult pe fruntaşii români şi terminând cu cel din urmă deputat, toţi vor să facă deosebirea asta : că unul este poporul, bun, blând şi ascultător şi alţii sunt fruntaşii lui, cari n’ar fi decât nişte agitatori şi vânători de noroc, buni pentru spânzurătoare. Şi povestea aceasta e veche de tot. Datoria poporului este să-şi arete la orice ocazie alipirea sa către fruntaşi, să dovedească guvernului, că nu este încă deosebire între durerile şi cererile sale şi cele manifestate bunăoară de deputaţi în parlament. In orice moment, în orice primejdie poporul trebuie să fie alături de deputaţi, pe cum aceştia se fac în faţa Europei totdeauna interpreţii aspiraţiunilor noastre legitime. Iată acum de pildă. S’a terminat una din cele mai sgomotoase sesiuni parlamentare. Câte lupte, câte ciocniri, câte încordări dintr’o parte şi din alta. Şi ce demnă a fost atitudinea deputaţilor noştri! Câtă agerime de minte au dovedit unii, cât suflet şi câtă inimă alţii! Avem aşa de multe motive să fim mulţumiţi că ne-am ales reprezentanţi aşa de pricepuţi, activi, neînfricaţi şi atenţi la toate. Le datorăm atâta recunoştinţă ! Acum când se întorc acasă şi osteniţi de luptă e momentul să ne strângem cu căldură în jurul lor. Să ne grăbim a-i primi cu braţele deschise. Să-i împresurăm cu toată dragostea, ca să le dăm lor putere şi îndemn, căci recunoştinţa este temeiul cel mai puternic pe care se razimă un luptător de neam. Să strângem şi mai mult legăturile între popor şi deputaţi! E o datorie politică aceasta şi orice alte patimi mărunte trebue lăsate la o parte. Aceasta să servească apoi drept un caz de precedenţă pentru viitor. Pe deo parte poporul să deprinde a cinsti cuvântul şi persoana reprezentantului, pe de alta însuş cel ales să-i apere soartea, va şti că munca lui nu e o zădărnicie. Disciplină deci în toate, până şi în partea aceasta aşa zicând sufletească a politicei noastre. FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Eleonora Duse în România. De Luigi Rasi. III. In ziua aceea l-au dus la groapă pe prinţul Chica. Conductul îl deschideau doi călăreţi costumaţi, cu lămpi mari de sticlă. Urma un al treilea cu un vas de cristal plin de flori şi alţi trei, cari purtau pe tăvi colaci enormi , apoi urma clerul în trăsuri de moda veche, hodorogite, mari închise, apoi catafalcul într’un dric strălucit cu geamuri mari, tras de şase cai frumoşi, şi la sfârşit, o lungă serie de trăsuri. Curiozitatea, care se resfrângea pe feţele celor mai mulţi (numai pe unele puteai ceti adevărată jale), tăcerea misterioasă, întreruptă numai din când în când de sunet de clopot şi printr’asta cu atât mai misterioasă, toate acestea copleşeau fiinţa Duser, care repeta neîntrerupt, dar totdeauna zadarnic: »Mâne, domnilor, mâne ultima reprezentaţie!« Şi cu toate astea a fost excelent dispusă în seara aceea, ca în timpurile ei cele mai bune, şi şi a jucat rolul Magdei înnaintea acestui public întocmai ca în timpurile bune. Publicul a ajuns la un adevărat paroxism de aplauze, mai cu seamă după actul al 3-lea. In următoarele două seri nu s’a jucat nimic, ci am făcut probe pentru Gioconda (drama lui D’Annunzio — Tiad) în hote). Probele, îndeosebi cea de a doua, au fost de tot hazul. După ce a dispărut prima impresie de displăcere, după ce ni s’a domolit nervii întinşi în spasmuri, încetul pe încetul, am fost în stare să judecăm mai nepărtinitori adevărata valoare a tinerei reşedinţe şi am ajuns la covingerea, că, dacă se va desbăra Bucureştiul de murdăria şi de putrefacţia unui popor necultivat şi daca-şi va face acolo, intrare civilisaţia franceză, care îi este mai apropiată în privinţa gustului, va fi în stare să concureze cu cele mai mari şi mai frumoase capitale europene în privinţa mărimei şi a frumuseţei. Şi treceam în revistă toate calităţile, în gândul nostru. Deşi frumuseţile nu erau în stare să micşoreze urâţeniile precumpănitoare, totuş în seara aceea, având o dispoziţie liniştită, am fost cu toţii de părere că toate lucrurile urâte nu vor putea înăbuşi pentru totdeauna mulţimea lucrurilor frumoase. Ne-am adus înaintea ochilor Ateneul din parcul Episcopiei, o clădire cu o sală strălucită, împodobită de colonade în parterie, designată pentru un muzeu, cu vreo câteva statui deja, în etajul prim cu un amfiteatru admirabil, cu bogate ornamente, aurituri şi mozaicuri, pe seama concertelor şi prelegerilor publice, de o eleganţă uimitoare, cu cincizeci şi două de legi şi 600 de locuri în parchet; am vorbit despre avântul comerciului, despre Calea Victoriei, strada principala, despre sgomotoasa stradă Lipscani despre marile alee ale Academiei şi Elsaveta, despre biserica de la Cotroceni, despre institutul de binefacere Elena Doamna. Unul admira costumul jumătate grecesc, jumătate rusesc al unei femei, cu fusta albă în clinuri pe deasupra unei alteia pline de dantele de cea mai fină calitate; altul a fost de faţă la o nuntă şi lăuda strălucirea sărbătorească a serviciului bisericesc, costumul bogat şi mitra plină de pietrii scumpe a arhiereului, care servia, obiceiul curios a plimbării împrejurul altarului, pe care o săvârşesc: preotul, mirii şi martorii ţinându-se de mână; altul fantaza numai de cântecele melancolice-poetice ale muzicanţilor ambulanţi, pe cari le cântă prin crâşme acompaniaţi de vioară şi de harpă (?) sau admirau cobza (!), un dans naţional, care se joacă de către tineri, de cel mult 12 ani cu mare îndemânare. Râdeam de unele vorbe ciudate, cari având aceleaşi sunete ca ale noastre, aveau cu desăvârşire alt înţeles. Dar toate acestea nu erau în stare să o facă pe Duse să iasă pe afară şi să se expună curiosităţii publicului. Ceea ce lipsea era — înainte de toate — o bibliotecă sau o pinacotecă, sau o prăvălie cu anticităţi şi cu obiecte moderne de artă, între cari să se fi putut îngropa. Dimineţile se retrăgea din când în când într’un colţişor ascuns şi liniştit lângă lacul aşezat mai la o parte din grădina Cişmigiului, a cărei pomi se arată în mijlocul oraşului; şi aici îmi aduc aminte, că şi-a dat o întâlnire şi cu colegii ei, pentru ca să discute asupra unor chestiuni teatrale, văd încă şi astăzi figura ei sveltă cu haina neagră, care sta lipită pe trup, ridicându-se şi venind încet spre noi, întocmai ca o viziune; şi-o aud zicând cu o veselie neobişnuită, vorbind despre artă, dând curaj celor sfioşi, admoniind pe cei prea flecari, nivelând contrastele. Seara urma să se joace »Femeia lui Claudiu«. Când am ajuns acasă dela plimbarea prin grădină mi-a alergat impresariul Schuermann înainte, îndată ce m’a zărit și mi-a comunicat, că vom avea o seară cercetată excelent. »O seară strălucită — am strigat eu — Duse cu dispoziţie bună şi La femme de Claude în program... Am ajuns la limanul dorit!«... Exclamaţia mea a fost adeverită prin aplauzele pline de învingere, pe care le-a avut această predare a piesei peste tot unde a fost jucată de Duse, care e grandioasă, numai să vrea«. H. i: m Biblioteca Judeţeană AST14 Creşterea partidului naţional german. »Deutsch-Ungarischer Volksfreund« ziarul partidului national german scrie următoarele: »In săptămânile din urmă s’au înscris din toate părţile Ungariei de sud în partidul popular german. Noul partid prenumără deci mai mult de 8000 membri, cari se compun numai din bărbaţi treji şi maturi. Şi aceşti 8000 de bărbaţi, zice ziarul german, încă nu s’au putut aduna într’o întrunire publică, căci glasul lor este temut. Glasul acesta însă va creşte puternic, şi în cele