Tribuna, februarie 1909 (Anul 13, nr. 24-47)

1909-02-01 / nr. 24

Anul XIII. Arad, Duminecă, 19 14 Februarie 1909 Nr. 24 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 « Pe o lună . 2­4 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor.­­ Pentru România şi­­ America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA I Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Lupta de la Oraviţa. După clipele atât de înălţătoare dar atât de fugare ale serbărilor de alaltăieri, iată-ne în faţa unei lupte. Mandatul de la Oraviţa e vacant şi guvernul se aruncă cu lăcomie asupra prăzii. Clubul deputaţilor noştri a înţeles că aici e nevoie de repeziciune în acţiunile sale şi a avut energia de­ a lua imediat o hotărîre: a proclamat candidatura venerabilului pre­şedinte al partidului naţional român, dl Gheorghe Pop de Băseşti. Guvernul lan­sase de mai înainte chiar, încă în ziua din­­tâie, candidatura profesorului renegat Siegescu din Budapesta. Pentru orice român conştient alegerea e uşoară. Badea Gheorghe nu e numai pre­şedintele partidului naţional, ci este în a­­celaş timp unul din cei mai respectaţi frun­taşi, conducătorul efectiv al unui puternic ţinut românesc. Autoritatea morală, reputa­­ţiunea de şef ce-l înconjură, îi asigură dra­gostea tuturora. Orăvicenii pot fi mândri că partidul naţional a distins cercul lor cu can­didatura preşedintelui partidului. Moştenirea lui Brediceanu nici nu putea fi trecută de­cât unui om de aceiaş autoritate, de aceiaş situaţie morală ca acel ce a ştiut să cuce­rească cea mai mare sumă de popularitate în Bănat. Ne aducem aminte cu toţii de alegerea de la Cehul Sălajului. Inima ni­ se strânge de durere şi de ruşine când scenele de acolo ne răsar înaintea ochilor. O ceată de 30—40 de bătăuşi unguri plătiţi, ciomăgaşi pândind la capul unui podişor, atacă peste o mie de ale­gători români, îi risipesc şi rănesc pe candi­datul lor, pe cel mai bun şi cel mai sim­patic bătrân, pe badea Gheorghe. Să măr­turisim, că, orice s’ar spune, alegerea dela Ceh rămâne o pată nu pentru vrăşmaşii noştri, ci pentru noi toţi românii din ţara asta. Nu are nici timpul puterea de a şterge astfel de pete, ci ele roşesc mereu pe frun­tea unui popor. Iată pentru ce orăvicenii pot fi mândri că partidul i-a încredinţat tocmai pe dânşii cu cinstea de a şterge ruşinea asta. Nu ne îndoim că fruntaşii din Oraviţa se vor pătrunde de însemnătatea­­acestui lucru. Dacă nici un alt motiv nu i-ar în­demna la luptă, acesta singur ar ajunge pentru a-i sili la cele mai mari opintiri şi jertfe. Oraviţa a dat odată dovadă că nu are numai majoritatea voturilor româneşti, deci posibilitatea materială, ci şi posi­bilitatea morală a izbânzii: conştiinţa na­ţională trezită, fruntaşi iubitori de neam, un popor luminat şi viguros care respinge toate ademenirile şi se împotriveşte înfricărilor. Ar fi o ruşine şi un adevărat dezastru pen­tru noi dacă, după izbânda din anul 1906, orăvicenii ar îngădui ca guvernul să Ie smulgă mandatul din mână. »Este mai greu de a păstra decât a cu­ceri un lucru«. Cuvântul acesta ne vine acum în minte. Şi într’adevăr, a fost în orice caz mai uşor să cucereşti într’un avânt de entuziasm, într’un asalt irezistibil, mandatul dela Oraviţa, decât de a-l păstra acuma. Căci într’un răstimp mai scurt de trei ani, situaţia în graniţă s’a schimbat mult. In tim­pul acesta s’a ridicat ameninţătoare şi a crescut o mare primejdie. In Caransebeş un om lipsit de orice scrupul, un aventurier şi parvenit politic de cea mai respingătoare specie a izbutit să-şi întemeieze pe slăbi­ciunile şi păcatele noastre un adevărat pe­­şalîc politic. Nu mai cercetăm cauzele pen­tru cari Burdea a ajuns să fie azi stăpânul graniţei. E cert un lucru: izbânda lui, deşi trecătoare, e un caz de precedenţă extra­ordinar de primejdios. Dacă Burdea va reuşi să se menţie, dacă el va putea să amor­ţească cu totul conştiinţa naţională cu nar­coticul micilor hatâruri şi gheşefturi perso­nale sau să o sugrume cu brutalitatea ma­rilor mişelii, vom vedea în curând ridicân­­du-se în fiecare ţinut câte un Burdea şi în scurtă vreme tot te­itorul poporului nostru va fi cutropit de acest nou soi de trădători politici. Pentru aceia alegerea de la Oraviţa are să fie de o însemnătate deosebită. Abea ne aflăm în cele dintâiu zile ale­ campaniei e­­lectorale, şi alături de Siegescu, candidatul guvernului, Burdea şi-a făcut apariţia în cerc. Intenţia lor e deci vădită. Oraviţa învecinată e cel dintâiu pas pe care Burdea vrea să-l facă ieşind din cercul său. Oraviţa trebuie deci anexată la paşalâcul Caransebeşului. Dacă planul lui Burdea va izbuti el a cucerit o nouă şi mare sferă de influenţă şi în vârful ei va cocoţa pe diracul său şiret şi abil, cu diplome de savantlâc, cu aspiraţii de viitor şef politic al unui partid »moderat«, pe profesoraşul Siegescu, soare sosită, iar acesta întindea nerăbdător mâna ca să o ia, pe feţele amândurora trecea un scris. — O scrisoare d’acasă, cunosc scrisul; este dela mama­ ta — voia să zică unul; — mulțămesc, voia să zică celalalt, mi-ai adus o bucurie. Când treceau toate acestea, amârfdoi îşi reluau obiceiurile lor tăcute şi aspre. Niciodată, mândrul soldat, când se prezenta sau când pleca din faţa ofiţerului său, nu uita să şi ducă mâna la chipiu, cu o mişcare scurtă, ridicând capul şi privindu-l drept în ochi, nemişcat; iar când pleca, »stânga în pre« o făcea totdeauna cum era scris în re­glement. Trăiau împreună numai de patru ani, dar sol­datul, care începuse să fie ordonanţă după pri­mul an de serviciu, isprăvise termenul. Intr’o zi, comandantului de regiment îi sosi ordinul de liberare al contigentului său. In ziua aceea, între ofițer şi soldat se schim­bară câteva vorbe mai mult ca de obicei, dar inimile lor îşi vorbeau mai mult. — Doriți altceva ? — Nu... A sosit ordinul de liberarea contigen­tului tău; peste zece zile o să pleci. Urmă o tăcere scurtă, fără ca ochii lor să se întâlnească... — Pot să plec? — Poţi să pleci. De data asta, nu zisese numai »pleacă«; era un pas mai mult, spre gingășie. Inimile li­ se strânse, dar nu la fel la amândoi. Unul pierdea un prieten, ba mai mult decât un prieten, un frate care-1 iubea cu o dragoste a­­proape sfântă. Celalalt pierdea asemenea un prie­ten, un frate, dar acela rămânea, cestalalt se în­ FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Din literatura italiană: Edmondo de Amicis. ORDO­NANTA. De patru ani trăiau tot împreună, şi în tot tim­pul acesta nici unul din ei nu a uitat nici un moment, că unul este ofiţer iar celalalt soldat. Unul era aspru soldăţeşte, celalalt supus soldă­­ţeşte. Se iubeau, dar cu acea iubire aspră şi mută, care nu se arată, care nu strigă, care înă­buşe un avânt de dragoste subt o mişcare de respect; o iubire elocventă când tace, şi mută când se vorbeşte; o iubire care fuge de înduio­şări făţişe când nevoia de a plânge strânge bu­zele şi face să înghită lacrimile, ca să nu pară slăbiciune. Intre ei, nu se vorbea decât puţin, se înţelegeau dintr’o silabă, dintr’o mişcare, din­­tr’o clipeală de pleoape: regulatorul amândoora era ceasornicul, care regulă totul, chiar şi paşii şi vorbele în disciplina cea mai aspră. — Domnule locotenent mai doriţi ceva? — Nu. — Pot să plec? — Pleacă! Aceasta era zilnic, când ordonanţa ieşia din cameră, nici o vorbă mai mult. Astfel trecuseră zilele, lunile, anii — patru ani — în cazarmă, în casă, în lagăr, în marşuri, în războiu, şi puţin câte puţin, în inimele amândoora crescuse dra­gostea aceia profundă, aspră şi aproape necu­noscută. In mutismul acela neschimbat, în vor­birea aceia soldăţească, în schimbările acelea de privire cari însemnau la unul, fă cutare lucru, la altul, am înţeles, era pentru cine ar fi cunoscut felul amândoora, atâta politeţă, atâta dragoste, atâta inimă, în­cât orice altă manifestaţie de afec­ţiune ar fi fost de prisos. In momente solemne, au fost unul lângă altul în faţa tunurilor inamice şi la fiecare şuierătură de granată, unul căuta repede cu ochii pe cela­lalt şi găsindu-1, suspina gândind: Trecu şi asta. Mai multe nopţi, au veghiat împreună la avan­­porturi, pe ploaie, cu picioarele în noroi, cu vân­tul ce Ie tăia obrazul, şi dimineaţa, când venea batalionul de schimb, schimbaseră un surâs între ei, ca şi când ar fi vrut să zică: — Ne întoarcem în lagăr; bucură-te; o să te odihneşti. De câte­ ori, în timpul vre­unui marş lung de vară, amândoi se uitau în acelaş timp la pietrele chilometrice după marginea şoselei, şi de câte ori, când ajungeau la cea din urmă, după ce socoti­seră mai bine de patruzeci, nu schimbau între ei o căutătură de îmbărbătare şi de mulţămire, care însemna : — încă două, — încă una — am a­­juns. De câte­ ori seara în lagăr, când se culcau cu gar­dul la împuşcăturile vrăşmaşului care o să-i deştepte în puterea nopţii, după ce unul din ei se întinsese subt cort, iar celalalt îl învălise bine cu mantaua ca să-l apere de răceala nopţii. — noapte bună, domnule locotenent, zisese soldatul plecând, de câte­ ori locotenentului nu i­ se păruse că glasul acela tremura, iar ultima vorbă nu o zisese toată, şi dânsul tot asemenea îi răspunsese. Alte­ori, pe când unul întindea celuilalt o scri­

Next