Tribuna, octombrie 1908 (Anul 12, nr. 218-243)

1908-10-01 / nr. 218

Anul XE Arad, Mercuri, 1|14 Octomvrie 1908 Nr. 218. ABONAMENTUL Fi un in . 94 Cor. Pa­ram. an . 12 « Pe o lună . 3­0 Nral de Dumineci Pe un an . 4 Cor. s Pentru România ni : America . . 10 Cor. Rral de zi pentru Ro­mânia |i străinătate pe an 40 franci REDACŢIA ţi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se înst­roiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Evenimentele din Balcani. (Şi Bulgaria sa declarat »ţarie« neatâr­nată; monarhia noastră a anexat, în sfâr­şit Bosnia şi Herţegovina. Grecii au luat insula Creta: Albania rîvneşte şi ea la ne­atârnare; sârbii şi muntenegrinii se încruntă şi cer compensaţiuni: ce facem noi româ­nii ? Stăm liniştiţi şi ne facem datoria. In toate cele ce se petrec e o pornire spre mai bine, care pe noi nu poate să ne mâhnească, nici să ne ispitească a ne a­­vânta fie cu unii, fie cu alţii dintre cei mai direct interesaţi. Nu ştim însă, ce poate să aducă ziua de mâine, dar acum, mai ales acum, avem să fim cuprinşi cu toţii de simţământul, că ori şi­ ce ar aduce ea, noi românii toţi nu­mai alături cu Habsburgii putem să întrăm în luptă, încă pe la 1700, în curând după încheie­rea tratatului de la Carlovăţ, consiliul de răsboiu din Viena şi-a dat seamă despre primejdia ce ameninţă Europa în urma pornirii spre Constantinopol a muscalilor şi a hotărât, ca măsură de apărare, ocupa­rea Bosniei şi a Herţegovinei. Hotărârea aceasta se execută azi, după două sute de ani, nu împrejurări cu totul schimbate, dar tot în interesul Europei şi pentru ocrotirea popoarelor dela răsărit. îndeosebi noi românii ar trebui să fim lipsiţi cu desăvârşire de bunul simţ firesc pentru ca să nu ne dăm seamă, că statul român nu s'ar fi putut înfiinţa şi nu s’ar fi consolidat, dacă monarhia habsburgică n’ar fi fost interesată, ca stăpânirea ru­sească să nu se întindă spre Dunăre, şi dacă marile interese europene n’ar fi cerut ca să nu slăbească puterea Habsburgilor, care dela anul 1826, când Ferdnand I, s’a urcat în scaunul regal al Ungariei, au fost totdeauna ocrotitorii conştienţi ai popoare­lor dela Răsărit, încă mai puţin s’ar fi putut reculege po­poarele dela dreapta Dunării, dacă Hab­sburgii n’ar fi fost interesaţi, ca ele să iasă din ticăloşia, la care le adusese îndelungata stăpânire turcească, şi anume pentru ele stăpânirea în Bosnia şi în Herţegovina a Habsburgilor e o garanţie de paşnică des­­voltare. Dar în urma anexării o parte din ele cade sub stăpânire, cum s’ar zice, străină. Abia aici ne priveşte chestiunea şi pe noi. Se pune foarte lămurit întrebarea, dacă în Bosnia şi în Herţegovina Maiestatea Sa va domni ca împărat ori ca Rege Apostolic. Toate silinţele de a înlătura chestiunea aceasta ori de a o lăsa nerezolvată vor ră­mânea zadarnice: în urma anexării se im­pune revizuirea actualei constituţiuni dua­liste a monarhiei, şi ori nu mai avem dua­lism, ci trialism, ori Bosnia şi Herţegovina se adaugă fie la Austria, fie la ţările co­roanei ungare, ori se restabileşte unitatea monarhiei. Noi românii nu avem să ne speriem de nici una din aceste soluţiuni, căci aceia, care trebuie să se sperie de orişicare dintre Şi Prutul, cât amar nu poartă Când Basarabia suspină, Şi câtă jale nu-ţi aduce Din dulcea noastră Bucovină. Tu, chinul nostru­ al tuturora Să-l strângi în valul tău de ape, Căci vor veni şi vremi de-acelea... Mânia noastră să-l desgroape, ele sunt cei ce azi ne prigonesc şi şi dau silinţa să ne facă viaţa nesuferită. Ni-ar fi, ce-i drept, milă de bosniaci şi de herţegovineni, dacă i-am vedea ajunşi sub stăpânirea guvernului ungar, dar vor face şi ei ca croaţii şi vor da din mâini şi din picioare, iar pe noi prin aceasta nu ne vor mâhni. Cu cât mai mari vor fi greută­ţile, cu care se luptă guvernul ungar, cu atât mai curând va străbate gândul, că fără de conlucrarea binevoitoare a români­lor nu se poate restabili în Ungaria buna rânduială. Cu atât mai vârtos va străbate gândul acesta, dacă bosniacii şi herţegovinenii nu vor cădea din lac în puţ trecând de sub stă­pânirea spahiilor sub purtarea de grijă a ră­măşiţelor scăpătate ale nobilimii ungare şi a slugilor ei. Atunci, cel puţin, se vor convinge şi maghiarii, că cei mai haini duşmani ai lor sunt aceia, care-i asmuţă asupra românilor. E de o splendoare incomparabilă figura, pe care o face guvernul ungar puind la cale procese de presă şi scoţând la iveală proiectul de reformă electorală tocmai azi, când monarhia are nevoie de călduroasa conlucrare a tuturor cetăţenilor ei şi nu mai rămâne decât ca el să mai şi profite de strâmtorările monarhiei pentru­ ca să im­pună acel proiect şi să stârpească de pe faţa pământului pe cei ce strigă: Aruncaţi-l în foc căci el vă duce la peire! Se face şi aşa politică, dar politică de desperaţiune: noi să nu pierdem din vedere, că ’n lumea aceasta fiecare e preţuit după Gândul acesta, e drept, m’a ostenit şi sesra oboseala sufletească am resimţit o şi trupeşte. Am devenit bolnav. Noaptea te am visat, te-am văzut pan­da ca şi când ai fi murit, apoi cu mirt de mireasă şi iar cu cantină de mort. Ea,­­ eu eram grozav, mi-ai zis că eu te-am omorit, după aceea nu ştiu ce s’a întâmplat. Dimineaţa însă, aerul recreator, soarele, bunul soare şi-a trimis razele sale şi în conştiinţa în care s’a frământat atâta închipuire şi groază. Ca să te uit ? Trebui-va oare distracţie, sgo­­mot, dorinţa de a te înlocui, ori suferinţă, linişte, regăsire de sine...? Taina viitorului. Nu am încredere multă în nici un caz. Câte­odată îmi pare că e imposibil, îmi pare că e dis­poziţie de providenţă să fie aşa precum este. Vezi toate în cauză în lume. D-ta ai fost menită, de cauză, pentru un efect care se exprimă, în nefericirea mea... Un zâmbet ironic încreţi uşor buzele Viorichei şi nu nu ştiu ce, jumătate răutăcios, jumătate du­reros îi crispă faţa. Scrisoarea îi lunecă în poală. O luă din nou şi iar o citi, o întoarse, o potrivi in minte. Da, da, eră scrisul lui, mai timid, mai puţin sigur ca cel de acum, dar al lui, bărba­­tul ei. Ah! Bărbaţii! Iată-o dar şi ea în posiţie de a se văita, exclamând aşa, ca toate femeile, ca toate, cele nemulţumite, cele desinusionate, nenorocite. Căci el nu o iubea pe ea, nu, sigur chiar că nici nu o iubise niciodată, nici când a luat-o. S’a însurat aşa de ochii lumei, de gura rudelor, de urît şi plictiseală dar nu din amor cum ţinea şi pretindea Dumnealui. O, da, acum li vin ei FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Cântecul Dunărei. Tu stai de veghe ’n prejma noastră Cu valorile ’n spumegate, Ce ’n frământarea lor de veacuri îngân’ poveştile uitate. In alte vremi, când urgisite Se năpustiau la noi popoată, Tu răsvrătiai noian de ape Eşind din vadul tău afară. Te ’nfiorai până-n adâncuri, In zile mari, de sărbătoare, Când voevozi veniau spre tine Cu oastea lor biruitoare. Povestea timpilor eroici, O ştiu adâncurile mute; Atâtea valuri au ştiut-o, In noaptea vremilor pierdute. Tu, neamul nostru ’l strângi aproape» La sânul tău duios de mamă, Din Nistru ’n Tisa instreinate, Izvoarele plângând te chiamă. In mersul tău, de multe veacuri Tu duci cu fiecare val, Atâtea lacrime din ţara îndureratului Ardeal. („Frăţia Românească“) Eugeniu Revent. Ochii albaştrii. — Schiţă. — ...Să nu te sperii, nu voia armă pe această cale a-ţi excita starea sufletească, care are lipsă de multă linişte şi uitare. Dar vezi, cum nu mă pot stăpâni, cum durerea-mi este atât de adâncă, explozia aceasta a ei, aşi putea zice e o necesi­tate fizică ce pare că mă recreiază. Deplin nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Ce am, ce mă doare, de atâta sbucnum, de ce lacrămi, de ce conştiinţa celei mai mari nefericiri? M’am întrebat, te-am pierdut oare? Dar nu te-am avut niciodată ca să te pot pierde. îmi aduc aminte că de multe ori doream să-mi clarific poziţia faţă de d-ta. Oh, şi atunci ziceam că mă voiu împăca cu orice situaţie, te voiu uită de va fi lipsă. Şi acum... ? Fără îndoială o să te uit şi acum. Astăzi şi ieri m’am gândit cum să te pot uită.

Next