Tribuna, februarie 1909 (Anul 13, nr. 24-47)
1909-02-01 / nr. 24
Anul XIII. Arad, Duminecă, 19 14 Februarie 1909 Nr. 24 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 « Pe o lună . 24 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA I Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Lupta de la Oraviţa. După clipele atât de înălţătoare dar atât de fugare ale serbărilor de alaltăieri, iată-ne în faţa unei lupte. Mandatul de la Oraviţa e vacant şi guvernul se aruncă cu lăcomie asupra prăzii. Clubul deputaţilor noştri a înţeles că aici e nevoie de repeziciune în acţiunile sale şi a avut energia de a lua imediat o hotărîre: a proclamat candidatura venerabilului preşedinte al partidului naţional român, dl Gheorghe Pop de Băseşti. Guvernul lansase de mai înainte chiar, încă în ziua dintâie, candidatura profesorului renegat Siegescu din Budapesta. Pentru orice român conştient alegerea e uşoară. Badea Gheorghe nu e numai preşedintele partidului naţional, ci este în acelaş timp unul din cei mai respectaţi fruntaşi, conducătorul efectiv al unui puternic ţinut românesc. Autoritatea morală, reputaţiunea de şef ce-l înconjură, îi asigură dragostea tuturora. Orăvicenii pot fi mândri că partidul naţional a distins cercul lor cu candidatura preşedintelui partidului. Moştenirea lui Brediceanu nici nu putea fi trecută decât unui om de aceiaş autoritate, de aceiaş situaţie morală ca acel ce a ştiut să cucerească cea mai mare sumă de popularitate în Bănat. Ne aducem aminte cu toţii de alegerea de la Cehul Sălajului. Inima ni se strânge de durere şi de ruşine când scenele de acolo ne răsar înaintea ochilor. O ceată de 30—40 de bătăuşi unguri plătiţi, ciomăgaşi pândind la capul unui podişor, atacă peste o mie de alegători români, îi risipesc şi rănesc pe candidatul lor, pe cel mai bun şi cel mai simpatic bătrân, pe badea Gheorghe. Să mărturisim, că, orice s’ar spune, alegerea dela Ceh rămâne o pată nu pentru vrăşmaşii noştri, ci pentru noi toţi românii din ţara asta. Nu are nici timpul puterea de a şterge astfel de pete, ci ele roşesc mereu pe fruntea unui popor. Iată pentru ce orăvicenii pot fi mândri că partidul i-a încredinţat tocmai pe dânşii cu cinstea de a şterge ruşinea asta. Nu ne îndoim că fruntaşii din Oraviţa se vor pătrunde de însemnătateaacestui lucru. Dacă nici un alt motiv nu i-ar îndemna la luptă, acesta singur ar ajunge pentru a-i sili la cele mai mari opintiri şi jertfe. Oraviţa a dat odată dovadă că nu are numai majoritatea voturilor româneşti, deci posibilitatea materială, ci şi posibilitatea morală a izbânzii: conştiinţa naţională trezită, fruntaşi iubitori de neam, un popor luminat şi viguros care respinge toate ademenirile şi se împotriveşte înfricărilor. Ar fi o ruşine şi un adevărat dezastru pentru noi dacă, după izbânda din anul 1906, orăvicenii ar îngădui ca guvernul să Ie smulgă mandatul din mână. »Este mai greu de a păstra decât a cuceri un lucru«. Cuvântul acesta ne vine acum în minte. Şi într’adevăr, a fost în orice caz mai uşor să cucereşti într’un avânt de entuziasm, într’un asalt irezistibil, mandatul dela Oraviţa, decât de a-l păstra acuma. Căci într’un răstimp mai scurt de trei ani, situaţia în graniţă s’a schimbat mult. In timpul acesta s’a ridicat ameninţătoare şi a crescut o mare primejdie. In Caransebeş un om lipsit de orice scrupul, un aventurier şi parvenit politic de cea mai respingătoare specie a izbutit să-şi întemeieze pe slăbiciunile şi păcatele noastre un adevărat peşalîc politic. Nu mai cercetăm cauzele pentru cari Burdea a ajuns să fie azi stăpânul graniţei. E cert un lucru: izbânda lui, deşi trecătoare, e un caz de precedenţă extraordinar de primejdios. Dacă Burdea va reuşi să se menţie, dacă el va putea să amorţească cu totul conştiinţa naţională cu narcoticul micilor hatâruri şi gheşefturi personale sau să o sugrume cu brutalitatea marilor mişelii, vom vedea în curând ridicându-se în fiecare ţinut câte un Burdea şi în scurtă vreme tot teitorul poporului nostru va fi cutropit de acest nou soi de trădători politici. Pentru aceia alegerea de la Oraviţa are să fie de o însemnătate deosebită. Abea ne aflăm în cele dintâiu zile ale campaniei electorale, şi alături de Siegescu, candidatul guvernului, Burdea şi-a făcut apariţia în cerc. Intenţia lor e deci vădită. Oraviţa învecinată e cel dintâiu pas pe care Burdea vrea să-l facă ieşind din cercul său. Oraviţa trebuie deci anexată la paşalâcul Caransebeşului. Dacă planul lui Burdea va izbuti el a cucerit o nouă şi mare sferă de influenţă şi în vârful ei va cocoţa pe diracul său şiret şi abil, cu diplome de savantlâc, cu aspiraţii de viitor şef politic al unui partid »moderat«, pe profesoraşul Siegescu, soare sosită, iar acesta întindea nerăbdător mâna ca să o ia, pe feţele amândurora trecea un scris. — O scrisoare d’acasă, cunosc scrisul; este dela mama ta — voia să zică unul; — mulțămesc, voia să zică celalalt, mi-ai adus o bucurie. Când treceau toate acestea, amârfdoi îşi reluau obiceiurile lor tăcute şi aspre. Niciodată, mândrul soldat, când se prezenta sau când pleca din faţa ofiţerului său, nu uita să şi ducă mâna la chipiu, cu o mişcare scurtă, ridicând capul şi privindu-l drept în ochi, nemişcat; iar când pleca, »stânga în pre« o făcea totdeauna cum era scris în reglement. Trăiau împreună numai de patru ani, dar soldatul, care începuse să fie ordonanţă după primul an de serviciu, isprăvise termenul. Intr’o zi, comandantului de regiment îi sosi ordinul de liberare al contigentului său. In ziua aceea, între ofițer şi soldat se schimbară câteva vorbe mai mult ca de obicei, dar inimile lor îşi vorbeau mai mult. — Doriți altceva ? — Nu... A sosit ordinul de liberarea contigentului tău; peste zece zile o să pleci. Urmă o tăcere scurtă, fără ca ochii lor să se întâlnească... — Pot să plec? — Poţi să pleci. De data asta, nu zisese numai »pleacă«; era un pas mai mult, spre gingășie. Inimile li se strânse, dar nu la fel la amândoi. Unul pierdea un prieten, ba mai mult decât un prieten, un frate care-1 iubea cu o dragoste aproape sfântă. Celalalt pierdea asemenea un prieten, un frate, dar acela rămânea, cestalalt se în FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Din literatura italiană: Edmondo de Amicis. ORDONANTA. De patru ani trăiau tot împreună, şi în tot timpul acesta nici unul din ei nu a uitat nici un moment, că unul este ofiţer iar celalalt soldat. Unul era aspru soldăţeşte, celalalt supus soldăţeşte. Se iubeau, dar cu acea iubire aspră şi mută, care nu se arată, care nu strigă, care înăbuşe un avânt de dragoste subt o mişcare de respect; o iubire elocventă când tace, şi mută când se vorbeşte; o iubire care fuge de înduioşări făţişe când nevoia de a plânge strânge buzele şi face să înghită lacrimile, ca să nu pară slăbiciune. Intre ei, nu se vorbea decât puţin, se înţelegeau dintr’o silabă, dintr’o mişcare, dintr’o clipeală de pleoape: regulatorul amândoora era ceasornicul, care regulă totul, chiar şi paşii şi vorbele în disciplina cea mai aspră. — Domnule locotenent mai doriţi ceva? — Nu. — Pot să plec? — Pleacă! Aceasta era zilnic, când ordonanţa ieşia din cameră, nici o vorbă mai mult. Astfel trecuseră zilele, lunile, anii — patru ani — în cazarmă, în casă, în lagăr, în marşuri, în războiu, şi puţin câte puţin, în inimele amândoora crescuse dragostea aceia profundă, aspră şi aproape necunoscută. In mutismul acela neschimbat, în vorbirea aceia soldăţească, în schimbările acelea de privire cari însemnau la unul, fă cutare lucru, la altul, am înţeles, era pentru cine ar fi cunoscut felul amândoora, atâta politeţă, atâta dragoste, atâta inimă, încât orice altă manifestaţie de afecţiune ar fi fost de prisos. In momente solemne, au fost unul lângă altul în faţa tunurilor inamice şi la fiecare şuierătură de granată, unul căuta repede cu ochii pe celalalt şi găsindu-1, suspina gândind: Trecu şi asta. Mai multe nopţi, au veghiat împreună la avanporturi, pe ploaie, cu picioarele în noroi, cu vântul ce Ie tăia obrazul, şi dimineaţa, când venea batalionul de schimb, schimbaseră un surâs între ei, ca şi când ar fi vrut să zică: — Ne întoarcem în lagăr; bucură-te; o să te odihneşti. De câte ori, în timpul vreunui marş lung de vară, amândoi se uitau în acelaş timp la pietrele chilometrice după marginea şoselei, şi de câte ori, când ajungeau la cea din urmă, după ce socotiseră mai bine de patruzeci, nu schimbau între ei o căutătură de îmbărbătare şi de mulţămire, care însemna : — încă două, — încă una — am ajuns. De câte ori seara în lagăr, când se culcau cu gardul la împuşcăturile vrăşmaşului care o să-i deştepte în puterea nopţii, după ce unul din ei se întinsese subt cort, iar celalalt îl învălise bine cu mantaua ca să-l apere de răceala nopţii. — noapte bună, domnule locotenent, zisese soldatul plecând, de câte ori locotenentului nu i se păruse că glasul acela tremura, iar ultima vorbă nu o zisese toată, şi dânsul tot asemenea îi răspunsese. Alteori, pe când unul întindea celuilalt o scri