Tribuna, iulie 1908 (Anul 12, nr. 144-170)
1908-07-24 / nr. 164
Anul XII Arad, Joi, 24 Iulie (6 August) 1908 Nr. 164. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe o lună . 20 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. : Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Deák Ferenc-uteza 20, INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se Insociază. Telefon pentru oraş şi comitat 502, Asociaţia la Şimleu. Mâine Asociaţia va înfige flamura limbei şi culturei noastre pe pământul Sălajului. Poate mai mult decât despre oricare alt ţinut se poate spune că Sălajul este o puternică metereză a românismului. Aşezat la hotarele românismului, comitatul acesta este ca un fort avansat şi inexpugnabil care în zidurile zimţate ale munţilor şi dealurilor săi închide o oaste compactă de peste 150 mii de suflete româneşti, privind cu mândrie şi sfidare spre şesul cuprins de vrăjmaşi care se deschide de aici înainte. Dar lucru ciudat, deasupra acestui bastion creat de natură, până acuma nu flutură stindardul conştiinţei noastre culturale sau vechile steaguri puse pe vremuri erau azi spălate şi şterse de ploi, ciuruite de gloanţe, bătute şi smulse de vijeliile ce se abat mai grele şi bântuiesc mai cumplite înălţimile slobode decât văile apărate. Pentru aceea adunarea Asociaţiunii la Şimleu e o recucerire, e o întărire din nou a unui punct care dela natură a fost întărit dar care nu a fost ocupat definitiv prin munca noastră. Dacă vom căută bine, vom vedea că acest caz de recucerire nu este singurul în viaţa noastră. In defiitiv, toate punctele noastre de razim de azi au trebuit să fie recucerite. In dărnicia ei îmbelşugată, natura bună şi mare, ne-a înzestrat cu puteri fireşti uriaşe, ne-a dat bogăţii ce stârnesc pisme şi poftele altor neamuri, bogăţia numărului şi întinderea locurilor, isteţimea minţii şi vânjoşia rezistenţei. Deasupra acestei temelii largi şi solide, noi suntem chemaţi să ridicăm clădirea unei vieţi naţionale bogate şi proprii. Suntem chemaţi de a ocupă locurile, meterezele creiate nouă de natură şi în definitiv toate opintirile noastre politice şi culturale se reduc la munca aceasta. Asociaţia are menirea de a face în privinţa culturală munca asta. Adunarea ei generală la Şimleu va fi un nou popas în calea ei de recucerire şi ocupare a teritorului ei legitim destinat prin natură. Mâine se vor întâlni la Şimleu români din toate colţurile românismului din ţara noastră. Va fi o mare înfrăţire şi contopire a sufletelor în acelaş gând şi în acelaş ideal. Pentru sălajeni va rezulta o premenire şi întărire a sentimentelor lor româneşti, a dragostei lor de neam şi de limbă. Adunarea asta îi va lăsa mai solidari, mai energici şi mai doritori de cultură românească. Va rămâne ca o înviorare în sufletele lor şi cu îndemnuri îndoite ei se vor aşterne pe marea muncă de trezire culturală a poporului nostru. Pentru aceea serbarea pregătită de sălăjeni, jertfele aduse de ei, toată munca depusă de ei întru izbânda serbărilor va fi în rândul întâi o jertfă adusă pentru sine însuşi şi ei vor culege roadele străduinţelor depuse. S’ar părea că evoluţiunea Asociaţiei a avut o îndrumare nefirească. In loc de-a prin şcoli, va ştî să ducă mai lesne şi mai cu înţelepciune trebile unei mari gospodării, întocmite în alte vremi, când nu era lumină. Şi aşa, logodna s’a făcut, pe urmă, curând, o nuntă ca aceia, încât bătrânii au plâns de înduioşare Iar când boierul Achim s’a încredinţat că lucrurile au pornit bine, — şi fericirea nu este un vis pe lumea aceasta, a închis ochii creştineşte, ca un om cuvios, care a gândit drept şi s’a purtat cu dreptate, şi a mers la locul cel veşnic, sub bolta străbună, de marmură sură, năpădită de iederă. ... Numai un lucru avuse pe suflet răposatul boer Achim, o povaţă pe care ar fi vrut s’o dea fetei sale, — şi... n’a îndrăznit. De multe ori se uitase lung la fiinţa aceasta, frumoasă de pică, şi, s’a temut să n’o jignească, sau să înfigă cumva un ghimpe veninos, cu o povaţă poate de prisos, poate necugetată. Cum ar fi spus: Fata mea, să te păzeşti de păcat: multe ispite întimpină omul, căci frumseţea e podoabă cu primejdii, dar legătura făcută în faţa lui Dumnezeu, pe viaţă şi pe moarte, trebuie păzită! Dar lui, într’o viaţă întreagă niciodată o bătaie străină datorilor de creştin şi de soţ, nu-i clintise inima! Cum avea să se întâmple altfel cu Voichiţa, fata tatei, când nici o pidă rea n’a putut să aibă, de nicăiri? Insă bătrânul ştia bine, că viaţa lui de văduvoia, închis între zidurile curţei, unde lumea de seama sa şi de neamul său, nu avea drum şi loc îndămânos de forfotit, nu fusese de ajuns pentru o fată prea tânără ca să-şi dea seama de creşte de jos în sus, ea a crescut de sus în jos. Câţiva intelectuali entuziaşti au chemat-o la viaţă pe atunci când poporul nu cunoştea încâ nevoile de cultură pe cari azi Asociaţia le slujeşte. Printr’o creştere înceată şi organică însă, Asociaţia s’a întins necontenit asupra tuturor românilor. Ar fi greşit să aşteptăm ca ea să crească dintr’odată şi în mod năprasnic. Ca orice organism ea nu poate să crească decât încet, în mod organic, cucerindu-şi pas cu pas terenul. Rând pe rând vedem cum o acţiune după alta devine activă şi începe o viaţă proprie din puterile ei. In Şimleu s’a cucerit un nou vast teren de muncă. Deşi până acuma secţiunea aparţinea celor mai harnice din secţiuni, totuşi avem sentimentul că abia acum începe adevărata muncă culturală. Asociaţiunea se întinde necontenit, ogorînd şi trăgînd brasda muncii ei culturale prin tot mai mult tărim părăginit. Dintr'o sămânţă neînsemnată, aruncată într’un noroc, copacul Asociaţiunii a crescut tot mai mult, însdrâvenindu-se, întinzându-şi ramurile, îndesându-şi umbra şi cuprinzând tot pământul românesc din ţara noastră. Când Asociaţia va fi crescut cuprinzând pe toţi românii, primind şi împărţind viaţă românească culturală, împuternicind limba românească şi duhul românesc în ţara noastră, atunci avem sentimentul că isbânda ei e o isbândă mai mult, e în acelaş timp o isbândă politică. Trimetem salutul nostru de înfrăţire şi îmbărbătare tuturor fraţilor adunaţi mâine la ce înseamnă vaţa cea largă, cu amăgitoarele-i măriri şi cu ascunsele-i josnicii... Şi nu de alta s’ar fi îngrijat, dar cu cei răi, rău te faci, iar tinereţele de azi sunt şovăitoare! Dar apoi se gândia: Voichiţa are un bărbat vrednic, se vor iubî şi se vor călăuzi unul pe altul. Şi aşa, povaţa a rămas în inima lui, închisă cu teamă şi cu mustrare. FOIŢA TRIBUNEI. Gherasim Dunavaţ. De Ion Bârseanul. * *) Niciodată, în liniştita ei tinereţe, atât de limpede şi feciorească, nu se întrebase frumoasa copilă a bătrânului boier prea cuvios Achim Celarian, din Storobăneasa, dacă va veni o zi când va trebui să aleagă între bărbatul său legiuit şi între acela pe cari împrejurări neaşteptate i l-ar aduce în faţă, biruitor şi neînduplecat. Ca şi acele nalbe care năvăliau înflorite, nalte şi drepte, silindu-se ca să întreacă nu numai zăbrelele gărduceanului, dar şi coperişul albastru, de olane sclipitoare, al curţei vechi din Storobăneasa, aşa crescuse Voichiţa boerului Achim, dreaptă şi mlădioasă, veşnic cu ochii râzitori, ca şi cum nalbele cu floarea roşie i-ar fi fost surori. Apoi, când boierul şi-a văzut aproape sfârşitul, — şi pe Voichiţa fată mare, cu două cozi minunate, împletite şi lăsate pe grumazi, cu acei ochi cuminţi şi liniştiţi, care erau făgăduinţa unei căsnicii temeinice, a lăsat lucrurile mai în voie despre partea prietenului său, boierul Gherasim Dunavăţ, care avea un fecior purtat prin şcoli, învăţat, dar mai cu seamă stăruitor asupra treburilor moşiei. Şi aceasta îl împăca mai mult ca orice pe bătrânul Achim: ştia bine că un om care aduce la capul moşiei învăţătura nemincinoasă adunată de Din volumul «Dor pustiu» de Ioan Bârseanu), apărut în editura «Minerva» Bucureşti. * ...Dar ce repede se făcuseră prieteni, şi ce fermecător era acest musafir, mai tînăr decât bărbatul şi atâta de înţelegător la cele mai mărunte gusturi ale ei, atât de plăcut şi îndatoritor, aproape gata de a jertfi. E sigură, aproape, că el s’ar jertfi pentru ea, şi poate că i-ar înţelege gândul dinainte, atât de mult e aproape cu sufletul de al ei, ca şi cum gândurile lui ar sălăşlui între gândurile ei. Niciodată n’are să-l mai lase ca să plece de lângă dânşii. A!... Dar nu! Asta nu se poate!... Şi ce fel de simţiri sunt acestea care năvălesc deodată, şi o înfăşură ca nişte flăcări blânde, cari te ard, simţi bine că te ard, dar sunt atât de mângăioase! Parcă ai dori să ţie cât de mult! Dar are haz cum au ajuns de repede prieteni şi el a găsit un fel de a o chemă, pe nume, aşa de simplu şi alintat, că parcă ar fi fraţi şi nici un fel de supărare nu mai încape. Ea singură, când vrea să-l necăjească, încearcă să îngâne, își schimbă glasul, alintându-se, și zice ca el, uitându-se în ochii lui: — Victore!